qudtatiir.ftcr comm&tmm M A T E I CAZ ACU a \ v d a m D A N l O A N M U R E Sy A N I O A N BASARAB, UN D O M N RO M ÂN LA Î N C E P U T U R I LE T Ă R I I R O M  N E ŞT I Matei CAZACU (n. 1946), istoric francez de origine română. Licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1969), diplom at al (.cole N a ţio n a le des C h a rte s din Paris (1977), doctor în istorie şi civilizaţia bizantină şi postbizantină al Universităţii Paris I Sorbonne Pantheon (1979), diplomat al ( c o l e P ra tiq u e des H a u te s ( t u d e s (1984). Cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti, apoi la C e n tre N a tio n a l d e la R ec he rc he S c ie n tifiq u e , Paris, conferenţiar la Sorbona şi la I n s titu t N a tio n a l des L a n g u e s e t C iv ilis a tio n s O r ie n ta le s IN A L C O , Paris. Autor a peste o sută de studii ştiinţifice, printre cele mai recente volume: • L ’H isto ire d u p rin c e D ra c u la e n E u ro p e c e n trale e t o r ie n ta le a u X V e siecle, Geneva, 1988 (reed. 1996 şi 2006); • A u C aucase. R usse s e t T chetchenes, recits d 'u n e g u e rr e sa n s f i n (1 7 85 1996), Geneva, 1998; • H istoire des Slaves o rie ntau x. B ibliographic des sources historiqu es tradu ite s en langues occidentales (X e s ie c le -1689), Paris, 1998 (în colaborare); • T h e S to r y o f R o m a n ia n G astro n o m y , Bucureşti, 1999; • D e s fe m m e s s u r Ies ro ute s d e V O rie nt. L e v oyage ă C o n sta n tin o p le a u x X V I I I e - X I X e siecles, Geneva, 1999; • B a sa ra b ia, p ă m â n t ro m â n e sc d is p u ta t în tre E s t si Vest, 2 voi., Bucureşti, 2001 (în colaborare); • M in u n i, v e d e n ii şi v ise p r e m o n ito r ii în tr e c u tu l rom ânesc, Bucureşti, 2003; • R o m â n ia interbelică , Bucureşti, 2004; • D ra c u la , Paris, Editions Tallandier, 2004 (Premiul Thiers al Academiei Franceze); • G illes d e Rais, Paris, 2005; • R o m â n ia la 1900, Bucureşti, 2007; • U n E ta t e n q u e te d e n a tio n . L a R e p u b liq u e d e M o ld a v ie , Paris, 2010 (în colaborare); • F ra n k e n ste in , Paris, 2011 (în colaborare). D a n lo a n MUREŞAN (n. 1974), istoric francez de origine română. Li­ cenţiat al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din ClujNapoca (1998), doctor în istorie al ( c o le d e s H a u te s ( t u d e s e n Scienc es Sociales din Paris (2005) cu lucrarea L e P a tria rc a t de C o n sta n tin o p le e t Ies P r in c ip a u te s R o u m a in e s . D r o it n o m o c a n o n iq u e e t ideologie p o litiq u e ( X I V - X V F siecles). Cer­ cetător ataşat Centrului de Studii Bizantine, Neoelenice şi Sud-Est- Europene al EHESS, a coeditat volumele L e P a tria rc a t c e c u m e n iq u e de C o n sta n tin o p le a u x X lV e -X V Ie siecles: ru p tu re e t c o n tin u ite , Paris, 2007, şi P o u r T am ou r d e B y za nc e, Frankfurt am Main, 2013. Autor a peste 30 de studii ştiinţifice. M atei C A Z A C U D a n l o a n M UREŞAN loan Basarab, un domn român la începuturile Tării Româneşti > > C A R T IER C A RT IER Ed i t u r a C a r t i e r , SR L, st r . B u c u r e şt i , n r . 6 8 , C h i ş i n ă u , M D 2 0 1 2 . T e l ./ f a x : 0 2 2 2 4 0 5 8 7 , t e l .: 0 2 2 2 4 01 9 5 . E- m a i l : c a r t i e r @ c a r t i e r .m d Ed i t u r a C o d e x 2 0 0 0 , SR L, St r a d a T o a m n e i , n r . 2 4 , s e c t o r u l 2 , B u c u r e şt i . T e l ./ f a x : 2 1 0 8 0 5 1 . E- m a i l : r o m a n i a @ c a r t i e r .m d C a r t i e r & Ro m a n L L C , Fo r t L a u d e r d a l e , SU A . E- m a i l : u sa @ c a r t i e r .m d Su p o r t j u r i d i c : C a s a d e A v o c a t u r ă EuroLegal w w w .c a r t i e r .m d Cărţile CARTIERpot fi procurate în toate librăriile bune din România şi Republica Moldova. Cartier eBooks pot fi procurate pe i Bookstore şi pe www.cartier.md LIB RĂ RI IL E C A RT IER Librăria din Centru, b d . Şt e f a n c e l M a r e , n r . 1 2 6 , C h i şi n ă u . T e l ./ f a x : 0 2 2 21 4 2 0 3 . E- m a i l : l i b r a r i a d i n c e n t r u @ c a r t i e r .m d Librăria din Hol, st r . B u c u r e şt i , n r . 6 8 , Ch işin ău . T e l ./ f a x : 0 2 2 2 4 1 0 0 0 . E- m a i l : l i b r a r i a d i n h o l @ c a r t i e r .m d C o m e n z i C A RT EA PRIN PO ŞT Ă C O D EX 2 0 0 0 , St r . T o a m n e i , n r . 2 4 , s e c t o r u l 2 ,0 2 0 7 1 2 , B u c u r e şt i , Ro m â n i a T e l ./ f a x : (0 2 1 )2 1 0 .8 0 .5 1 E- m a i l : r o m a n i a @ c a r t i e r .m d w w w .c a r t i e r .m d T a x e l e p o ş t a l e s u n t s u p o r t a t e d e e d i t u r ă . Pl a t a se f a c e p r i n r a m b u r s , la p r i m i r e a c o l e t u l u i . C o le c ţ ia Cartier istoric e s t e c o o r d o n a t ă d e V i r g i l Pâ s l a r i u c Ed i t o r : G h e o r g h e Er i z a n u L e c t o r i : Em . G a l a i c u - P ă u n , V a l e n t i n G u ţ u , D o r i n O n o f r e i C o p e r t a se r ie i: V it a li e Co r o b a n C o p e r t a : V it a lie Co r o b an D e s i g n / t e h n o r e d a c t a r e : l u l i a V o zi a n Pr e p r e s s: Ed i t u r a C a r t i e r T ip ă r i t ă la Bo n s O f f ice s M a t e i C a z a c u , D a n l o a n M u r e şa n IO A N B A SA RA B , U N D O M N RO M  N LA ÎN C EPU T U RIL E ŢĂ RII RO M  N EŞTI Ed i ţ i a I, a u g u s t 2 0 1 3 © 2 0 1 3 , Ed i t u r a C a r t i e r p e n t r u p r e z e n t a e d i ţ i e . T o a t e d r e p t u r i l e r e z e r v a t e . C ă r ţ i l e C a r t i e r s u n t d i s p o n i b i l e în l i m i t a st o c u l u i şi a b u n u l u i d e d i f u z a r e . M a t e i C a z a c u , D a n l o a n M u r e şa n l o a n B a s a r a b , u n d o m n r o m â n l a în c e p u t u r i l e Ţ ă r i i R o m â n e ş t i / M a t e i C a z a c u , D a n l o a n M u r e ş a n . - C h .: C a r t i e r , 2 0 1 3 ( T i p o g r .„ B o n s O f f i c e s " ) . - 2 4 4 p . - ( C o l e c ţ i a „ C a r t i e r i s t o r i c " ) (T i p o g r . „ B o n s O f f i ce : - 2 4 4 p . - (C o l e c ţ i a „ C a r t i e r i st o r i c " ) . 5 0 0 ex. ISB N 9 7 8 - 9 9 7 5 - 7 9 - 8 0 7 - 5 . 9 4 (4 9 8 )(0 9 2 ) C 32 C U P R IN S P re fa ţa....................................................................................... 9 Partea I. N egru-V odă şi „Feţele palide”. O critică a „teoriei cum ane” a lui Neagu Djuvara (Matei C azacu)............................................................ 25 In tro d u c ere........................................................................................ 35 Capitolul 1................................................................................................... 64 Capitolul I I .................................................................................. 70 Capitolul I I I ................................................................................ 72 Capitolul IV ................................................................................. 107 Capitolul V .................................................................................... 109 C apitolul V I............................................................................... 122 Partea II. „ ...P e r B a z a r u b O la c u m e t f i l i o s e iu s .” Papi, ţa ri şi regi despre originea şi confesiunea Basarabilor (D an loan M u re şa n )........ 137 loan B asarab............................................................................................ 239 La începuturile ideii im periale ro m ân e şti................................................153 D e la Episcopia de la C urtea de Argeş la M itropolia U ngrovlahiei..................................................................................... 162 Analiza corpusului d o cu m en ta r relevant în ansam blul său................... 168 Consideraţii finale asupra confesiunii prim ilor Basarabi.......................... 204 C ruciada antim ongolă d in 1352-1354 şi im plicaţiile sale co n fesio n ale....................................................................... 219 C oncluzie............................................................................. 240 A brevieri A A RM SI = A n a le le A c a d e m ie i R o m â n e . M e m o r iile S e c ţiu n ii Isto ric e (Bucureşti, 1886-1941) BBR = B u le tin u l B ib lio te c ii R o m â n e d in F reiburg. S tu d ii şi d o c u m e n te r o m â n e ş ti ( Freiburg i. Breisgau, 1953-) B C M I = B u le tin u l C o m is iu n ii M o n u m e n te lo r Isto ric e (Bucureşti, 1908-1945) C D Ţ R = C a ta lo g u l d o c u m e n te lo r Ţ ării R o m â n e ş ti d in A r h iv e le S ta tu lu i, 9 voi. (Bucureşti, 1947-2012) D IR , B. = D o c u m e n te p r iv in d isto ria R o m â n ie i: B. Ţara R o m â ­ n ea scă (Bucureşti, 1951-1954) D oc. Val. = D o c u m e n ta h is to r ia m V a la c h o ru m in H u n g a ria illu s tr a n tia u s q u e a d a n n u m 1 40 0 p . C h r is tu m , ed. I. Lukinich et al., B udapesta, 1941 D R H , B. = D o c u m e n ta R o m a n ia e H istorica: B. Ţara R o m â n ea sc ă (B ucureşti, 1966-) Fejer, C o d ex = G yorgy Fejer, C o d e x d ip lo m a tic u s H u n g a r ia e ec clesiasticu s ac civilis, 43 v o i, Buda, 1829-1835 F H D R = F o ntes H isto ria e D a c o ro m a n a e , B u cu reşti, 4 voi. (B ucureşti, 1964-1982) Fîurm uzaki = D o c u m e n te p riv ito a r e la istoria ro m â n ilo r culese de E u d o x iu d e H u r m u z a k i, 45 voi. (Bucureşti, 1876-1942) O C A = O r ie n ta lia C h r is tia n a A n a le c ta (Rom a, 1935-) RA = R e v is ta a r h iv e lo r (Bucureşti, 1924-) REB = R e v u e de s e tu d e s b y z a n tin e s (Bucureşti, 1943-1945, Paris, 1946-) RER = R e v u e d e s e tu d e s r o u m a in e s (Paris, 1953 - Iaşi, 19951996) RES = R e v u e des e tu d e s slaves (Paris, 1953 - Iaşi, 1995-1996) RI = R e v ista istoric ă (Bucureşti, 1915-1946, Ser. n ouă 1990-) R IR = R e v is ta isto rică r o m â n ă (Bucureşti, 1931-1947) RR H = R e v u e R o u m a in e d ’H isto ire (B ucureşti, 1962-) SM IM = S tu d ii şi M a te r ia le d e Isto rie M e d ie (Bucureşti, 1956) T heiner, V M H H = A u g u s tin T heiner, V etera m o n u m e n ta h isto ric a H u n g a r ia m sa c ra m illu stra n tia , 2 voi., R om a-Paris- Viena, 1859-1860 T hein er, V M PL = A u g u s tin T heiner, V e tera m o n u m e n ta P o lo n ia e e t L ith u a n ia e g e n tiu m q u e f in i ti m a r u m , 4 voi., Rom a, 1860-1864 Prefaţă C ititorul care va binevoi să p arcurgă paginile acestei cărţi va descoperi la finele ei nu doar care a fost, p o triv it surselor is­ torice, adevăratul n um e al fondatorului Ţ ării R om âneşti (loan Basarab), ci şi care au fost, potrivit aceloraşi izvoare, originea sa etnică (rom ânească) şi confesiunea sa (ortodoxă, cu apropie­ ri efem ere de catolicism d in m otive politice şi m atrim oniale). Răsplata p e n tru revenirea asupra prefeţei este de a-i face cu ­ noscută şi unica reprezentare iconografică a im aginii d o m n u ­ lui întem eietor. Aceasta nu este, cum se crede îndeobşte, b in e­ cunoscu tu l p o rtret plasat la in trarea Bisericii Sfântul Nicolae D om nesc d in C u rtea de Argeş, aşa cum sugera odin io ară N i­ colae Iorga1. Potrivit istoricilor de a rtă care s-au ocupat ulterior de problem ă, cel înfăţişat aici a r fi m ai degrabă ctito ru l biseri­ cii, şi anum e fie Nicolae A lexandru (biserica p u rtâ n d h ram u l Sfântului Nicolae), fie Vladislav I, fie, în fine, R adu I (unul d in ­ tre ei, nu ştim precis care, fiind îngropat în biserică)2. Chipul im aginar al lui lo an Basarab pare să se fi păstrat însă în C ronica p ic ta tă d e la V ie na ( C h ron ico n p ic tu m V ind o b o n e n se ), lucrare care istoriseşte, in tr-u n text de m are forţă narati­ vă, bătălia de la Posada (9-11 noiem brie 1330), m area sa victorie îm potriva lui Carol R obert de Anjou, rege al Ungariei3. U nul 1 2 3 Coraisiunea Monumentelor istorice, D om nii rom âni după portrete şi fresce con­ tem porane, adunate şi publicate de Nicolae Iorga, Sibiu, 1930, p. IV, planşa 1. Ib id e m , planşa 4. S. Iosipescu, „Bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330). O contribuţie la criti­ ca izvoarelor istoriei de început a principatului Ţării Româneşti”, R I 19 (2008), p. 59-82. 9 d in tre cele cinci m anuscrise ale cronicii, actualul C od. lat. M e d . A e v i nr. 404 din colecţiile Bibliotecii N aţionale Szechenyi d in B udapesta, a fost realizat între 1374 şi 1378 d upă u n m a ­ nuscris d in 1358 şi este îm p o d o b it cu 147 de m in iatu ri pictate cu m u ltă m ăiestrie de u n canonic al bisericii din Alba Regală (Szekesfehervâr), pe num ele său M arcus din Kâlt. Inaugurate cu o splendidă m in iatu ră pe f. 1 înfaţişându-1 pe regele Ludo­ vic I tro n â n d m aiestuos, reprezentările redau m om ente-cheie din istoria reală sau im aginată a m aghiarilor, de la Attila până la C arol R obert. U ltim ele trei m in iatu ri privesc direct istoria ro m ânilor: este v orba despre două „stop-cadre” din bătălia de la Posada şi o a treia înfăţişându-1 p e regele C arol R obert p ri­ m ind, p rin tr-u n sol, oferta de pace a lui lo an Basarab, înaintea în fru n tării finale. Scenele de luptă, extrem de m igăloase în realizare şi d in a­ m ice în reprezentare, sunt adesea reproduse în lucrări de istorie sau în m anuale. însă una d intre ele, cea din urm ă, apare m ult m ai des decât cealaltă, ceea ce face ca detaliile celei d intâi să fie m ai puţin fam iliare iubitorului de istorie. D e aceea ne vom opri aici asupra-i, p e n tru a încerca să îi desluşim m esajul4. M iniaturile m edievale trebuie interp retate în legătură in ­ tim ă cu textul pe care îl ilustrează. Copistul, adesea el însuşi şi m iniaturist, lăsa în m o d v o lu n tar spaţii libere pe foaia în care u rm a să fie inserată o im agine pe care o avea deja în m inte şi care trebuia, altfel spus, să „ilum ineze” m esajul textului. 4 Cf. coperta cărţii. Autorii prelungesc aici, modificând-o, o reflecţie lansată de Matei Cazacu într-unul din numerele revistei M ag azin Istoric din 1969 şi continuată de Pavel Chihaia, „Trei miniaturi din C hronicon P ictum ", în Idem, Tradiţii răsăritene şi influenţe occidentale în Ţara R om ânească, Miinchen, 1983, p. 9-17. 10 C apitolul 103 al cronicii, şi ultim ul, p u n e în scenă co n ­ fruntarea dram atică d in tre două p ersonalităţi puternice: regele Carol R obert şi presupusul său voievod vasal, Basarab5. Im agi­ nea figurată a peisajului Ţării R om âneşti apare, în conform itate cu textul, ca o regiune „de m unte şi de dealuri cu p ăd u ri”, cu relief aspru, „care nu poate fi locuită de un p o p o r neobişnuit cu ea”. A rm ata regală m aghiară este reprezentată în registrul de jos, în d ouă po stu ri de bază: u n grup de cavaleri, fugind cu frica în sân, căutând în spate p e n tru a se feri de u rm ăritori, în vrem e ce pe povârnişurile m un ţilo r se îngrăm ădesc însângerate corpuri de „ostaşi, principi şi nobili”, zdrobiţi de bolovani, în zalele devenite m orm inte, în tr-u n infern fără scăpare în care erau prinşi „ca nişte peşti în m reajă”. Potrivit lui O vidiu Pecican, care, la rân d u l său, s-a ocupat recent de aceste im agini, am avea de a face cu do u ă bătălii, una d atân d de la începutul, iar alta de la sfârşitul cam paniei d in to am n a lui 1330, separate de solia lui Basarab către rege6. A fir­ m aţia aceasta se susţine însă cu greu: p rim a bătălie, cucerirea Severinului, a fost u n asediu şi o victorie angevină, care l-a d e ­ term in at pe lo an Basarab să încerce o aplanare diplom atică a conflictului, respinsă însă cu tru fie de către C arol R obert. Or, am bele m in iatu ri de război reprezintă două înfrângeri ale a r­ m atei angevine. D acă studiem m ai îndeaproape im aginea presupusă a p ri­ m ei bătăliii, observăm că ea înfăţişează un m om ent-cheie al bătăliei de la Posada. în râp a d in cen tru l im aginii zace u n cava5 Izvoarele istoriei rom ânilor. Voi. XI, Cronica p ic tată de la Viena, ed. G. Popa- 6 Lisseanu, p. 108-112 (lat.), 233-236 (trad. rom.). O. Pecican, „Posada, 1330: două, nu una?”, în: http://ovidiupecican.wordpress. com/2010/04/04/posada-1330-doua-nu-una/ 11 Ier în tr-o splendidă arm u ră, căzut la păm ân t pe calul său m ort, p u rtâ n d u n coif uriaş cu viziera coborâtă, pe care se suprapune falnic o m are coroană, îm p o d o b ită cu trei panaşe. Efortul m iniatu ristu lu i este clar: el s-a străd u it să reprezinte cât a putut de detaliat m o m en tu l tragic al m o rţii lui D esev (D ezso), fiul lui D ionisie, noul ban unguresc al Severinului, cu care Carol R obert schim base însem nele arm elo r sale în tim pul bătăliei şi „pe care crezându-1 V lahii a fi însuşi regele, l-au o m orât cu cruzim e”. P rin urm are, p utem identifica uşor g ru p u l de călă­ reţi fugari care privesc în u rm ă m o artea credinciosului Dezso: este v orba de regele însuşi, flancat „ca nişte ziduri de piatră” de fidelii săi slujitori, m agistrul D anciu şi m agistrul M artin, cei­ lalţi apărăto ri nem aifiin d înfăţişaţi d in lipsă de spaţiu. Regele apare do ar convenţional cu o coro an ă deschisă cu trei fleuroni, p e n tru a fi identificat fără greş de cel care priveşte im aginea. în realitate, pe câm pul de luptă, C arol R obert n u va m ai fi p u rtat n iciun sem n distinctiv care să facă din el ţin ta „nem iloşilor” valahi. Aşadar, presupusa im agine a unei bătălii anterioare este, de fapt, extrasă tot din încleştarea finală de la Posada. în a d oua im agine, exact acelaşi trio în galop con tin u ă să co n tem ­ ple îngrozit dim ensiunile carnagiului în care fusese atrasă a r­ m ata regală, îm pinsă de apetitul cu ceritor al voievodului Tom a Szecsenyi al Transilvaniei şi de m ân d ria im p ru d en tă a regelui, nereceptiv la sfaturile consilierilor cu capul pe um eri. C arol R obert apare, aşadar, cât se poate de bine în eviden­ ţă, în cele „două co rp u ri” ale sale (E rnst Kantorow icz): cel fi­ zic, care scapă de p rim ejdia de m o arte ca p rin urechile acului, şi cel politic, „însem nele arm elo r” regale, care zac în râpa de la Posada pe um erii viteji ai tân ăru lu i Dezso. P rin urm are, tre b u ­ 12 ie să conchidem că undeva în aceste im agini treb u ie să fie înfă­ ţişat şi Basarab, inam icul său. C u atât m ai m u lt cu cât, în m o d paradoxal, textul îi creionează acestuia o im agine finalm ente pozitivă: o m p ru d en t, onest p ân ă la capăt în co m p o rtam en tu l faţă de rege şi care n u face decât ceea ce îi dictează rolul său de co n d u căto r al rom ânilor: să îşi apere ţara de invadatori, pe care i-a pus cavalereşte în gardă în prealabil asu p ra consecinţelor finale ale acţiunilor lor necugetate. Basarab trebuie să apară, aşadar, ca o figură centrală, deoarece, du p ă victorie, rom ânii i-au prezentat în po stu ră de triu m făto r p rad a de război a d u n a ­ tă de pe câm pul de luptă: arm e şi haine de preţ, bani şi bijuterii, cai de p reţ cu h arn aşam en te cu tot. G rupul rom ânilor, reprezentat în registrul superior al m i­ niaturilor, apare bine diferenţiat social. D istingem m ai m ulte categorii: oam eni sim pli în cojoace lungi şi cu capul descope­ rit, care aruncă cu bolovani; oam eni cu haine de blană, dar cu capul acoperit, care trag cu arcul: aceştia p ar să facă parte din „oastea cea m are”, de condiţie socială m odestă, dar care p a rti­ cipă la bătălie, atât la m uncile defensive (constructori ai „p ri­ săcilor” care au închis trecătoarea în m unţi), cât şi ca luptători. Alţi bărbaţi în tunici drepte verzi şi cu centură, aidom a celei a solului lui Basarab, care are în m ână un coif, par să provină din corpul de boieri apropiaţi lui Basarab. C entura (c in g u lu m m ilitiae) era într-adevăr în Evul M ediu însem nul universal al apar­ tenenţei la nobilitas aflată în serviciul principelui (p rin c ep s)7. în p rim a im agine, m ai distingem p rin tre rom âni două p erso n a­ je în tunică roşie, d intre care u n tânăr, vizibil în prim -plan, 7 K.F. Werner, N aissance d e la noblesse. Lessor des elites politiques en Europe, Par­ is, 1998. 13 p o a rtă o căciulă înaltă cu panaş. Roşul este o culoare de dis­ tin cţie (regele C arol R obert este şi el îm brăcat în roşu), care desem nează foarte probabil m em b ri ai casei dom nitoare. Ce ştim însă despre Basarab din acelaşi text? A flăm că p u r­ ta barbă, deoarece regele se sem eţeşte că-1 va „trage de barbă” din ascunzişurile sale (d e su is la tib u lis p e r b a rb as su a s e x tra h a m ) pe „păstorul oilor” sale (p a s to r o u iu m m e a r u m ) . Această m etaforă politică nu are nim ic de a face cu ocupaţia de crescă­ to ri de oi a unei p ărţi im p o rtan te a ro m ân ilo r în Evul M ediu, cum au înţeles unii autori ned ep rin şi cu stilul figurat al texte­ lor m edievale. „Oile” au reprezentat în Evul M ediu im aginea p rin excelenţă a supuşilor, în dubla lor ipostază de ascultare şi de plătitori de taxe faţă de „păstorul” lor - tem poral, stăpânul locului, sau spiritual, episcopul sau papa. Ierarhia catolică ro ­ m an ă s-a co n stru it tocm ai pe baza p o ru n cii lui Iisus H ristos adresate Sfântului Petru: „Paşte oile m ele” (lo an 21, 16). C hiar şi în tu rca otom ană, re aya nu înseam nă altceva decât „tu rm a supuşilor”. U n suveran, ca u n b u n păstor, trebuia să îşi p ăsto ­ rească tu rm a cu înţelepciune, să o păzească şi să o „tundă” cu m oderaţie, p e n tru a-şi asigura fidelitatea şi sporirea acesteia. N um indu-1 pe Basarab „păstor al oilor m e le ”, C arol R obert in ­ dica faptul că an u m e el, şi nu altcineva, era adevăratul suveran al locuitorilor „Ţării Transalpine”, d o m n u l ro m ân nefiind d e ­ cât u n „păstor” n u m it de rege, adică u n sim plu voievod care nu ad m in istra ţara decât p rin delegaţie. Prin această form ulă, C arol R obert clam a energic suzeranitatea sa de drept, făcânduşi m anifestă d o rin ţa de a-1 înlocui p e voievodul n esupus cu un altul, adus în bagajele arm atei sale. L a tib u lu s, în latină, este într-ad ev ăr u n „loc de refugiu, 14 \ ascunziş”. S crutând din n o u m iniaturile, observăm că în p rim a im agine rom ânii, care urm ăresc de sus zvârcolirile arm atei re ­ gale m aghiare, p rinse în capcană p rin tre râpe, dirijân d cu sânge-rece dezastrul abătut asupra lui D ezso şi a tovarăşilor săi, se adăpostesc intr-ad ev ăr p rin tre pietrele m unţilor. D in acest g rup iese p regnant în evidenţă u n o m cu barbă, care p o artă pe cap o căciulă ţuguiată ce pare să aibă îm p reju r o bază îm blănită (de culoare m aro). Influenţat de ipoteza lui N eagu D juvara, O vidiu Pecican aprecia că „se prea poate ca sem nificaţia prezenţei bărbatului cu căciulă înaltă şi strai verde în rân d u l o ştilor lui Basarab să fie aceea că p o p u laţia peste care guverna Basarab era alcătuită din rom âni şi cum ani, o populaţie încă neom ogenă, d in rân d u l căreia cum anii puteau face p arte chiar la nivelul căpeteniilor”. Această apreciere n u se poate susţine: textul C ro n ic ii , pe care m in iatu ra n u face decât să îl ilustreze cu fidelitate, vorbeşte, de fapt, despre cum ani, d ar în term eni cu totul diferiţi. în lungul pom elnic al pierd erilo r angevine, se adaugă precizarea: „A că­ zut, în sfârşit, şi o m u lţim e n en u m ărată de cu m an i”. C um anii apar într-ad ev ăr în m in iatu ră, însă p rin tre cadavrele însânge­ rate in d istin ct din râpele C arpaţilor, m o rţi în slujba regelui lor, Carol R obert al U ngariei şi a l C u m a n ie i, p rin tre alte n u m ero a­ se regate. C ronicarul îi cunoaşte cât se poate de bine şi, dacă ei s-ar fi găsit n u d o ar în arm ata regală, ci şi p rin tre oştenii lui Basarab, n u ar fi scăpat prilejul uneia din tre notele sale m o ra ­ lizatoare obişnuite. D acă lăsăm însă la o p arte speculaţiile nefondate ale lui N eagu D juvara, personajul p u rtâ n d căciula ţuguiată d in colţul din stânga sus n u poate fi logic altul decât lo an Basarab. N u 15 d o ar reprezentarea sa în „ascunziş”, d ar şi echilibrul im aginii o cere, p e n tru că o diagonală im ag in ară între privirea sa şi cea a regelui d in colţul din dreapta jos creează o sim etrie perfec­ tă a ansam blului, fondată pe d ispunerea dram atică, diam etral opusă, a celor doi actori principali ai tragediei de la Posada. Tocm ai acoperăm ântul de pe cap, unic p rin tre to ţi rom ânii, este m en it să îl scoată p regnant în evidenţă, fără p u tin ţă de a fi confundat. A ceastă deducţie d in analiza in tern ă a m in iatu rii este, în fine, validată de d ispunerea im aginii în ansam blul textului pe pagină. C um se poate observa, lărgind câm pul privirii, chiar deasupra m in iatu rii tronează o propoziţie, care, spre deosebire de restul textului, este scrisă cu cerneală roşie. N u există niciun alt m otiv p e n tru această schim bare de culoare decât acela de a da frazei cu p ricina funcţia de legendă a im aginii înseşi. (R eam intim că m iniaturistul şi copistul, dacă nu su n t u n a şi aceeaşi persoană, conlucrează în perfectă arm onie.) Este to c­ m ai titlul întregului capitol: (CUI) „ R e x v ă d i t c u m e x e r c itu c o n tr a B a z a r a a d ”, a cărui n araţiu n e începe, de fapt, d o ar pe pagina urm ătoare, du p ă m in iatu ra soliei către C arol R obert. P rin această licenţă a copistului, titlul şi im aginea sunt însă lă­ sate aici îm p reu n ă, singure, în legătură organică. P rivind atent, observăm că num ele „B azaraad” se află exact d easupra b ăr­ batului în haină verde cu căciula ţuguiată. N u m ai este loc de îndoială: avem de a face cu reprezentarea im aginară a lui lo an Basarab însuşi, singura pe care o cunoaştem în prezent. Căciula de o form ă o arecum neobişnuită este, de fapt, u n însem n de putere ( H e r r s c h a fts z e ic h e n , cum i-ar spune Percy E rnst S chram m ) şi trebuie să fi fost u n aco perăm ânt în ru d it ca 16 m odel cu vestita „şapcă a lui M onom ah” din tezaurul im perial de la M oscova, devenită p rin trad iţie co roana îm părătească a u ltim ilor Rurikizi şi a Rom anovilor. Aşa cum a d em o n strat însă cu m ultă erud iţie W. Regel, aceasta n u avea nim ic bizantin în ea8. D incolo de o rn am e n te ­ le som ptuoase adăugate în sec. XVII (globul şi crucea), baza conică cu o b o rd u ră din blană de zibelină era o căciulă îm p o ­ dobită cu v â rf ascuţit, de fabricaţie m ongolă („un b o n n e t ta r­ tare p o in tu ”), n u m ită y u ltr a k li b e u r u k în tătară, sau y a ld a r ila în ru sa veche. P rim ită în sec. al XIV-lea, p esem ne de Ivan I Kalita al M oscovei, în calitate de m are cneaz vasal al hanului Uzbek (1313-1341), ea este, probabil, atestată în 1356 în tes­ tam en tu l lui Ivan II cu num ele sim plu de şa p k a . în cep ân d de la finele sec. al XV-lea, odată cu redactarea Isto risirii despre c n ejii V la d im ir u lu i, acest acoperăm ânt, căruia i s-a uitat o ri­ ginea m ongolă, a ajuns să fie identificat cu coro an a im perială trim isă cneazul V ladim ir de îm păratul C o n stan tin M onom ah, de u nde num ele ei final ( şa p k a M o n o m a h a ) . Ca o presupusă coroană bizantină, ea a servit, probabil, la 1498, la încoronarea principelui D im itrie, fiul lui Ivan cel T ânăr şi al Elenei Stepa­ novna, fiica lui Ştefan cel M are al M oldovei, ca u rm aş (neferi­ cit) al lui Ivan III. în 1547, ap arten en ţa ei fictivă la V ladim ir M onom ahul fiind deja înrădăcinată, a slujit încoronării ca ţar a lui Ivan IV, legenda originii sale im periale fiind consacrată definitiv în actul de recunoaştere a titlului im perial em is de către p atriarh u l ecum enic Ioasaf II în 1560. 8 W. Regel, A nalecta byzantino-russica, Skt. Petersburg, Ed. Academiei Imperiale de Ştiinţe, 1891, p. LVIII-XCVIII. 17 Foarte probabil, aşadar, că, aidom a lui Ivan Kalita, şi loan Basarab a p rim it u n în sem n sim ilar al puterii locale din p artea h anului Uzbek, cu care apare deci reprezentat în C ron ica p ic ta ­ tă d e la V ie n a 9. Deşi u lterio r s-a ridicat îm potriva m ongolilor, aliindu-se cu C arol R obert, el a păstrat acest însem n de m are onoare. Tot astfel, M ihai Viteazul a p u rta t m ereu, inclusiv în vrem ea exilului la cu rtea de la Viena, celebra lui căciulă de bla­ nă cu panaş şi rubine, care n u era altceva decât cu ca făurită în atelierele de la Topkapî, pe care i-o acordase sultanul o tom an în m o m en tu l n u m irii ca voievod al Ţării R om âneşti în 1593, la C onstantinopol. A m făcut acest excurs p rin detaliile u n o r im agini care sunt m ai m ult sau m ai p u ţin c unoscute cititorului tocm ai p e n ­ tru a ilustra com plexitatea in terp retărilo r istorice posibile, dar şi m eto d a pe care ne p ro p u n em să o utilizăm în restul cărţii. C hiar şi aparent cele m ai cunoscute izvoare (narative, dip lo ­ m atice sau figurative) su n t încă d ep arte de a fi epuizate. M odul în care am identificat im aginea lui Basarab ilustrează destul de elocvent piedicile pe care un ochi prea obişnuit cu u n izvor le poate în tâln i în descifrarea lor. Dar, de asem enea, şi pericolul falselor certitudini, care îl trim it pe p rivitor pe piste com plet greşite. Pe cât de com plexă este identificarea unei reprezentări figurative a lui Basarab, pe atât de com plicate su n t discuţiile p e n tru determ in area figurii istorice reale a acestuia. Au fost 9 Despre locul lui Basarab în cadrul Hoardei de Aur conduse de hanul Uzbek, a se vedea excelenta prezentare a lui V. Ciocîltan, The M ongols a n d the Black Sea Trade in the Thirteenth a n d F ourteenth C enturies, Leyden - Boston, 2012, p. 269-278. Etapele „defecţiunii” lui loan Basarab din cadrul Deşt-i Kîpceak mai necesită însă unele precizări. 18 atribuite num elui său o rigini şi in terp retări extrem de diferite. U nele d in tre ele - cu m a r fi originea tracică, din casta aristo ­ cratică fictivă a „sarabilor”10, sau originea dacică, prin ciară şi sacerdotală, p erp e tu ată p rin contin u itatea de locuire în Ţara H aţegului11 - au fost elim inate definitiv p rin descoperirea de către N icolae Iorga a originii turcice a num elui, provenienţă confirm ată u lterio r de cercetările lui Lâszlo Râsonyi şi ale lui A urel Decei. O asem enea încheiere filologică nu duce însă au ­ tom at la postu larea unei origini cum ane a p u rtăto rilo r n u m e ­ lui, deoarece s-au p ropus explicaţii alternative ale acestuia cel p u ţin tot atât de dem n e de interes. S-a p o stu lat m ai d em ult că num ele turcie poate avea o origine pecenegă, m ult m ai veche şi deja asim ilată în p opulaţia rom ân ească12. S-a arg u m en tat m ai recent că ar pu tea avea o origine politico-adm inistrativă d e ­ rivând d in tr-o instituţie tu rco-m ongolă (b a s a r - ul, în ru d it cu b a s q a q - ul, guvernator al u nei zone d om inate in d irect de H o ar­ da de Aur, cf. 11-basar, „viceguvernator”, titlul, iar n u num ele lui Ilbasm îş, fiul h anului Tokta, ucis de h an u l Uzbek la în ce­ putul dom niei lu i)13. Sem nificaţia num elui însuşi de B a sa ra b p roblem ă n u d o ar filologică, ci şi istorică extrem de dificil de rezolvat în m o d definitiv în lipsa u n o r elem ente suplim entare n u ne o cupă aici decât tangenţial, ea u rm â n d să facă în viitor 10 11 12 13 B.P. Hasdeu, Basarabii. C ine? - D e u n d e ? - D e când?, Bucureşti, 1894. N. Densuşianu, „Cnezatul familiei Băsărabă din Ţara Haţegului”, în R evista p e n ­ tru istorie, archeologie şi filologie, 4 (1902), p. 50-73. S. Brezeanu, „Un nom princier roumain. Les Basarab”, RESEE, 45 (2007), p. 87-99, construind pe demersul antropogeografic propus de I. Conea, „Basarabii din Argeş. Despre originea lor etnică şi teritorială”, în B uletinu l Societăţii Regale R om â ne de Geografie, 54 (1935), p. 227-253. D. I. Mureşan, „Philothee I" Kokkinos, la metropole de Hongrovalachie et les empereurs de la terre”, în volumul: C reştinism ul rom ânesc şi organizarea biseri­ cească in secolele X III -X IV , ed. E. Popescu, M. Căţoi, Galaţi, 2010, p. 335-406, aici p. 399-404. 19 obiectul unei cercetări m ai adâncite a celor doi autori. P roblem a originii e tn ic e a dinastiei însă trebuie tratată nu p o rn in d de la speculaţii filologice pe m uchie de cuţit, suscep­ tibile de m ultiple interp retări, ci d o ar de la m ărtu ria izvoare­ lor contem porane, care su n t în realitate n um eroase şi cum nu se poate m ai concludente. Fără a angaja aici o discuţie asupra sem nificaţiei etnicităţii în Evul M ediu, trebuie am intit că aceas­ ta n u este u n dat „n atu ral” şi nu rezidă, p rin urm are, în „sânge”, fie el „ p u r” sau „am estecat”. A r fi iluzoriu deci să se creadă că s-ar putea lăm u ri originea B asarabilor p rin tr-o analiză a A D N ului lor. E tnicitatea este un fapt social, p rodusul u n u i co n stru ct cultural extrem de com plex, bazat pe intersecţia în tim p d in tre conştiinţa de sine a indivizilor, co nştiinţa de grup a co m u n ită­ ţii lor şi percepţia „celuilalt”, toate cele trei niveluri aflându-se în tr-o con tin u ă negociere. în lipsa u n o r surse in tern e care să restituie direct ce credea lo an Basarab însuşi despre ap arte­ n en ţa sa etnică, răm ânem în m o d necesar trib u tari percepţiei exterioare, despre care putem presu p u n e în m o d rezonabil că reflecta, chiar şi num ai parţial, identitatea de grup a co m u n i­ tăţii politice conduse de el. Cu atât m ai preţioase sunt, în acest sens, m ărtu riile adversarilor politici ai lui lo an Basarab, care nu p o t fi băn u iţi de lipsă de obiectivitate. O ricare ar fi gradul adecvării lor la trecut, n u se poate face în niciun caz abstracţie de m ărtu ria lor, p e n tru a p u n e în loc p ro d u su l im aginaţiei sau speculaţiei cu tăru i sau cu tăru i au to r în căutare de glorie sau de publicitate. într-adevăr, p rin forţa m ediatică, m edievistica rom ânească se află în prezent sub u n asalt paraştiinţific sim ilar celui la care su n t supuse de câteva decenii studiile clasice d in ţară din p a r­ 20 tea curentului tracom an. A m bele discipline su n t confruntate, din direcţii diam etral opuse, cu acuzaţii violente şi fără n u an ţe din p artea u n o r curente m ai m u lt sau m ai p u ţin structu rate, ai căror m em b ri n u s-au în cu m etat să parcurgă d ru m u l dificil al unei form aţii în dom eniu. Ele su n t vizate în bloc, fiind acuza­ te de falsificarea conştientă a trecutului, fie p rin denaturarea rolului „străm oşilor” p o p o ru lu i ro m ân (traco-dacii), în tr-u n caz, fie p rin m in im izarea contribuţiei alogene (turcice, m ai precis, cum ane), în celălalt. P en tru unii, ea n u ar fi suficient de „patriotică”, p e n tru ceilalţi, ea este, de la încep u tu rile sale, d e ­ finitiv m arcată de u n „naţionalism obtuz”. O are cum l-ar privi însă m edicii sau filosofii pe u n istoric care, fără nicio pregătire de specialitate, s-ar aventura să facă in tervenţii chirurgicale, să prescrie reţete sau să varieze fără precizie conceptuală pe tem a antin o m iilo r m etafizice structurale ale Infinitului ontologic? în istoriografie însă to tu l a devenit im aginabil, pe fondul unei crize instituţionale, de m anagem ent şi de finanţare cu care se co n fru n tă în prezent cercetarea şi în văţăm ântul universitar din R om ânia. C o lp o rtân d cu in d istincţie fapte, teorii şi idei p relu ­ ate de-a valm a d in toate orizonturile, acuzatorii nici nu se m ai obosesc adesea să invoce acum ulările im ense, p rin efort colec­ tiv, ale num ero şilo r istorici de m eserie, m ai m u lt sau m ai p u ţin renum iţi, dar din ale căror fărâm e detracto rii lo r se înfruptă, fie nerecuno scân d u -le m eritul, fie m istificându-le substanţa. Aceste evoluţii nu reuşesc să ne m ire. în epoca p o stm o d e rn ă în care trăim , şi alte discipline sunt supuse u n o r atacuri similare: astrologia parazitează astronom ia, vrăjitoria - religia, în vrem e ce tot felul de vindecători autoproclam aţi u zu rp ă prerogativele m edicinei ştiinţifice. 21 în faţa acestor atacuri care subm inează grav criteriile epistem ologice recepte, o cu p ân d ilegitim spaţiul de dialog în ­ tre istorici şi publicul interesat de cunoaşterea trecutului, cei doi autori au decis să ia o poziţie tran şan tă şi fără com plezenţă, în paginile care urm ează i se conferă criticii istorice dreptul deplin de cetate, cu scopul unic de a separa net între m istifica­ re şi adevăr istoric. Cele d ouă părţi ale lu crării îşi p ro p u n să conducă în m o d convergent şi com plem entar u n dublu dem ers de d econstrucţie şi reco n stru cţie a d o sarului factual şi interp retativ al com ­ plexei problem atici a întem eierii Ţării Rom âneşti. în p rim a p arte a cărţii, „teoria cum ană” este supusă unei d econstrucţii m etodice, capitol cu capitol. A firm aţiile n e c o n ­ trolate aflate la tem elia ei su n t verificate p u n c t cu p u n c t pe baza surselor, iar precizările em ise de n atu ră pretins „dem ografică” de n egândit p e n tru o epocă în care sursele su n t atât de dis­ p arate - su n t supuse unui control riguros. în planul filosofiei istoriei care se află la baza acestor afirm aţii p erem ptorii, sunt d em o n tate dinspre cercetarea istorică recentă cele do u ă teze subiacente ale „teoriei cum ane”: teza „ bunului sălbatic” şi teza, de inspiraţie rasistă, a „popoarelor barb are creatoare de stat” (din care au decurs în sec. XX p angerm anism ul şi pan tu ran ism ul, cu im plicaţiile lor genocidale binecunoscute). în a d oua parte, se înlătură definitiv ruinele „teoriei c u ­ m an e”, p rin dem onstraţia istoriografică a faptului că baza aces­ teia n u este em pirică, ci istoriografică, anum e o gravă greşeală de lectură a lui N icolae Iorga din 1913 (care i-a co n fu n d at în interp retarea u nei surse fun d am en tale p e alani şi pe cum ani!). M arele istoric s-a autocorectat cu m ultă onestitate intelectuală 22 în sinteza m o n u m en tală de istorie a ro m ân ilo r din 1937, şi de la acest stadiu trebuie regândită istoric form area Ţării R om â­ neşti. D upă această necesară p u n ere la p u n ct, o lectură ad ân ­ cită a u n o r surse capitale, insuficient explorate p ân ă în p re ­ zent, aşază tem eliile unei noi înţelegeri a în cep u tu rilo r Ţării R om âneşti. în special, este clarificată, pe baza tu tu ro r surselor disponibile, dubla problem ă a originii şi se dă o cronologie cât se po ate de com pletă zigzagurilor confesionale ale p rim ilo r Basarabi. D em ersul com un al celor doi autori este continuarea unei colaborări îndelungate şi constituie u n m om ent critic prelim inar absolut necesar al noii sinteze dedicate întem eierii celor două state rom âneşti m edievale pe care o au în prezent în lucru. A m bii autori doresc să m ulţum ească d irecto ru lu i E diturii C artier, d o m n u l G heorghe Erizanu, p e n tru sprijinul acordat în m aterializarea ideii acestei cărţi. O lucrare despre originea Basarabilor n u putea să găsească altundeva u n ecou m ai favorabil decât în capitala însăşi a Basarabiei. A U TO R II Paris, 10 februarie 2013 23 . Partea I. Negru-Vodă şi „Feţele palide". O critică a „teoriei cumane" a lui Neagu Djuvara Matei Cazacu U n n o u club şi-a făcut apariţia în R om ânia: Clubul p riete­ n ilo r lui N eg ru Vodă. Sediul: n ecunoscut. Preşedintele acestui club (răutăcioşii ar zice m arele preo t sau gu ru l acestei secte) n u este altul decât venerabilul d o m n N eagu D juvara, o p e r­ sonalitate a vieţii publice şi a cu lturii ro m ân e care n u m ai are nevoie de prezentare. R egulam entul clubului (sau catehism ul sectei) se intitulează baroc T h o c o m e r iu s-N e g r u V odă. Un v o i­ v o d d e o rig in e c u m a n ă la în c e p u tu rile Ţării R o m â n e ş ti. C u m a p u rc e s în te m e ie r e a p r im u lu i s ta t m e d ie v a l ro m â n e sc d in a in te d e „ de sc ălec ătoare” şi p â n ă la a şe zare a M itr o p o lie i U ngrovlah iei la A rgeş. N o i in te rp re tă ri, Bucureşti, H um anitas, 2007. în 2011, indignat de reacţia scepticilor şi a adversarilor săi, N ea­ gu D juvara a publicat o replică in titulată em inescian R ă s p u n s c ritic ilor m e i şi n e p r ie te n ilo r lu i N e g r u V odă, ap ărută la aceeaşi editură. P rincipala preocupare a acestui C lub este exaltarea, aş zice chiar cultul „bunului b a rb a r”, avatar m o d ern al „bunului sălbatic”, m ai precis, al cum anului civilizator şi catolic (în fapt, u n b arb ar nom ad, crescător de vite), care acum şapte secole şi 25 ceva i-a învăţat să lupte pe rom ânaşii n o ştri ignoranţi şi lipsiţi de vlagă, iar apoi să-şi creeze, în fine, u n stat, M untenia sau Ţara Rom ânească, term en care în vrem ea aceea însem n a „Ţara ro m ân ilo r”. N u a cum anilor, nici a cu m an ilo r şi a rom ânilor, nici m ăcar a ro m ân ilo r şi a cum anilor, ci d o ar a rom ânilor! Ipoteza - sau, m ai degrabă, eroarea fu n d am en tală - pe care se bazează această construcţie m ediatică şi intens m ediatizată (o lucrare de 230 de pagini, ajunsă la a treia ediţie) este sim plă: p rim u l d o m n m untean, cel care a dat num ele d i­ nastiei d o m n ito are şi chiar, p e n tru străini, al ţării, Basarab I (c. 1310/16-1352) p o a rtă u n n u m e de origine cum ană, adică turcă veche. Tatăl său, m en ţio n at in tr-u n singur act al cancela­ riei regale m aghiare, se n u m ea T hocom er. U rm ân d pilda şi cre­ d in ţa u n o r orientalişti, N eagu D juvara consideră şi acest num e de origine cum ană: D om n ia Sa îl m odifică deci în T hoctom er, care ar veni de la Toq (T ok)-tam ir (tem ir) sau T oq-tim ur, ceea ce înseam nă „fier călit” (p. 113), deşi cei m ai m ulţi istorici rom âni l-au in terp retat Tihom ir, u n n u m e care se regăseşte la rom ânii balcanici încă din 1220. Deci, exultă N eagu D juvara, încă un cu m an - tată şi fiu! Iată enigm a lui N egru-V odă, în tem eietorul legendar al ţării, rezolvată d in tr-o tră să tu ră de condei: dacă ta ­ tăl şi fiul p o a rtă nu m e turceşti, cum ane, înseam n ă că ei erau în m o d obligatoriu cum ani, singurii turci care h ălăduiau p e m e ­ leagurile noastre în acea vrem e. Şi, fiindcă erau cum ani, m usai să fie şi catolici, deoarece acest neam - de fapt, o confederaţie sau, m ai bine zis, o ad u n ătu ră de trib u ri de păstori nom azi s-a co nvertit foarte superficial la creştinism în form a sa cato­ lică p e n tru a fi p rim it şi o cro tit în p u sta m aghiară. A ceasta în ­ tre 1227 şi 1239, pe când îl am en in ţa invazia m ongolă, care 26 m ăturase Rusia de Sud începând cu anul 1223 şi avea să se năpustească asupra E uropei C entrale în 1241-1242. Teza lui N eagu D juvara n u e n o u ă şi nici originală: ea a fost de m ultă vrem e discutată de istoricii rom âni, care au abandonat-o, deoarece este contrazisă de toate m ărtu riile vrem ii şi de bunul-sim ţ; d o ar unii istorici u nguri m ai cred în ea. A de­ vărul este că Basarab era ro m ân orto d o x şi se n u m ea din botez „Ivanco”, adică loan, căci, dacă ar fi fost botezat catolic în U n ­ garia, s-ar fi n u m it G yula sau Ladislau, sau Ştefan; aşa s-a în ­ tâm plat cu u n oarecare Şerban d in A cina (localitate neidentifi­ cată), ro m ân botezat catolic de însuşi regele U ngariei Ladislau cel M are în 1366, care i-a dat la botez num ele p rim ului rege creştin al acestei ţă ri14. Acest adevăr - că B asarab era ro m ân şi o rto d o x - n u îl afirm ăm noi, istoricii de ieri şi de azi, conside­ raţi în bloc de dl D juvara drep t naţionalişti şi incom petenţi, ba unii de-a dreptul crim inali, deoarece ar ascunde adevărul isto­ ric pe care n um ai D o m n ia Sa îl cunoaşte şi îl proclam ă. Acest lu cru a fost afirm at în repetate rân d u ri de chiar contem poranii lui Basarab, în cep ân d cu m arele său adversar şi suzeran, regele C arol R obert de A njou, învinsul de la Posada. P rin diplom a d in 26 noiem brie 1332, aşadar, la doi ani du p ă evenim ente, regele m aghiar evoca am in tirea nefericitei cam panii d in 1330, când, spune el, „am ajuns în nişte ţin u tu ri de m argine ale regatului n o stru , ce erau ţin u te pe n ed rep t în Ţara T ransalpină (= de dincolo de m u n ţi, de C arpaţi) de că­ tre B asarab, sch ism aticu l (= ortodox), fiu l lu i T ochom er, spre 11 „Q uem b a p tiza tu m Step ha nus fe c im u s appellari” („pe care l-am făcut să se numească Ştefan din botez”), act din 16 mai 1366 în D R H , seria C, voi. XIII, p. 100-101, nr. 59. A se vedea mai jos numele purtate de cumanii din Banat în secolele XIV-XV: numai nume din calendarul creştin! 27 m area n o astră şi a sfintei coroane insulte, acest B asarab, n e ­ cred in cio su l n o s tru ro m â n , m ân at de u n gând rău ”15. Carol R obert era suzeranul lui Basarab, el îl recunoscuse ca d o m n şi obţinuse de la acesta ju răm ântul de credinţă vasalică. Putea oare regele Ungariei să ignore naţionalitatea lui Basarab, când în Ungaria trăiau, de peste o sută de ani, u n m are n u m ăr de cum ani, care furnizau tru p e arm atei regale şi care fuseseră m a ­ sacraţi la Posada? U rm ând pilda înaintaşilor săi la tron, Carol R obert se intitula, între altele, „rege al C um aniei”. Să nu fi ştiut el că Basarab era cum an dacă aşa ar fi stat într-adevăr lucrurile? Este im posibil, m ai ales că regele angevin avea să repete acest adevăr în m ai m ulte docum ente redactate la persoana întâi. Astfel, la 19 m ai 1335, el răsplătea m eritele m agistrului Tom a în u rm ăto rii term eni: „Spre cinstea slujbei deosebite şi vrednice de o veşnică am intire a n u m itu lu i m ag istru Tom a, pe care ne-a facut-o în Ţara Transalpină, u nde atacul d uşm ănos p o rn it cu cruzim e, în nişte locuri strâm te şi păduroase, îm prejm uite de în tăritu ri puternice, o d ată şi a do u a oară <îm potriva> n o astră şi a p u ­ ternicei n oastre oştiri pe care o aveam acolo cu noi, de către B a sa r a b r o m â n u l şi f i i i lu i..!’16. Acelaşi lucru îl spune, în două rân d u ri, regele Ludovic cel M are (1342-1382), fiul şi urm aşu l la tro n al lui C arol R obert. în tr-u n act din 9 iulie 1347, reprodus în tr-o confirm are din 1378, regele întărea u n u i nobil o m oşie p e n tru p u rtarea sa 15 16 „Que in terra Transalpina, p e r B azarab, filiu m Thocom erii, scism aticu m , in nos­ tru m e t sacre corone non m o d ic u m derogam en detinebantur, adissem us, idem B azarab, infidelis Olacus noster, m aligno indu ctus consilio”... (D R H , seria D, voi. I, p. 50-51, nr. 25). Am modificat uşor traducerea. „per B azarab O lacum e tfiliis eius”. (D R H , seria D, voi. I, p. 57, nr. 29). 28 vitejească „în Ţara T ransalpină în expediţia do m n u lu i Carol, faim osul rege al Ungariei, îm potriva lui B a sa ra b ro m â n u l, pe atunci necredincios regatului şi sfintei coroane”1718. La 18 ianuarie 1357, regele Ludovic cel M are întărea u n o r nobili o m oşie do b ân d ită de tatăl lor, m agistrul Laurenţiu, „luptând cu bărbăţie în Ţara T ransalpină p e n tru coroana re­ gească îm p o triv a lui B asarab, v o ie v o d u l r o m â n ’>s. Acelaşi lucru îl spune la 17 octom brie 1345 şi papa Clem ent al Vl-lea, care îl inform ează pe regele Ungariei că m ai m ulţi n o ­ bili rom âni (num iţi în două rânduri O lachi R o m a n i) din Transil­ vania, Ţara Rom ânească şi Srem (regiunea din ju ru l cetăţii Smederevo din Serbia actuală) au adoptat confesiunea catolică: „Cum de o bucată de vrem e a ajuns la urechile noastre vestea că Acela care lum inează pe to t om ul ce vine în această lum e a lu m in at p rin revărsarea h aru lu i Său in tr-atâta m intea rom ânilor ( O la c hi R o m a n i) ce locuiesc în p ărţile Transilvaniei, ale Ţ ării R om âneşti ( U ltra lp in is , acelaşi lucru cu T ran salpinis) şi în cele ale Sirm iului din U ngaria, încât unii d in tre ei au şi ajuns să cunoască d ru m u l adevărului, p rin îm brăţişarea cre­ dinţei catolice... scu tu rân d şi lepădând de la ei cu totul s ă m â n ­ ţa sc h ism e i şi celelalte rătăciri... am luat m ăsuri să se îndrepte felurite scrisori... către n o b ilii b ă r b a ţi A le x a n d r u a l lu i B a sa ra b şi către a lţi ro m â n i, atât nobili, cât şi oam eni de râ n d ”19. 17 Imre Nagy et al„ C odex d iplom aticus p atriu s [H azai oktnânytăr], voi. II, Gyor, 1865, nr. 91, p. 181. 18 „in terra Transalpina, contra B ozorad, w aivoda m O la ch u m ” (G. Fejer, Codex, IX/2, Buda, 1833, p. 587; Hurmuzaki-Densuşianu, D o cum en te, 1/2, p. 49 (cu forma „O lachorum ”, al românilor, în loc de „Olach”); la fel şi în D R H , seria C, voi. XI, p. 79, nr. 79). 19 D RH , seria D, voi. I, p. 60-61, nr. 32; „A lexandro Bassarati e t aliis, tam nobilibus qu a m p o pu la ribu s O lachis R o m a nis”. 29 A şadar, d in aprecierea pontifului însuşi rezultă că A lexan­ d ru (N icolae A lexandru), fiul şi asociatul la tro n al lui Basarab (care m ai trăia încă în acel m o m en t), era nu n um ai rom ân, dar şi o rto d o x , e drept, cam şovăielnic, deoarece tocm ai pare să se fi convertit atunci la catolicism . D acă tatăl său ar fi fost catolic, fiul a r fi treb u it să fie şi el, conform canoanelor Bisericii C ato­ lice, de aceeaşi confesiune. în tru c ât era orto d o x (schism atic), înseam n ă că şi părin ţii săi erau ortodocşi, ceea ce n u se p o tri­ veşte defel cu o presupusă origine cu m an ă a lui Basarab. Că Basarab a răm as orto d o x până la m o arte o spune şi C ronica pictată de la V iena ( C h ro n ic o n p ic tu m V in d o b o n e n se ), scrisă la 1358, care îl num eşte şi ea pe voievodul ro m ân „schis­ m atic perfid ” (sau: „rătăcit”) (d e f i d e p e r fid i s c h is m a tic i)20. Acest adevăr reiese şi din scrisoarea pe care papa U rban V o adresa la 10 aprilie 1370 lui Vladislav (Vlaicu Vodă), nepotul de fiu al lui Basarab: după ce deplânge faptul că nu se închină Bisericii Catolice, în afara căreia n u există m ântuire, suvera­ nul p o n tif îl acuză pe voievod că se află în schism ă (ortodoxie) m oştenită de la vechii predecesori ai săi21. C ine erau aceşti vechi înaintaşi (a n tiq u ip red e ce sso res)? Desigur, T ochom er şi Basarab, căci, de ar fi fost vorba nu m ai de tatăl lui Vladislav, Nicolae A lexandru, papa ar fi spus-o în term en i precişi. Acest text este de o im p o rtan ţă prim ordială şi nu m ai lasă niciun dubiu asupra 20 21 Am utilizat ediţia lui G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 110, traducere românească la p. 234. Şi într-un act de la 13 decembrie 1335, când regele Ungariei, amintind campania din 1330 şi bătălia de la Posada precedată de un armistiţiu, spune că „Ne-am încrezut în cuvântul schismaticului" numit „Basarab, voievodul vala­ hilor”. (V. Motogna, „Iarăşi lupta dela Posada", RI, 9 (1924), p. 82-3 ; traducere românească de G. Popa-Lisseanu, Cronica p ic tată de la Viena, Bucureşti, 1937, p. XLIV-XLVI, nota 76 (Izvoarele istoriei rom ânilor, X I). Theiner, V M H H , II, nr. CXCI, p. 97-98. 30 confesiunii celor m ai vechi voievozi rom âni de la Argeş. în fine, că pe Basarab îl chema din botez Ivanco/Ioan ne-o spune un alt contem poran şi adversar al său, ţarul sârb Ştefan Duşan (1331-1355), am intind de victoria sa de la Velbujd (19 iunie 1330) îm potriva a şapte ţari, printre care „B asaraba Ivanco, socrul ţarului Alexandru al Bulgariei”22. Acest text, cunoscut de toţi isto­ ricii rom âni de la Hasdeu, Onciul şi Xenopol încoace, dovedeşte foarte clar că Ivanco/Ioan era num ele de botez şi că Basarab era fie un supranum e, fie un titlu, despre care vom vorbi mai departe23. Singurul arg u m en t al autorului priv in d catolicism ul lui Basarab se găseşte în tr-o scrisoare adresată lui de papa lo an XXII la 1 februarie 1327, în care suveranul p o n tif îl n u m eş­ te „fiu iubit, nobile bărb at Basarab, voievodul transalpin” şi îl felicită p e n tru zelul său p e n tru răspândirea catolicism ului şi „exterm inarea n aţiu n ilo r necredincioase”24. D e aici, conside­ ră N eagu D juvara, reiese că Basarab era catolic n u p rin tr-u n botez tardiv, ci d in naştere, deoarece era cum an! C urioasă lo ­ gică! A m ream in tit recent25 părerea părintelui Aloisiu Tăutu, 22 23 în prefaţa la Codul său de legi (Z a k o n ik ), tradusă de G. Mihăilă, „Sintagma (Pravila) lui Matei Vlastaris şi începuturile lexicografiei slavo-române”, în Idem, C on tribu ţii la istoria culturii şi literaturii ro m ân e vechi, Bucureşti, 1972, p. 272-273. A se vedea demonstraţia în acest sens a lui Dan loan Mureşan, „Excursus. Basa­ raba Ivanco”, în volumul Istorie bisericească, m isiu n e creştină şi viaţă culturală, II, C reştinism ul rom ânesc şi organizarea bisericească in secolele X III-X IV . Ştiri şi interpretări noi, ed. E. Popescu şi M. O. Căţoi, Galaţi, 2010, p. 390-406, precum 24 25 şi contribuţia sa din acest volum. Hurmuzaki-Densuşianu, D ocum ente, III, p. 600-601: „dilecto filio nobili viro B azaras w oyw o da Transalpino”. Prin naţiunile necredincioase (nationes infidelium ) papa putea înţelege şi pe cumani, români şi slavi (vezi scrisoarea lui din 1328 în acelaşi volum, p. 609). Pe cine deci „exterminase” Basarab? Dan loan Mureşan demonstrează însă în partea a doua a volumului că este vorba de tăta­ rii care invadaseră Ungaria în 1326. M. Cazacu, „O controversă: Thocomerius-Negru Vodă”, RI, s.n., 19 (2008), p. 49-58. 31 u n savant istoric şi h arn ic editor de acte pontificale p rivind afacerile orientale, p o triv it căruia n u era vorba de convertire la catolicism , ci doar de unire cu Rom a, m ai precis, intrarea în obed ien ţă faţă de Biserica Catolică, cu păstrarea ritului răsări­ tean. Lucrul pu tea fi realizat de orice ortodox, a v ru t s-o facă şi N icolae A lexandru, d ar regele U ngariei s-a opus acestei for­ m ule care contesta suzeranitatea arhiepiscopului de Strigoniu în m aterie religioasă şi, im plicit, a regelui în d om eniul politic. Această d ep en d en ţă directă de Scaunul Sfântului P etru a durat p ân ă în 1330 cel m ai târziu, cân d Basarab este calificat drep t o rto d o x (schism atic) chiar de către suzeranul său, regele Carol R obert al U ngariei. D evine astfel evident, în lu m in a acestor m ărtu rii co n tem ­ p o ran e cu Basarab şi cu fiul său N icolae A lexandru, că ipoteza lui N eagu D juvara se dovedeşte com plet falsă. D o m n ia Sa a trecu t cu vederea, căci nu putea să le ignore, actele şi o cronică ce îl num esc pe voievodul Ţării R om âneşti ro m ân şi orto d o x 26. Tocm ai D o m n ia Sa, care în In tro d u c e re a cărţii co n d am n a is­ toriografia rom ânească în bloc, ad u cân d u -i acuza că „n -a fost în stare să se dezveţe p ân ă azi de conceptul eronat că interesul naţional n e-ar com anda u n fel de selecţionare a datelor pe care le-am avea privitor la trecu tu l neam ului n ostru. U nele fapte descoperite n -a r fi b une de spus... Apoi, tăinuirea sau răstăl­ m ăcirea u n o r fapte ori exagerarea altora” (p. 7). 26 Am şi publicat o parte din aceste mărturii în M. Cazacu, op. cit., p. 55. De altfel, Neagu Djuvara cunoaşte cel puţin două dintre aceste acte, care i-au fost sem­ nalate de Constantin Rezachevici (Thocom erius, p. 160-161), dar le respinge, producând în locul mărturiei lor pline de autoritate nişte consideraţiuni subiec­ tive fără nicio relevanţă. 32 La lectura acestor rân d u ri, se naşte legitim a întrebare: cine selecţionează de fapt datele, cine consideră că unele fapte des­ coperite n -ar fi bu n e de spus, cine tăinuieşte sau răstălm ăceşte evidenţele? R ăspunsul este clar: d o m n u l N eagu D juvara însuşi, care nu ţin e seam a de docum entele am intite m ai sus, deşi ele figurează în toate lucrările de istorie, şi co n tin u ă să afirm e se­ nin că Basarab întem eietorul era cu m an şi catolic! X- A m putea opri aici polem ica n o astră cu autorul dacă în ju ru l cărţii D om niei Sale nu s-ar fi stârn it u n adevărat vacarm m ediatic şi dacă „prezum ţiile” sale n u ar fi devenit adevăruri curate p e n tru m u ltă lum e. Istoricilor rom âni care au discutat cartea şi au contestat prem isa şi concluziile ei, N eagu D juvara le-a răspuns cam înţepat p rin tr-u n n o u volum , in titulat em i­ nescian R ă s p u n s c ritic ilo r m e i şi n e p r ie te n ilo r lu i N e g r u V odă, Bucureşti, H um anitas, 2011,119 pagini. P rin tre aceştia m ă aflu şi eu, căci am ţinut, alături de alţi colegi, pe 16 noiem brie 2007, o conferinţă pe această tem ă la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti. D om nul D juvara nu ne-a o norat atunci cu prezenţa, dar m i-a răsp u n s în volum ul am intit, în ch ein d cu urm ătoarele cuvinte: „Cu aceasta, închei răspunsul m eu la critica am icului M a­ tei Cazacu, zicând cu părere de rău că nu găsesc în articolul său absolut n iciun arg u m en t valabil care să infirm e teza descinde­ rii lui Basarab I d in tr-o spiţă de şefi cu m an i” (p. 84). Cu alte cuvinte, deşi m ă consideră am ic, m ă clasează p rin ­ tre n eprietenii lui N egru-V odă (de ce nu zice „duşm ani”, doar e cuvânt turcesc, luat de la cum ani?). M ărturisesc, absolut în 33 trecere, că n u pricep cum faptul de a-1 considera pe N egruVodă ro m ân înseam n ă a n u -i fi prieten... C itind acest răspuns, am ajuns la concluzia că N eagu D juvara şi cu m ine nu vorbim aceeaşi lim bă (poate că D o m n ia Sa vorbeşte cu m an a veche?) şi că acesta trece sub tăcere existenţa actelor din 1332-1370 (şap­ te la num ăr!) care îi num esc pe Basarab şi pe fiul său rom âni ortodocşi, ba m ai şi persistă în eroarea de a-i considera cu m a ­ ni nu m ai şi nu m ai din considerentul că pu rtau , Basarab (sigur) şi tatăl său (în m o d eronat), n u m e de origine turcă. Străm oşii n o ştri latini aveau u n proverb: E rra re h u m a n u m est, p e rse v e ra re d ia b o lic u m („A greşi este om eneşte, a persevera în greşeală este diabolic.”). în tru c ât dl N eagu D juvara preferă să persevereze în eroare, m -am ho tărât, în d em n at şi de unii colegi şi prieteni, să procedez la o analiză sistem atică a cărţii, p e n tru a p u n e în evidenţă stran ia m eto d ă istorică şi m anieră de a scrie a autorului. în tre p rin d această analiză pe capitole, u rm â n d ca la sfârşit să sintetizez criticile şi observaţiile pe care i le aduc. Ţ in să precizez că am purces la această o p eră p e n tru a răsp u n d e la o provocare adusă cu tru fie întregii bresle a isto ­ ricilor ro m ân i din toate tim purile, m ân at fiind de adagiul latin A m ic u s P lato, s e d m a g is a m ic a v e rita s („M i-e p rieten Platon, dar m ai m are p rieten îm i este adevărul”), proverb pe care îl com pletează în chip desăvârşit u n citat din M ontesquieu: „Etre vrai p a rto u t m em e sur sa patrie; to u t citoyen est oblige de m o u rir p o u r sa patrie, p e rso n n e n’ est oblige de m entir p o u r elle” („Să spui adevărul peste tot, chiar şi despre patria ta; orice cetăţean este obligat să m o ară p e n tru p atria sa, dar nim en i n u este obligat să m in tă p e n tru ea”). 34 * încă din In tro d u c e re a cărţii (p. 7-25), au to ru l consideră necesar să adopte u n to n foarte belicos, declarând război pe faţă întregii istoriografii rom âne, din care, pe de altă parte, as­ piră să facă parte. „C ercetarea în cep u tu rilo r vieţii noastre statale a fost vicia­ tă, pare-m i-se, de trei m etehne sau păcate originare: m ai întâi, istoriografia noastră, n ăscându-se atunci când abia se încropea conştiinţa n aţio n ală şi, cu rând, c hiar apăreau tendinţele n aţio ­ naliste în toată Europa, ea n-a fost în stare să se dezveţe până azi de conceptul eronat că interesul naţional ne-ar com anda u n fel de selecţionare a datelor pe care le-am avea privitor la trecutul neam ului n o stru . U nele fapte descoperite n -ar fi bu n e de spus - u itân d întâi de toate că m in tea n o astră nu este în stare să judece în absolut ce-i b u n şi ce-i rău în tim p, p e n tru im aginea ţării. Apoi, tăinuirea sau răstălm ăcirea u n o r fapte ori exagerarea altora se întorc inevitabil îm p o triv a ta, ca un b u m e ­ rang, căci străinii n eprieteni, în d ată ce descoperă o greşită in ­ terpretare sau chiar n u m ai o om isiune, profită de ocazie p e n ­ tru a discredita întreaga istoriografie rom ânească. Este, cred, principalul m otiv p e n tru care istoria noastră, aşa cum ne-am priceput s-o prezentăm p ân ă acum , nu este în general luată în consideraţie de istoriografia europeană” (p. 7). Această co n d am n are fără apel a întregii n oastre isto rio ­ grafii este n u n um ai nedreaptă, dar şi com plet lipsită de m ă ­ sură şi, ceea ce este şi m ai grav, dezvăluie ignoranţa vastă a autorului. D ar să p rocedăm sistem atic. Istoriografia ro m â ­ nească nu s-a n ăscut în secolul al XIX-lea, ci în Evul M ediu, cu cronicarii d in vrem ea lui Ştefan cel M are în M oldova, cu cei 35 din veacul al XV I-lea din Ţara Rom ânească, a evoluat în secolul u rm ăto r cu G rigore Ureche şi M iron şi Nicolae C ostin, care au făcut operă de istorici, n u de cronicari, şi a cunoscut apogeul cu operele stolnicului C onstan tin C antacuzino (1640-1716) şi ale lui D im itrie C antem ir (1673-1723). Aceşti doi adevăraţi m ari istorici p o t fi com paraţi fără team a de a greşi cu con tem p o ra­ nii lor din Europa O ccidentală atât ca erudiţie şi docum entaţie, cât şi ca m eto d ă istorică. E de ajuns să se parcurgă bibliografia utilizată la scrierea operelor lor - e vorba de sute de titluri, de la autorii antici până în zilele lor - p e n tru a înţelege că istorio­ grafia rom ânească n u era atunci incipientă, ci m atură. Mai ales D im itrie C antem ir se înscrie în istoriografia universală p rin lucrările sale despre istoria Im periului O to m an şi sistem ul reli­ giei m usulm ane. A u rm at o p erioadă de decadenţă, după care to rţa a fost preluată de Şcoala Ardeleană, p rin o pera lui G heorghe Şincai şi Petru Maior. D espre Şincai, Edgar Q uinet scria că „a făcut p e n tru R om ânia ceea ce M uratori a făcut p en tru Italia, benedictinii p e n tru F ranţa şi ceea ce lipseşte încă m u l­ to r naţiu n i m ân d re de trecutul şi prezentul lor” (L es R o u m a in s , 1857). Au m ai trecut două generaţii şi istoriografia rom ânească a ajuns d in no u la standardele europene cu K ogălniceanu, Hasdeu, O dobescu şi Xenopol. H asdeu şi X enopol s-au preocupat de întem eierea Ţării R om âneşti şi de N egru-V odă, p u n ân d în circulaţie num eroase izvoare noi şi necunoscute. N u num ai că n -au selecţionat şi tăin u it faptele, dar s-au şi războit tocm ai cu istoricii străini „neprieteni” pe tem e diverse. Şi, co n trar la ceea ce afirm ă Neagu Djuvara, lucrările lor nu num ai că au fost luate în considerare de istoriografia europeană, ci au fost şi apreciate ca reuşite ale istoriografiei europene - vezi prefaţa lui Alfred 36 R am baud la sinteza de istorie a rom ânilor, H isto ire des R o u m a in s d e la D a c ie T rajan e d e p u is Ies origine s ju s q u ă 1‘ U n ion des p rin c ip a u te s en 1859, Paris, 1896, în 2 volum e masive, publicată de X enopol (elev al lui T h eo d o r M om m sen şi al lui C urtius) la Paris în 1896. Mai e nevoie să precizez cine era Alfred R am ­ baud? Profesor la Sorbona şi autor, îm p reu n ă cu E rnest Lavisse, al unei m ari istorii universale sau generale, cum se spunea, care face şi astăzi autoritate ( H istoire g e n e ra le d u I V siecle ă nos jo u rs, în 12 volum e, Paris, 1893-1901, reeditată în 1927). Iată deci cine saluta realizările istoricului rom ân, care n u îm plinise încă 50 de ani. G eneraţia u rm ătoare de istorici rom âni - Nicolae Iorga, Vasile P ârvan şi D im itre O nciul - n u m ai are nevoie de prezentare: cel de-al doilea, m o rt la 57 de ani, a creat şcoala rom ână de arheologie şi e destul să citeşti num ele savanţilor care au scris articole p e n tru volum ul de om agiu p o stu m din 1934, în m e m o r ia lui Vasile P ârvan: trei profesori de la S orbo­ n a (Jerom e C arcopino, H enri Focillon şi E. Pottier), unul de la Oxford (H. M inns), u n u l de la U niversitatea din Strasbourg (Paul Perdrizet), unul de la Universitatea din R om a (G aetano de Sanctis), u n u l de la U niversitatea din Padova (R am iro O r­ tiz), apoi d irectorul săpăturilor de la Pom peii (M. Della Corte) şi su p raintendentul antichităţilor pe toată Sicilia (senatorul Paolo O rsi), în fine, directorul A cadem iei A m ericane din Rom a (G orham P. Stevens). E inutil să m ai dau lista co n tributorilor la volum ul om agial apărut la Paris în 1933 şi închinat lui Nicolae Iorga de către colegii şi prietenii din străinătate („francezi şi de lim bă franceză”) cu ocazia îm plinirii a 60 de ani27: 56 de num e 27 M elanges offerts ă M . Nicolas Iorga p a r ses a m is de France e t des pays de langue fra n(a ise , Paris: J. Gamber, 1933, LXXIX-955 p. 37 de specialişti în istoria antică, m edievală şi m o d ern ă, istoria artei, istoria literaturii etc. R euniţi cu toţii p e n tru a-1 sărbători pe savantul de talie intern aţio n ală, pe profesorul şi pe om ul de ştiinţă. A m m ai văzut volum e om agiale de acest fel d in p e ­ rio ad a interbelică, şi chiar m ai recente, d ar o concen trare m ai m are de nu m e celebre om agiind u n istoric de 60 de ani n u am m ai întâlnit. Şi aceştia - P ârvan şi Iorga, ca şi D im itre O nciul - su n t istoricii care, în viziunea lui N eagu D juvara, nu au fost luaţi în considerare de istoriografia europeană! M ai răm âne să am intesc de generaţia u rm ătoare, cea a is­ toricilor născuţi în ju ru l anului 1900, d ar n u m ăru l lor e prea m are p e n tru a fi înşiraţi aici. Cei dintâi care ne vin im ediat în m inte - G heorghe I. B rătianu, Petre P. Panaitescu, C o n stan tin C. G iurescu, ceva m ai b ătrân u l lo an C. Filitti, C o n stan tin Marinescu, M aria H olban, H enri H. Stahl, Ion C onea şi Ion D o ­ nat - au scris despre începuturile statului m u ntean, aducând co n trib u ţii esenţiale, p ublicând d o cu m en te no i - acte, cronici, inscripţii - , făcând cercetări sociologice pe teren (u ltim ii trei). N iciunul n u a tăin u it sau deform at date şi inform aţii, cu toţii au spus ceea ce credeau că este adevărul şi, de regulă, au fost recu n o scu ţi ca atare de istoriografia şi sociologia europeană. Perioada interbelică a fost, intr-adevăr, apogeul istoriografiei rom âneşti pe toate planurile şi este destul să p arcurgi im p o rta n ­ tele articole docu m en tare ale neobositului bibliograf Ioachim C răciun de la Cluj, adevăratul în tem eietor al acestei ştiinţe în R om ânia, p e n tru a realiza progresele obţinute d in secolul al X V II-lea şi p ân ă la 1936: este vorba de contribuţia rom ânească la istoriografia universală atent relevată în d ouă articole p u b li­ cate în volum ele M e la n g e s d ’ h isto ire ge ne ra le, apărute la Cluj 38 in 1927 şi 1938. Ele au fost urm ate de zece volum e de d im e n ­ siuni uriaşe, cu p rin zân d (aproape) toate publicaţiile istorice rom âneşti din ţară şi (din 1990) din străinătate. E forturile de integrare în istoriografia generală - nu n u ­ mai europ ean ă - au co n tin u at p ân ă în 1948, cân d s-a p rodus uriaşa ru p tu ră cu trecu tu l „burghezo-m oşieresc”. D ar şi în acei ani, chiar în cei trei lustri de stalinism (1948-1963), care au produs n um eroase aberaţii şi falsificări ale adevărului, a rh eo ­ logia antică şi m edievală au cuno scu t u n elan nem aiîntâlnit, s au m ultiplicat ediţiile de docum ente, de inscripţii şi de c ro n i­ ci interne şi externe (bizantine), au fost editaţi şi trad u şi clasicii greco-latini, pe scurt, s-a m u n cit d in greu şi cu m ulte succese, fp o ca stalinistă a fost aceea a falsificărilor şi a siluirii istoriei, dar nu toţi istoricii au acceptat să colaboreze cu ideologii de tip Roller, C hişinevschi şi Răutu, aşa cum a arătat Ioan-A urel Pop în cartea sa de polem ică pe tem a m itu rilo r com uniste în reg i­ strate de Lucian Boia28. Şi e destul să consulţi lucrări de istorie veche şi m edievală ap ăru te în O ccident, p e n tru a constata că istoricii rom âni, e drept, cei m ai m ulţi d in şcoala „veche”, de dinainte de 1944, dar şi m ulţi tineri, su n t cu n o scu ţi şi apreciaţi de colegii lor francezi, germ ani, italieni şi englezi. Şi e de-ajuns să am intesc de Şerban Papacostea, V ictor Spinei şi Ioan-A urel Pop, deoarece s-au ocupat de istoria ro m ân ilo r în secolele XIIIXVI şi de întem eierea statelor m edievale cu erudiţie şi m etodă. Ajungem astfel la concluzia că afirm aţiile lui N eagu D juvara, oricare ar fi explicaţia lor („ignoranţă crasă” - expresia îi ap ar­ ţine - , superficialitate, rea-credinţă), su n t false şi tendenţioase s Ioan-Aurel Pop, Istoria, a de vărul şi m iturile: note de lectură, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2002. 39 şi nu se aplică decât u n o r istorici ai perioadei staliniste, apoi celei n aţional-com uniste a lui C eauşescu, şi, p e n tru ultim ii 23 de ani, câtorva epigoni ai acelor vrem uri, cu n o scu ţi şi m arginalizaţi ca atare de adevăraţii specialişti. Să trecem deci la analiza celei de-a doua m eteh n e sau ce­ lui de-al doilea păcat originar al istoriografiei rom âneşti, aşa cum le percepe dl N eagu Djuvara: „în al doilea rând, alt cu su r m ajor a făcut ca neclaritatea apariţiei statelor rom âneşti în Evul M ediu să n u fie lim pezită: n -am ştiut să cu p rin d em cu adevărat dezvoltarea acestor en ti­ tăţi statale în ansam blul istoriei E uropei C entrale şi O rientale şi să arătăm strânsa n o astră d ep en d en ţă de popoarele care ne în co n ju rau sau ne cotropeau. A m ţin u t cu obstinaţie să ne c o n ­ stru im o istorie închisă în tre no i înşine, să în ch ip u im o autogeneză a n aţiu n ii rom âne, u n fel de „generaţie spontanee” a n e a ­ m ului rom ânesc, făcând practic incom prehensibilă lenta for­ m are a naţiunii. C hiar Iorga, care în repetate rân d u ri a vorbit de in terd ep en d en ţa din tre popoarele sud-estului european, de fapt n -a purces cu adevărat la analiza acestui proces de interrelaţii, singur în m ăsură să lăm urească în trucâtva taina naşterii p o p o ru lu i rom ân. D escrierea trecu tu lu i n o stru trebuie făcută neîncetat p rin prism a istoriei regionale, o arecum scăldată dacă m i se îngăduie această im agine - în acel ansam blu m ai m are şi, în cele din u rm ă, în istoria E uropei întregi” (p. 7-8). Al treilea cusur, legat de cel de-al doilea, îi p erm ite a u to ­ ru lu i să in tro d u că „o... n o ţiu n e în studiul istoriei n oastre p a r­ ticulare şi care ar fi susceptibilă să aducă o cât de m ică lu m in ă în acele zone care răm ân întunecoase din p ricina lipsei desă­ vârşite de docum ente: folosirea pe scară largă a istoriei co m p a­ 40 rate, operaţie desigur delicată şi chiar prim ejdioasă, dacă nu e făcută d upă principii logice şi recunoscute. D ar nu e u n m otiv p e n tru a ocoli cu totul folosirea acestui m ijloc auxiliar de lu ­ m inare”. „în definitiv, con tin u ă N eagu D juvara, n u e vorba aici de interp retarea u n o r docu m en te noi, a u n o r surse încă n ecu n o s­ cute, ci d o ar de o n o u ă interpretare a u n o r d o cu m en te de m ult cercetate şi analizate, dar adesea nu corect trad u se sau in ter­ pretate şi nu apropiate unele de altele cum ar treb u i”. „într-adevăr, de do u ă veacuri, istoriografia noastră e o b ­ sedată de «continuitate”, deci de p erm an en ţă, de im obilitate; e o viziune strâm tă şi statică. Or, ceea ce a dat naştere Europei noi, cea de d upă Im periul R om an, a fost Istoria în m işcare, au fost valurile succesive care, p o rn ite d in adâncul Asiei, i-au îm pins râ n d pe rân d pe huni, care au pus în m işcare popoarele germ anice, acestea, la rândul lor, i-au îm pins pe slavi, iar în u rm ă au venit celelalte m ari valuri turanice, avarii, bulgarii, m aghiarii, pecenegii, uzii, cum anii... Voivodatele ro m ân eşti29 29 Neagu Djuvara pune aici o notă care trădează amatorismul: „Nu înţeleg de ce s-a generalizat la noi ortografia voievod, când am adoptat, uneori până la ab­ surd, ortografia fonetică. Cuvântul, de fapt, se aude numai voivod; ortografia consacrată de DEX se vrea etimologică - din vechea slavonă - voievod ; or, în vechile noastre documente găsim aproape întotdeauna voevod ori voivod, aproape niciodată voievod. Am ales să scriem aici voivod” (nota 1, p. 9); vezi şi Idem, R ăspuns criticilor mei, p. 38-39, unde e şi mai categoric: „...această formă lipseşte în imensa majoritate a documentelor noastre medievale. Am trecut prin sute şi sute, poate peste mie, de hrisoave, zapise vechi, pietre de mor­ mânt şi nu ştiu dacă am întâlnit o dată la mie cuvântul scris voievod, ci numai voivod sau voevod (care tot „voivod” se aude)”. Nu ştiu unde a auzit Domnia Sa „voivod”, căci eu am auzit numai „voevod” sau, arareori, „voievod”. Dar dacă e de ales între „voevod” şi „voivod”, prima formă este şi cea mai veche, şi se regăseşte în titlul domnilor noştri (în actele slavone păstrate în original sau în copii, am eliminat traducerile) în netă superioritate faţă de „voivod”. Proporţia este următoarea în actele interne cunoscute până azi: 26 la 1 în titlul lui Mircea cel Bătrân, 4:0 în cel al lui Mihail, 2:0 la Radu Praznaglava, 11:2 la Dan II, 6:1 la 41 sunt rezultatul indirect al ultim ului val, cel cum an, lovit şi Alexandru Aldea, 8:1 la Vlad Dracul, 11:1 la Vladislav II, 6:0 la Vlad Ţepeş, 16:5 la Radu cel Frumos, 19:3 la Basarab Laiotă şi, în fine, 25:19 la Vlad Călugărul (1482-1495). Actele externe, în special corespondenţa cu Braşovul, prezintă următoarea situaţie: 1:0 la Mircea cel Bătrân, 2:0 la fiul său Mihail, 2:2 la Radu Praznaglava, 9:3 pentru Dan II, 14:0 pentru Alexandru Aldea, 26:5 în cazul lui Vlad Dracul, 4:0 în titlul lui Vladislav II, 8:1 la Vlad Ţepeş, 5:1 pentru Radu cel Frumos, 9:9 în cazul lui Basarab III Laiotă, 23:19 la Basarab IV Ţepeluş şi, în fine, 15:15 în titlul lui Vlad Călugărul. Am folosit D RH , B, Ţara Românească, voi. I (1247-1500), Bucureşti, 1966, pentru actele interne, plus câteva desco­ perite recent (Damaschin Mioc, Constantin Bălan şi Petre Ş. Năsturel, Marieta Chiper etc.), şi loan Bogdan, D oc um e nte privitoa re la relaţiile Ţării R om â neşti cu B raşovul şi cu Ungaria In sec. X V şi X V I, Bucureşti, 1905, pentru cele externe. Câteva documente nou descoperite de P.P. Panaitescu şi Silviu Dragomir (acte de la Sibiu) nu modifică raportul între cele două forme. Deci „voevod” este forma cea mai veche şi mai corectă, „voivod” fiind utilizat prea rar la început şi se înmulţeşte abia în ultimul sfert al secolului al XV-lea, la două sute de ani după întemeierea ţării. în inscripţiile de pe pietrele de mormânt din această perioadă, situaţia este următoarea: Basarab este numit „voivoda” în grafitul de la Sf. Nicolae Domnesc de la Argeş, dar aceasta nu este o inscripţie oficială; în schimb, pe piatra sa de mormânt de la Câmpulung (1364), Nicolae Alexandru este numit „voevod”, şi tot „voevod” în inscripţia de pe piatra fiului său Voislav de la Curtea de Argeş. Vladislav al II-lea (tl456), singurul domn muntean din secolul al XV-lea cu piatră de mormânt cunoscută, la Dealu, este tot „vo­ evod”, deşi piatra a fost pusă de boierii Craioveşti după 1487. La fel, pisania bisericii din Târgşor ridicată de Vlad Ţepeş în 1461 conţine de două ori forma „voevod”: pentru Vlad şi pentru tatăl său, Vlad Dracul (C. C. Giurescu, „O biserică a lui Vlad Ţepeş la Târşor”, B C M I 17 (1924), fasc. 40, p. 74.). Proporţia inscripţiilor este deci 5:1 pentru „voevod”, care trebuie preferat lui „voivod”. O situaţie asemănătoare se regăseşte in inscripţiile slavone de pe sigiliile domnilor munteni de la Mircea cel Bătrân la Vlad Călugărul descrise de loan Bogdan în culegerea de documente de la Braşov amintită mai sus: proporţia este de 22 de menţiuni pentru „voevod” şi 9 pentru „voivod”, plus una pentru „voievod”. Tot ca „voevod” apare Dan I la 1384-5 în inscripţia de pe clopotul dăruit mănăstirii Cotmeana, ca şi Mircea în inscripţia de pe clopotele din 1395 şi 1413 de la Cozia (Şt. Nicolaescu, Cercetări arheologice. Străvechile clopote ale m ănăstirilor C od m ea na şi C ozia d in tim p u l lui D a n v oevod şi M ircea voevod, Bucureşti, f. a., p. 4-6). Deci şi aici, proporţia este 3:0. Neagu Djuvara reproduce o parte din aceste denumiri la p. 156-158, falsificând forma dată de inscripţii: „voivod” pentru piatra de mormânt a lui Nicolae Alexandru, la fel pentru piatra lui Voislav, ca şi pe cele două clopote ale lui Mircea de la Cozia, pe icoana Sfântului Atanasie de la mănăstirea Lavra de la Athos şi în actul din <1374> al lui Vlaicu Vodă, în cel din 3 octombrie 1385 al lui Dan I şi în menţiunea lui Radu I din actul lui Mircea de la 27 iunie 1387. Doar actele patriarhale în greceşte din 1359 i se adresează cu titlul de „megas voivodas” lui Nicolae Alexandru. 42 alungat, la rân d u l lui, de valul m ongol d in 1241”. „Când încercăm să înţelegem geneza tu tu ro r noilor state d in E uropa m edievală - tocm ai din acest p u n c t de vedere, al barbarilor m igratori, trebuie să privim , n u d in p u n ctu l de ve­ dere al vechilor populaţii sedentare” (p. 8-9). A juns la acest paragraf, am avut im presia că visez şi că citesc proza u n u i am ator, căci, dacă ar vorbi serios, ar însem na că N eagu D juvara n u l-a citit nici pe H asdeu ( Isto ria c ritic ă a r o m â n ilo r şi N e g ru V o d ă ), nici pe N icolae Iorga (autor a zeci şi sute de lucrări şi articole despre istoria com parată, începând cu C a ra c te ru l c o m u n a l in s titu ţiilo r d in S u d -E s tu l E u ro pe i, For­ m e b iz a n tin e şi re a lită ţi b alca n ic e şi L o c u l r o m â n ilo r în istoria u n iv ersală , p e n tru a term in a în apoteoză cu H isto ire de s R o u m a in s e t d e la r o m â n ite o rie n ta le şi cu sinteza ap ăru tă postum , Isto rio log ia), nici pe G heorghe I. Brătianu, cei m ai „universali” istorici rom âni, ca să nu m ai vorbim de Petre P. Panaitescu, C o n stan tin C. G iurescu, M aria H olban, Şerban Papacostea, V ictor Spinei, Sergiu Iosipescu şi atâţia alţii. Iar dacă n-ar vorbi serios, înseam n ă că îl înşală pe cititor, facându-1 să creadă că îi va dezvălui secrete pe care istoricii ro m ân i le-au ţin u t ascunse de veacuri. Este, m u ta tis m u ta n d is , m eto d a lui D an Brown, au ­ to ru l C o d u lu i lu i D a V inc i, care încearcă să-i convingă pe citi­ tori că M aria M agdalena a fost soţia lui Iisus şi că din u n iu n ea lor s-a născu t u n fiu, fapt pe care Biserica C atolică l-ar fi ţin u t ascuns vrem e de veacuri. Şi to t ca D an Brown, N eagu D juva­ ra are pretenţia să lăm urească tainele trecutului n o stru fără a aduce nici m ăcar u n d o cu m en t nou, o inform aţie n e cu n o scu ­ tă, ci doar p rin reinterpretarea şi corelarea d ocum entelor deja publicate şi cunoscute! Or, D om nia Sa le ignoră pe cele m ai 43 im p o rtan te, publicate şi studiate de toţi specialiştii care s-au ocu p at de această problem ă, şi declară senin că a găsit cheia adevărului acolo un d e generaţii întregi de istorici au dat greş. Toţi istoricii rom âni, fără excepţie, care s-au ocu p at de istoria secolelor III-X III au recun o scu t rolul p o poarelor m i­ gratoare în istoria rom ânească şi a Europei de Sud-Est şi de Răsărit. C u toţii au văzut în aceste m igraţii un fenom en m ajor al istoriei universale, nu nu m ai d u p ă prăbuşirea Im periului R om an de Apus, ci d in cele m ai vechi tim p u ri, d in neolitic şi p ân ă în zilele noastre. Aşa că te întrebi: ce înţelege N eagu Djuvara când scrie că istoria trebuie privită din p u n ctu l de vedere al barb arilo r m igratori? Această întrebare trădează ignoranţa autorului, căci punctul de vedere depinde de ce fel de barbari e vorba: o prim ă categorie sunt cei care vor să se instaleze la adăpost în Im periul Roman, doresc să cultive păm ântul, să plătească impozite funcţionarilor im periali pen tru a beneficia de avantajele cetăţenilor rom ani, să furnizeze soldaţi pentru apărarea frontierelor. Acesta este cazul popoarelor germ anice „din interior”, adică în contact de m ultă vrem e cu Im periul, ca vizigoţii stabiliţi ca „aliaţi” (foe de rati ) în Im periul Rom an de Răsărit, francii şi burgunzii în Apus. în schimb, germanii orientali, care trăiau la răsărit de Nistru, „neam uri exterioare” (externae gentes), ca ostrogoţii, presaţi de huni, vandalii, mai apoi şi longobarzii, am eninţaţi de avari, em i­ grau ca să cucerească păm ânturi în Imperiul de Apus şi să recon­ stituie micile regate independente, m ai m ult sau mai puţin aliate cu Roma, pe care le avuseseră în patria lor de peste D unăre şi Nistru. C u totul altfel se p rezintă invaziile hunice, care le prefi­ gurează pe cele avare, pecenege şi cum ane de m ai târziu, pe 44 care iată cu m le descrie o m are specialistă franceză, E m ilienne D em ougeot, desigur, necu n o scu tă dlui Djuvara: „M arile invazii hunice... au fost m ult m ai coerente decât m arile invazii germ anice: p o rn ite d in tr-u n terito riu pe care h unii au co n tin u at să-l ocupe şi conduse de u n singur şef, Attila, ele n u s-au fărâm iţat p rin dispersarea şi pluralitatea d i­ feritelor terito rii cedate de îm părat. Mai ales, ele au avut alte scopuri: n om azi călăreţi regrupaţi de A ttila, care îşi form ase u n m are im p eriu în afara frontierelor rom ane, im p eriu ce se în tin d ea de la P ro p o n tid a până la Rin, hunii n u aveau nevoie de p ăm ân tu ri ca să le cultive, ci de supuşi pe care să-i exploa­ teze; p atria lor era tabăra hoardei principale, de u nde regele îi d o m in a în m o d direct pe vasalii şi servii săi şi, în m o d in ­ direct, p rin reprezentanţii săi obligaţi să-i dea tribut, deoarece cea m ai m are p arte a resurselor venea de la popoarele învinse tributare, care n u m ai constituiau acum categoria duşm anilor ce trebuiau jefuiţi. Or, d upă supunerea ostrogoţilor, a gepizilor şi a altor germ ani, sursele de p rad ă şi de trib u tu ri nu se m ai găseau decât la sedentarii rom ani. Attila nu a cerut niciodată stabilirea h u n ilo r săi în Im periu. Şi, când a făcut d in îm păratul Teodosie al II-lea u n trib u ta r docil, i-a ceru t lui V alentinian III o înaltă dem n itate m ilitară, ba chiar şi m ân a H onoriei, sora îm păratului din O ccident, în scopul de a d o m in a u n im periu u nde trib u tu l plătit de îm părat să fie înlocuit în m o d avantajos cu solda lup tăto rilo r şi im pozitele regulate. D e fapt, în urm a refuzului guvernului de la Ravenna, el a invadat Gallia m ai în ­ tâi, apoi Italia, cu scopul de a-1 reduce pe îm păratul V alenti­ nian III la condiţia de tributar. Astfel, m arile invazii hunice, determ inate de vasalizarea îm45 pârâţilor, şi nu de im igrarea şi im plantarea în Im periu, au încetat odată cu stăpânirea lui Attila, m ort în 453: fiii săi nu au putut stăpâni nici atâta, şi nici vrem e atât de îndelungată ca el”30. Caracteristicile etnice şi m odul de trai al hunilor - amestec de turci şi de mongoli - i-au impresionat pe rom ani în secolul al IV-lea, deşi ei mai cunoscuseră m igratori nom azi ca iazigii şi roxolanii, colonizaţi în aceeaşi regiune din câmpia Banatului şi în interfluviul Dunăre-Tisa. Iată cum îi descrie pe huni un istoric contem poran, Am m ianus Marcellinus (c. 330/335 - c. 400): „Iată, din câte am aflat, săm ânţa întregii n en o ro ciri şi originea diverselor dezastre pe care le-a provocat furia răz­ boinică, aducând, ca de obicei, incendii şi jafuri pretu tin d en i. N eam ul hunilor, despre care vechile docu m en te vorbesc foar­ te p u ţin , locuieşte pe lângă m area cea îngheţată, dincolo de lacurile M aeotice <M area Azov>, şi depăşeşte orice m ăsură a sălbăticiei. D in prim ele zile d upă naştere, copiilor li se arde pielea feţei cu fierul, p e n tru ca să nu le crească b arb a când se vor face m ari, şi din această cauză ei îm bătrânesc urâţi şi spâni, ca eunucii. Toţi sunt cu corpul îndesat, cu m em bre puternice şi cu ceafa groasă, aduşi de spate şi cu o înfăţişare m onstruoasă, de parcă ar fi nişte fiare bipede, sau nişte m odele p e n tru acele chipuri urâte care se cioplesc la capetele podurilor. Sunt aşa de hidoşi şi duc o viaţă atât de prim itivă, încât n u se folosesc nicio ­ dată de foc p e n tru pregătirea m âncării. Se h rănesc cu rădăcini de ierburi şi cu carne c ru d ă pe care o frăgezesc sub şeile cai­ lor, încălzind-o cu coapsele în tim pul călăritului. N u stau sub n iciun acoperiş, n -au nici m ăcar bordeie de stu f şi se feresc de 30 Emilienne Demougeot, La fo r m a tio n de l'Europe et Ies invasions barbares, voi. 11/2, D e l'avenem ent de Diocletien au debu t du V I' siecle, Paris, 1979, p. 416,418. 46 orice fel de casă, ca şi cum acestea ar fi nişte m o rm in te care-i izolează de ceilalţi. C utreieră m u n ţii şi pădurile, sunt obişnuiţi din leagăn să rabde frigul, foam ea şi setea. în nom ad ism u l lor, nu calcă pragul vreunei locuinţe decât constrânşi de m are n e ­ cesitate, fiindcă nu se socotesc în siguranţă decât sub cerul li­ ber. Au un fel de tunici d in pânză de in sau din piei de hârciog cusute u n a de alta. Altă îm brăcăm inte, de casă sau de plim b a­ re, n-au. Dar, de în d ată ce şi-au tras acea tu n ică pe cap, n-o m ai scot şi n -o m ai schim bă decât când n -o m ai p o t p u rta de ru p tă ce este. Au pe cap căciuli cu m arginile îndoite şi îşi acoperă cu piei de ied picioarele lor păroase, încălţăm inte care, nefiind bine adaptată pe picior, îi îm piedică la m ers. D in această cauză sunt foarte p u ţin d eprinşi să lupte pe jos. în schim b, ca şi cum ar fi pironiţi pe cai, care sunt urâţi, dar puternici, stau aşezaţi pe ei, u n eo ri ca femeile, şi de pe cai, zi şi noapte, fac totul: cum pără sau v ând ceva, m ănâncă sau beau, întinşi pe spatele cailor se odihnesc, d o rm şi visează, şi tot pe cai discută, îşi ţin ad u n ări şi se consultă asupra intereselor com une. N u sunt c o n ­ duşi de nicio autoritate regală şi, când se întâm plă ceva grav, se reped la chem area zgom otoasă a celor m ai destoinici d in tre ei. C ând su n t atacaţi, po rn esc la luptă în g rupuri, cu ţipete feluri­ te şi am eninţătoare. Iuţi, p u ternici şi gata de distrugere, luptă răspândiţi, p ro d u cân d m ăceluri fără să aibă o linie organizată de luptă. în repeziciunea lor ex trao rd in ară n u -i vezi când au intrat în tr-o cetate şi când au devastat-o. Ai putea să-i num eşti cu u şu rin ţă cei m ai aprigi luptători, fiindcă de departe aruncă săgeţile cu vârfuri foarte ascuţite făcute d in oase, iar de ap ro a­ pe se angajează cu orice risc în luptă corp la corp, ferindu-se cu abilitate să n u fie răniţi. A runcă asupra duşm anilor laţuri 47 şi-i strâng în ele, ca să le răpească p u tin ţa de a se m işca, pe jos sau călare. La ei n im eni n u lucrează păm ântul, nim en i n u se atinge de coarnele plugului. Toţi, fără locuinţe fixe, fără lege şi fără obiceiuri statornice, rătăcesc p e câm puri în to td eau n a în fugă cu căruţele, acestea fiindu-le locuinţele, în care soţiile cârpesc îm brăcăm in tea ru p tă, se culcă cu soţii, nasc şi-şi cresc copiii p ân ă la pubertate. La ei nim en i nu poate răspunde, dacă este întrebat, de un d e este, fiindcă in tr-u n loc este zăm islit, în altul n ăscu t şi-n altul crescut. N u respectă niciun legăm ânt de pace, su n t nestatornici, se duc ca vântul în orice direcţie li se pare că e m ai bine. îm pinşi de im pulsiuni oarbe, ca anim alele, n -au n o ţiu n i m orale asupra binelui şi răului, vorbesc neclar, cu m ulte înţelesuri, n -au religie, nici m ăcar superstiţii, d ar d o ­ rin ţa de au r le este n em ăsurată. Sunt atât de schim bători şi de supărăcioşi, încât în aceeaşi zi fără n iciu n m otiv se ceartă între ei şi fără intervenţia cuiva se îm pacă”31. în m igraţia lor către Europa, hunii, ei înşişi o confederaţie de trib u ri turcice şi m ongole, au an tren at cu ei diferite p o p o a ­ re învinse, p rin tre care goţii şi alte po p o are germ anice, plus alanii. Aceştia din u rm ă, de neam iranian, cunoscuţi şi sub num ele de as, iaşi (de u n d e oseţii de azi din Caucaz şi num ele oraşului Iaşi şi al câtorva sate, p recu m cel o m onim d in G orj), au jucat şi ei u n rol în istoria ţării n oastre p ân ă în secolul al XÎV-lea, astfel că descrierea lor făcută de acelaşi A m m ianus M arcellinus m erită să fie cunoscută: „N -au nici colibe, nici grija de a m unci păm ântul, ci se 31 Ammianus Marcellinus, Istorie rom ană, XXXI, 2, 1-11, ed. D. Popescu, Bucureşti, <1982>, p. 559-561. 48 hrănesc cu carn e şi lapte, d u cându-şi viaţa în căruţe cu coviltir acoperite cu piei şi în ele um blă p rin nesfârşitele singurătăţi <pustietăţi>. C ân d au ajuns la un loc b u n de păşunat, îşi aşază căruţele în cerc şi se h răn esc în tr-u n fel cu totul prim itiv, ca tiarele. Iar d upă ce s-a term in at iarba, îşi iau to t şi pleacă m ai departe în convoaie ca n işte localităţi m obile. în căruţe femeile se îm perechează cu bărbaţii, nasc copii şi-i îngrijesc, căruţele sunt p e n tru ei lo cu in ţe perm anente. O riîn co tro m erg, se so co ­ tesc acasă la ei. C resc şi duc cu ei tu rm e de vite, m ai ales p e n tru cai arătân d interes deosebit. Acolo, dato rită faptului că p ă m â n ­ tul este u m ed şi străb ătu t de cursul m u lto r râuri, câm piile sunt întotdeauna p line cu iarb ă şi cu p o m i fru ctiferi şi de aceea, cutreierând o riîn co tro vor, nu duc lipsă nici de păşune p e n tru vite, nici de h ra n ă p e n tru ei. Toţi cei ce p rin vârstă sau sex sunt inapţi p e n tru război îndeplinesc servicii uşoare pe lângă căruţe. T inerii însă, d ep rin şi d in p rim a copilărie cu călăritul, socotesc o ru şin e faptul de a m erge p e picioare. P rin felurite exerciţii, ajung to ţi războinici... A lanii su n t aproape to ţi înalţi şi frum oşi, cu p ă ru l blond, înfiorători p rin cău tătu ra aspră a ochilor, iuţi, m ân u in d cu u şurinţă arm ele, în toate privinţele aproape la fel cu hunii, dar m ai înaintaţi ceva ca fel de h ran ă şi îm brăcăm inte... N u se vede la ei v reu n tem plu sau altar, n u se poate zări în nicio p arte vreun acoperiş de clădire şi, d u p ă obiceiul barbar, înfig o sabie în p ăm ân t şi o ad o ră ca p e M arte (zeul războiului), căpetenie a regiunilor pe care le p arcu rg în toate direcţiile”32. Iată deci cum arătau şi cum trăiau nom azii stepei care au cutreierat regiunile noastre şi Ungaria actuală în secolele IV-XIII. " Ammianus Marcellinus, op. cit., XXXI, 2,18-21, 23, ed. cit., p. 562-3. 49 Avarii, altă confederaţie de trib u ri turco-m ongole, care dom ina num eroase trib u ri slave, s-au instalat, aidom a h unilor lui Attila, în interfluviul D unăre-Tisa. C entrul puterii acestor popoare era aulul kaganului (hanului), form at din corturi şi căruţe dispuse îm prejur şi înconjurate de şanţuri şi valuri de păm ânt. Spre sfâr­ şitul vieţii lui, Attila îşi construise u n palat şi, în ju ru l corturilor sale, se înjghebase o aşezare m ai statornică, dar grosul triburilor locuia ca m ai înainte, pe terenuri disponibile p en tru păşunat şi adăpat caii şi celelalte turm e. Unicul progres realizat de avari au fost scările de şa, o invenţie im portantă care asigura o m are sta­ bilitate călăreţilor. în rest, singurul m obil im portant al vieţii lor era setea de aur, pe care şi-o satisfăceau p rin jafuri şi im punând tribut Im periului Rom an de Răsărit. Bogăţiile pe care francii lui Carol cel M are le-au descoperit în „ringul” hanului avar depă­ şeau orice im aginaţie, şi de la ei a răm as cuvântul „avar” p en tru a desem na u n individ care adună bogăţii pe care nu le cheltu­ ieşte. în rest, au dispărut fără urm ă, precum hunii înaintea lor, după m oartea lui Attila. U ltim ii m igratori din secolele X-XIII - pecenegii, uzii şi cum anii - prezintă aceleaşi caracteristici. D espre cum ani ştim doar că erau, în general, blonzi (erau num iţi chiar „palizi”, un fel de „feţe palide”, cum îi num eau am erindienii pe europeni), înalţi şi frum oşi, m ai ales femeile. D ar m odul lor de viaţă era identic cu cel al străm oşilor lor huni, astfel că de la ei nu s-a descoperit nicio aşezare, num ai m o rm inte de călăreţi şi cai, şi cazane de fier în care îşi fierbeau m âncarea. Iată, de altfel, cum îi prezintă pe cum anii d in D eşt-i Kîpceak, la jum ătatea secolului al XIV-lea, un istoric arab pe num e Shihâb al-D in Abu al-Abbâs A hm ad (născut a. H. 697/700 - m o rt a. H. 749, deci cam 1297/130050 1349), contem poran cu lo an Basarab: „Supuşii săi <ai hanului m ongol Uzbek (1313-1341)> sunt, în cea m ai m are parte, nom azi care trăiesc în pustietăţi şi se hrănesc graţie num eroaselor lor tu rm e de cai, de boi şi de oi. Popoarele din această ţară < Kîpceak > se ocupă prea p u ţin de cultura păm ântului şi seam ănă foarte puţin grâu şi orz; m ai ales bobul este extrem de rar... In ceea ce îi priveşte pe cei care trăiesc în pustietăţi, la ei carnea nu se vinde şi nici nu se cum pără; h ra ­ na lor obişnuită este, afară de vânat, laptele şi untul. C ând unul din aceşti nom azi a crescut un cal, u n bou sau o oaie, el taie anim alul, îl m ănâncă îm preună cu familia sa şi oferă apoi restul de carne vecinilor săi. La rândul lor, aceştia, când au o vită bună să fie consum ată, o sacrifică şi trim it restul celui care le-a făcut acelaşi cadou: în felul acesta, ei au întotdeauna m ari provizii de carne... Potrivit spuselor negustorului D jem al-eddin-A bdallahHisni, aproape toţi nom azii supuşi im periului din Kîpceak sunt îm brăcaţi cu piei şi p en tru ei nu contează că anim alul este pur sau im pur, dacă a fost sacrificat sau dacă a m urit de m oarte n a ­ turală”33. U rm ează câteva rân d u ri despre „turcii din K îpceak”, deci cum ani, care „se disting p rin tre ceilalţi turci p rin b u n a lor credinţă, vitejie, rapiditatea la călărit, frum useţea taliei, regu- 33 M. Quatremere, „Notice de l’ouvrage qui a pour titre: M esalek alabsar f i m em alek a la m sar (Voyages des yeux dans Ies royaumes des differentes contrees)”, în: Notices e t extraits des m a nuscrits de la B ibliotheque d u R oi e t autres bibliotheques; pu blies p a r l’In s titu t R oyal de France, voi. 13, Paris, 1838, partea I, p. 151-384, aici p. 265 şi urm. Autorul descrie în continuare bogăţia în grâne şi fructe a Kîpceakului, atât în trecut, cât şi în vremea sa: e vorba de Crimeea şi de regiunile din jurul Mării Negre, câmpia de cernoziom a Ucrainei, cultivată de sedentari din Antichitate, când stăpânii ei erau sciţii „regali”, dominându-i pe „sciţii agricultori”. 51 laritatea trăsătu rilo r şi calităţile nobile”. V ânduţi ca sclavi în Egipt sub num ele de m am eluci, ei au form at garda sultanilor, sfârşind p rin a-i înlocui pe aceştia pe tron. C o n trib u ţia acestor pop o are la civilizaţia euro p ean ă este nu n u m ai nulă, ci negativă, deoarece au lăsat în u rm a lor d i­ strugeri şi devastări de m ari p roporţii. A cestor po p o are le era străină însăşi ideea de stat (p en tru ei exista nu m ai ascultarea faţă de şefii de trib u ri şi de kagan), ca şi ideea de terito riu sta­ bil. U n m are orientalist co n tem poran, P. B. G olden, îi d ădea pe cum ani ca u n exem plu tipic de adaptare „nonstatală” (s ta te ­ less ) la condiţiile stepei34. Trebuie, aşadar, m ultă fantezie unui nespecialist p e n tru a face din ei nişte „creatori de stat” p a r e x c elle n ce ! C om paraţia cu germ anii este departe de a fi c o n ­ cludentă. F erdinand Lot a d em o n strat foarte convingător că b arbarii germ ani din E uropa O ccidentală au adus o singură in ­ stituţie im p o rta n tă - m o narhia, regalitatea bazată pe dinastie. Şi m ai in tervine un factor im p o rtan t: toate popoarele g erm an i­ ce instalate în Im periu erau creştine de confesiune ariană, d o ar francii au trecu t direct de la păgânism la catolicism . în rest, statele lor s-au form at pe terito riu l Im periului R om an de Apus, u n d e au beneficiat de colaborarea elitelor adm inistrative, fi­ nanciare şi juridice ro m an e (galo-rom ane, iberice, africane şi 34 P. B. Golden, „The Qipchaqs of Medieval Eurasia: An example of stateless ad­ aptation on the steppe”, în volumul Rulers fr o m the Steppe: State fo r m a tio n on the E urasian periphery, ed. G. Seaman, D. Marks, Los Angeles, 1991, p. 132-157. Nicolae Iorga observa, citându-1 pe J. Bury, că „regii barbari, timp de mai multe secole, n-au întrebuinţat titluri teritoriale” (Istoria rom ânilor, III, Ctitorii, Bucureşti, 1937, p. 15). Observaţia este importantă: statul este înainte de toate comunitatea tuturor indivizilor locuind un teritoriu dat. Regii barbari - franci, vizigoţi, longobarzi, vandali, bavarezi şi saxoni, dar şi hunii, avarii şi cumanii erau stăpânii poporului lor, ai triburilor de acelaşi neam cu ei. 52 din Italia), care, ele, au form at stru ctu rile necesare funcţionării statelor barbare. în E uropa de Răsărit, acest lu cru a fost posibil num ai p rin sedentarizarea şi teritorializarea barb arilo r - u n g u ri şi bulgari care au găsit o populaţie locală ro m an ă şi slavă (şi g erm an i­ că, în cazul ungurilor) de exploatat. în cazul bulgarilor, cărora ideea de stat le era tot atât de străină ca şi celorlalţi barbari, au funcţionat aceleaşi m ecanism e ca şi în cazul francilor, vizigo­ ţilor, vandalilor şi longobarzilor: ad m in istraţia rom ană, fu n c­ ţionarii fiscului şi juriştii rom ani găsiţi în oraşele integrate în dom inaţia lor care se m ărginea tot la ringul de tip n o m ad - o îngrăm ădire de co rtu ri înconjurate de g arduri de spini p e n ­ tru apărare35. C u ajutorul arhitecţilor şi m eseriaşilor rom ani s-au co n stru it capitalele h an ilo r bulgari, to t ei sunt aceia care au co n stru it m aşinile de război şi bărcile p e n tru navigaţia pe mare, căci barb arii foloseau b u rd u fu ri de vită um plute cu aer sau cu paie p e n tru traversarea râurilor. în cazul ungurilor, d o ar creştinarea lo r în m asă, în ju ru l anului 1000, şi protecţia acordată ţării lor de papa Silvestru, care o declara stat vasal Rom ei („regat apostolic”), i-a scăpat de la nim icire din p artea vecinilor lor germ ani, care îi învinseseră în m o d decisiv în 955, o p rin d astfel cam paniile lor de p rad ă în O ccident. D om nul N eagu D juvara pare a ignora com plet m o d u l de viaţă şi nivelul de civilizaţie al nom azilor cu m an i şi vede în ei doar o elită războinică şi creatoare de state (când se ştie că nu 35 N. Iorga, op. cit., p. 306; vezi şi consideraţiile sale din Istoria rom ânilor, II, O a­ m e nii p ă m â n tu lu i (până la a n u l 1000), Bucureşti, 1936, p. 297-323. 53 au creat niciunul pe toată en o rm a în tin d ere pe care locuiau de la D unăre la Caucaz!). P en tru a-i convinge pe cititori de aceas­ ta, D o m n ia Sa face o rapidă trecere în revistă a istoriei u n iv er­ sale de la Egiptul antic p ân ă la Im periul R om an (p. 10-12). Pe noi n e interesează însă E uropa de R ăsărit şi de Sud-Est în Evul M ediu tim p u riu , care este „expediată” în tr-o pagină şi ju m ă ta ­ te (p. 14-15). „Nici unul, chiar nici unul d in tre statele slave din Evul M ediu n u s-a întem eiat fără altoiul unei in tervenţii alo­ gene”, scrie autorul, care îşi începe d em o n straţia cu exem plul prim u lu i stat m orav întem eiat de Samo, u n „baron” franc, la începutul secolului al V II-lea (623). N um ai că, observăm noi, „statul” lui Sam o36 a d isp ăru t odată cu m o artea în tem eieto ru ­ lui său în 658, iar M oravia şi B oem ia vor avea state m ai d u ra ­ bile abia în secolele IX-X, cu M oim ir şi fiul său Rostislav, care p rim eşte botezul creştin de la C hirii şi M etodiu, în prim u l caz; cu Vratislav I (905-921), în cazul Boem iei. A m bii erau slavi autohtoni, deci nici u rm ă de „intervenţie alogenă”! U rm ează cazul Bulgariei, despre care am vorbit deja. Aici adăugăm că noro cu l p ro tobulgarilor a fost slăbiciunea Im p eri­ ului R om an de Răsărit, care a suferit en o rm de pe u rm a crizei iconoclaste şi care a salvat aparenţele con sid erân d că bulgarii, instalaţi pe teritoriul im periului, erau nişte „aliaţi” (fo e d e r a ti ) creştinaţi du p ă un tim p. Şi tot aici a intervenit fenom enul des36 Importanta lucrare N. Aleksiun, D. Beauvois, M-E. Ducreux e t alii, H istoire de l'Europe d u C entre-Est, Paris, 2004 (colecţia Nouvelle Clio) plasează termenul sta t între ghilimele („Etat”) pentru secolele VII-XI, deoarece noţiunea însăşi de stat este o creaţie a secolelor XI1-XIII; vezi Jacques Krynen, „Etat”, în D ictionnaire d u M o yen Âge, sous la direction de C. Gauvard, A. de Libera şi Michel Zink, Paris, 2002, p. 493-495. De altminteri, Nicolae Iorga scria deja în 1915, vorbind despre „statul” bulgar: „Ideea de stat e sau chineză, sau romană, şi nu­ mai chineză sau romană” („Sârbi, bulgari şi români în Peninsula Balcanică în evul mediu”, AARMSI, s.II, tom 38 (1915), p. 109). 54 pre care am vorbit, de sedentarizare şi teritorializare, u rm ate de creştinare, care constituie excepţia bu lg ară şi ungurească p rintre n eam urile de călăreţi nom azi. în sfârşit, în m o m en tu l în care Im periul şi-a refăcut forţele în tim p u l dinastiei m ace­ donene, p rim u l ţarat bulgar a fost m ătu rat de p e faţa p ă m â n tu ­ lui de lo an Tzim iskes în 972, apoi de Vasile al II-lea Bulgaroctonul, astfel că a trebuit energia ro m ân ilo r d in Balcani p e n tru a reface statul, dar în form a rom âno-bulgară, d u p ă 1185-1186. „P rim ul m are-cnezat rus şi prim ele fo rm aţiu n i p olone se datorează varegilor veniţi din Scandinavia”, scrie în contin u are Neagu D juvara (p. 15). O afirm aţie fără nicio acoperire ştiin ­ ţifică în cazul Poloniei, al cărei întem eieto r este M ieszko I din dinastia Piaştilor (c. 960-992): cel m ai vechi istoric al Poloniei, G a llus a n o n y m u s (un francez care scria în tre 1113 şi 1116), spune foarte clar că Piast, străm oşul dinastiei, era agricultor, ţăran din K rusw ica37. Iată, de altfel, ce scrie despre el u n m are specialist al istoriei slavilor, Francis D vornik: „A pariţia b ru scă a u n u i p u tern ic p rin ţ slav pe scena p o ­ litică a E uropei C entrale pe la m ijlocul secolului al X-lea i-a descum pănit pe m ulţi istorici şi, p e n tru a rezolva această d i­ ficultate, ei au im aginat că M ieszko era u n viking scandinav care şi-ar fi im pus stăpânirea asupra slavilor de pe O der şi Vis- 37 Gallus anonymus, Cronica e t gesta d u cu m sive p rin c ip u m P olonorum , ed. C. Maleczynski, în M o n u m e n ta Poloniae H istorica, Nova series, II, 1952; cf. Hen­ ryk Paszkiewicz, The Origins of Russia, Londra, 1954, p. 134. Acelaşi lucru, că era plugar, îl spune şi cronicarul Cosma din Praga (1045-1125), în a sa C hronica B o e m o rum (ed. B. Bretholz, în M o n u m e n ta G erm aniae H istorica, Scriptores Se­ rum G erm a nicaru m , Nova series, II, 1923). Despre Przemysl, fondatorul dinas­ tiei cehe, cf. H. Paszkiewicz, op. cit., p. 134. Şi prinţii Carantaniei (în Slovenia actuală) erau de origine ţărănească, cf. N. Aleksiun, D. Beauvois, M-E. Ducreux et alii, op. cit., p. 8. 55 tuia. N u există niciun fel de dovadă p e n tru a afirm a că dinastia Piaştilor n u era de origine slavă. D acă ne am in tim că M ieszko guverna teritoriul care a fost, fără îndoială, cen tru l dom eniului de origine al slavilor, sau cel p u ţin în stăpânirea lo r începând d in anul 500 înainte de H ristos, atunci existenţa în secolul al X-lea a u nei p uternice confederaţii în aceste regiuni încetea­ ză să m ai constituie u n m ister. Statul lui M ieszko era fructul unei lungi evoluţii sub conducerea un ei energice dinastii slave, evoluţie care a răm as n ecu n o scu tă deoarece nu s-a găsit un cronicar p e n tru a o tran sm ite posterităţii”38. Iată cu m stau lucrurile de fapt cu „abordarea” lui N eagu D juvara asupra în cep u tu rilo r statului polonez. în ceea ce îi p ri­ veşte pe ruşi, chestiunea este m ult m ai com plicată decât crede autorul n o stru , care îşi expune părerile m ai pe larg în replica pe care m i-a dat-o în volum ul R ă s p u n s c ritic ilo r m ei: „De altfel, p e n tru paralelism ul O rient-O ccident, de ce să n u p o m en im şi de cazul p rim u lu i stat rusesc al lui R iurik (Rorik, H roerekr, H rorek)? O are C â n te c u l d e sp re o a ste a lu i Ig or nu spune, cu atât de candidă sinceritate, cum noro d u l din N ovgo­ ro d îl cheam ă pe şeful vareg să-l cârm uiască, fiindcă ei n u se pricep?” (p. 75-76). Avem aici alt exem plu perfect de m o d u l în care lucrează istoricul n o stru . C â n te c u l d espre o aste a lu i Igor n u spune abso­ lut nim ic d espre apelul novgorodenilor p e n tru b unul m otiv că povesteşte cu totul alte lucruri, şi an u m e cam pania nefericită a p rin ţu lu i Igor îm potriva cum anilor, sfârşită cu înfrângerea şi m o artea sa în 1185. în al doilea rân d , această baladă este un 38 Francis Dvornik, Les Slaves. H istoire et civilisation de la ntiq u ite a u x debuts de l’e poque contem poraine, Paris, 1970, p. 105. 56 fals d in secolul al X V III-lea, fapt dovedit cu m u ltă erudiţie de profesorul am erican E dw ard K eenan de la H arv ard 39. Apelul la varegi („Ţara n o astră este vastă şi roditoare, d ar ord in ea lipseş­ te; veniţi deci să d o m n iţi asupra no astră şi să n e cârm u iţi”)40se găseşte de fapt în cronica lui Nestor, P o ve stea a n ilo r de d e m u lt (corect ar fi „vrem uiţi”, ca în expresia „vrem ea vrem uieşte”), scrisă în tre 1110 şi 1113, şi este inserat sub anul 862. C hes­ tiunea a suscitat o întreagă literatură în Rusia de peste două secole, dar şi în O ccident, şi nim en i nu a contestat originea suedeză a lui R urik şi a urm aşilo r săi. N um ai că varegii erau prezenţi în diferite regiuni ale Rusiei, de-a lungul m arilor fluvii pe d ru m u l de la varegi la greci, încă din secolul V III, deci cu peste o sută de ani înainte de „apel”, şi înstăpânirea lor asupra oraşelor ruseşti a avut un caracter haotic, fără n iciu n sistem; în orice caz, a în tâm p in at m ulte îm potriviri. Astfel, „chem area” a fost adresată lui R urik d o ar de locuitorii N ovgorodului; după 20 de ani, Oleg, fiul lui Rurik, ocu p ă cu forţa Kievul, a doua m are organizaţie supratribală din Rusia, u n d e stăpâneau alţi varegi (A skold şi D ir), care îl întem eiaseră, apoi alte oraşe şi regiuni slave. Apelul m ergea în sensul vederilor cronicarului, care exalta sistem ul m onarhic, unificator al regiunilor ruseşti, şi care îşi redacta cronica în tr-u n m o m en t decisiv („to u rn an t politique”, scrie u n istoric recent, Pierre G onneau) p e n tru isto ­ ria rusă, când V ladim ir M o n o m ah şi fam ilia lui devin stăpâni pe Kiev, adevărata capitală a Rusiei kievene, în lo cu in d o altă 39 40 E. L. Keenan, Jo se f D obrovsky a n d the O rigins o f the Igor 's Tale, Cambridge (Mass.), 2003. Povest' v rem en nych let, ed. D. S. Lihaciov, Moscova-Leningrad, 1950; traducere românească de G. Popa-Lisseanu. 57 ram u ră a dinastiei41. Istoricii m o d ern i au ajuns, de altfel, la concluzia că „apelul la varegi” a fost foarte probabil in tro d u s în cronica lui N estor la sugestia anturajului cneaghinei Gita, soţia lui V ladim ir M onom ah, care era anglo-saxonă. în acest a n tu ­ raj se aflau şi clerici intelectuali care cunoşteau tra d iţia ţării lor, un d e Beda V enerabilul a in tro d u s în cronica sa un „apel la anglo-saxoni” adresat, chipurile, de regele V urtigern d in South Wales în anul 449 în tr-u n context de războaie civile42. Dar, o ricu m ar sta lucrurile, nu este m ai p u ţin adevărat că dinastia scandinavă a lui R urik a dovedit, p rin luptele intestine şi instabilitatea politică devenită cronică în secolele X-X III, că nu era m ai pregătită să-i cârm uiască pe ruşi decât ar fi fost nişte p rin ţi slavi. Iar căderea lor sub „jugul m ongol” vrem e de do u ă secole şi ju m ătate a fost u n epilog foarte ruşinos p e n tru această „m in o ritate barb ară războinică”. în fine, o altă observaţie: „prim ul m are-cnezat ru s” de care vorbeşte N eagu D juvara n u este cel al lui R urik d in 862, căci titlul apare m ai întâi în tr-u n tratat ru so -b izan tin din 907 şi i se aplica lui Oleg, m en ţiu n e considerată, de altfel, îndoielnică de către specialişti. El apare apoi în special când se m en ţio n e a ­ ză m o artea u n u i cneaz, şi în m o d sistem atic abia de la 1176 la V ladim ir-Suzdal şi, de la 1186, co n tin u u la V sevolod Iurievici, 41 42 P. Gonneau şi Al. Lavrov, D es Rhâs ă la Russie. H istoire de l’E urope orientale 730-1689, Paris, 2012, p. 148. (Nouvelle Clio). Vezi M. Hellmann (ed.), H an dbu ch der G eschichte Russlands, I, Stuttgart, 1981, p. 267-270, unde este discutat critic contextul „apelului la varegi”. „Apelul la anglosaxoni” la Beda Venerabilul, H istoria ecclesiastica gentis A nglorum , I, XIV şi XV, ediţie J.E. King, Baedae, O pera historica, I, Cambridge,Mass, şi Londra, 1979, p. 68 şi urm. (The Loeb Classical Library) 58 m are cneaz de V ladim ir, şi la R urik Rostislavici, m are cneaz de Kiev43. U ltim ul exem plu de „altoi de barbari nom azi” considerat de N eagu D juvara îl constituie „regatele croat şi sârbesc - dat fiind că sunt sem nalate în texte greceşti d in prim ele veacuri ale erei noastre, la n o rd de M area N eagră, pe la gurile D o n u ­ lui, trib u ri nu m ite serboi şi chorovatoi p rin tre sarm aţi” (p. 15). Avem şi aici o afirm aţie gratuită: sârbii şi croaţii su n t o rig in a­ ri din n ordul C arpaţilor, coboară în sud şi in tră în nebuloasa avară ca aliaţi şi supuşi, iar d upă 626, anul asediului C onstantinopolului de către avari, term in at p rin tr-u n sângeros eşec, se instalează în vestul Im periului Bizantin, pe m alul A driaticei şi în Serbia, B osnia şi H erţegovina actuale44. D upă ce trece în revistă „prem isele apariţiei p rim ului stat rom ânesc: 1228-1359”45 (p. 17-19), ajungem astfel în m iezul problem ei, căci, scrie N eagu D juvara, „trecem la perspectiva 43 W. Vodoff, „La titulature des princes russes du X' au debut du XIF siecle et Ies relations extărieures de la Russie Kievienne”, R E S 55 (1983), p. 139-150. 44 C. Jireiek, Geschichte d er Serben, I (bis 1371), Gotha, 1911, p. 95 şi urm. Pentru croaţi, a se vedea mai recent W. Pohl, D ie Awaren, p. 261 -268 (etnogeneza croată); F. Curta, Southeastern Europe in the M iddle Ages, 500-1250, Cambridge, 2006, p. 134 şi urm. Vor fi fost printre ei şi avari, dar masa populaţiei erau slavi, desem­ naţi ca sârbi şi croaţi, nume care apar abia în secolul al IX-lea. Potrivit tradiţiei lor populare, croaţii descindeau din cinci fraţi şi două surori, iar sârbii din doi fraţi. Numele primilor lor conducători din Serbia maritimă (891-1186), Serbia sudică (Rascia) (780-1196) şi Serbia mare (1196-1459), precum şi vechi jupâni şi craii după tradiţie (secolul IX - 1711) sunt înregistrate de Aurelian Sacerdoţeanu, În ­ drum ări in cercetările istorice, Bucureşti, 1943, p. 275-279. Cu toţii au nume slave sau general creştine: unde sunt deci sarmaţii, care, dacă vor fi existat, n-au creat niciun „stat” din 626 până la 800? 45 Neagu Djuvara ne comunică aici titlul domnesc al lui Basarab I; „veliki i sam odirjavnii gospodari i voevoda văsoi ze m li ungrovlahiskoi’’ (p. 18-19, cu traducere românească). Ne întrebăm însă de unde l-a luat, deoarece la p. 132 declară senin: „Nu ne-a parvenit nici un document de la Basarab”. Şi ce e mai interesant este că Basarab se intitula, potrivit domnului Djuvara, „voevod”, în timp ce Domnia Sa s-a străduit să ne convingă că se spunea „voivod”! (vezi mai sus, nota 29). 59 dinspre b arbari, peste tot m ai an im aţi de setea <sic!> con sti­ tuirii u n o r fo rm aţiuni politice puternice, descoperim că tre ­ buie să ne a ru n căm privirea către b arb arii cum ani. P rocedând astfel, vom observa că, în veacul al XII-lea, pe u n terito riu c u ­ p rin zân d M untenia şi o p arte d in M oldova s-a im pus, peste com unităţile valahe şi slave pe cale de contopire, o im p o rta n ­ tă form aţiune cum ană. A ceasta era îndeaproape în ru d ită cu m asa m ai întinsă a cum anilor, care stăpâneau vastul terito riu de la n o rd de M area N eagră p ân ă la teritoriile m arelui-cneaz de la Kiev”. „Aceşti cum ani din răsărit, în conflict secular cu ruşii conflict despre care n e-au răm as vestitele bâline ruseşti, cân ­ tece bătrân eşti p o m en in d de luptele cu „polovţii”, descoperite m iraculos la m ijlocul veacului al XIX-lea pe m alurile lacului O nega46 - erau cunoscuţi în epocă cu (!) d en u m irea de cum ani 46 Aici autorul introduce o notă (nr. 5) care dovedeşte încă o dată ignoranţa sa în istoria rusească. Iat-o: „S-a petrecut acolo o minune asemănătoare cu cea înfăptuită, la sârbi, de Vuk Stefanovic Karadzic şi, la finlandezi, de Elias Lonnrot: un medic exilat în extremul nord al ţării din pricina opţiunilor sale liberale, doctorul Hilferding, mare amator de folclor, a consemnat de la ţăranii pescari din regiunea Onega o întreagă colecţie de cântece bătrâneşti de mare frumuseţe epică, evocând luptele ruşilor din marele-cnezat al Kievului cu polovţii (cumanii) şi tătarii - primii, confundaţi uneori cu cei din urmă. Pe plan istoric, e încă o dovadă a uriaşei migrări pe care valul mongol a provocat-o, din Ucraina de azi până în nordul Rusiei”. Ceea ce ignoră Neagu Djuvara este faptul că pescarii de pe lacul Onega erau „staroverţi”, „vieux croyants” sau „raskolniki”, deci stilişti, o sectă religioasă apărută în Rusia în secolul al XVII-lea ca reacţie la reformele ecleziastice (revizuiri ale traducerii cărţilor sfinte şi chesti­ uni de rit) ale patriarhului Nikon din 1654-1655 şi 1666-1667. Persecutaţi, arşi pe rug şi izgoniţi de peste tot, ei s-au refugiat în Rusia de Nord-Vest, unde au întemeiat comunităţi înfloritoare. Vezi pentru istoria lor P. Hauptmann, A ltrussischer Glaube, Gottingen, 1963; R.O. Crumney, The O ld Believers a n d the W orld o f A ntichrist, Milwaukee, Londra, 1970; sintetic, H.-J. Torke, Lexikon der G eschichte Russlands, Miinchen, 1985, s.v. „Altglăubige” şi „Nikonische 60 albi (la ruşi polovţi, la popoarele tu ran ice kipciak)47. R am ura desprinsă de ei şi aciuată în părţile n oastre era n u m ită a cu m a ­ nilor negri...” (p. 20). Aici este necesară o precizare: cu m an ii n u au ocupat în ­ treaga M untenie, cu m lasă să se înţeleagă d om nul N. Djuvara. D escoperirile arheologice şi top o n im ia, num ele de locuri, am in tin d de aceşti nom azi, îi plasează în răsăritul şi sudul M u n ­ teniei, deci în Bărăgan, Burnaz, T eleorm an şi câteva în O ltenia de Sud48. D iplom a din 1247 p rin care regele Bela al IV-lea c o n ­ feră cavalerilor io aniţi Banatul de Severin am inteşte, la est de Olt, voievodatul lui Seneslav şi C um ania, ceea ce concordă cu 47 48 Reformen”. Termenul „bâline” pentru aceste balade este o invenţie a lui Josef Dobrovsky, autorul C â ntecului despre oastea lui Igor din. secolul al XVIII-lea, ţăranii ruşi preferau termenul de „starina” („bătrâneşti”, deci cântece bătrâneşti). Cercetările recente au ajuns la concluzia că „on ne peut done considerer Ies textes recueillis au XIXe siecle comme des temoins de la periode de Kiev”, vezi P. Gonneau şi Al. Lavrov, op. cit., p. 552. în plus, între cumani şi ruşi au existat, în secolele XI-XIII, tot atâtea momente de colaborare, militară, matrimonială, economică şi politică, pe cât au existat confruntări militare, care nu lipseau nici între prinţii ruşi. în consecinţă, „uriaşa migrare” provocată de „valul mongol” din Ucraina până în nordul Rusiei este încă o gogoriţă a domnului Djuvara. Altă dovadă de ignoranţă: cumanii au fost cunoscuţi graţie scriitorilor chinezi, persani şi arabi, apoi bizantini şi europeni, iar nu „turanici”; sub numele de Kuny (Huni) şi Paloci ei apar la unguri, ca şi la alte popoare asiatice; vezi J. Marquart, „Ueber das Volkstum der Komanen”, în W. Bang şi J. Marquart, „Ostttirkische Dialektstudien”, în A bh an dlun ge n d e r K oniglichen G esellschaft d er W issenschaften zu G ottingen, Phil.-hist. Klasse, N.F., XIII, 1 (1914), p. 25238; P. Pelliot, „ propos des Comans”, Journal Asiatique, XI, Seria 15, (1920), I, p. 125-185; A. Babkine, „Les Comans. Contribution â l'histoire du Moyen Âge russe”, E tud es Slaves e t Est-Europeennes/Slavic a n d East-European Studies 17 (1972), p. 39-55; V. Spinei, M a rile m igraţii din E stul şi Sud-E stul E uropei in secolele IX -X III, Iaşi, 1999, p. 202 şi urm. I. Conea şi I. Donat, „Contribution â letude de la toponymie petchenăgue-comane de la Plaine Roumaine du Bas-Danube”, în C ontribu tions onom astiques publiees ă l'occasion d u Vie Congres Inte rn ation al des sciences onom astiques ă M unich, Bucureşti, 1958, p. 139-169, în special 153-162 şi harta de la p. 166-7. Vezi şi I. Conea şi L. Badea, Toponim ia din Valea D u n ă rii rom âneşti, Craiova, 2006. 61 datele furnizate de săpăturile arheologice şi de toponim ie: era vorba de răsăritul şi o p arte d in sudul M unteniei, Bărăganul, B urnazul şi Teleorm anul49. A ceastă extindere a puterii c u m a ­ ne în M untenia reiese şi d in h a rta d escoperirilor arheologice de m o rm in te cu m an e realizată de V ictor Spinei: m orm intele cum ane n u depăşesc, la vest, râul Glavacioc (la est de Teleor­ m an), su n t în n u m ă r de 13 (treisprezece) în B urnaz şi Bărăgan, se înm ulţesc la n o rd şi la est de râul P u tn a şi cunosc o densitate m ai m are la n o rd de D unăre, în sudul Basarabiei şi pe N istru. Pe h arta to p o n im elo r de origine cu m an ă (poate şi pecenegă), redactată de I. C onea şi I. D onat, se observă o concentrare a n u m elo r de locuri am in tin d pe cu m an i pe linia D unării, de la balta Borcea şi până în T eleorm an, apoi, în nordul acestei zone, în stânga O ltului, pe care urcă practic p ân ă la C ozia (doar patru -cin ci în zona dealurilor), iar peste O lt în sud, m axim um 20, d in tre care o p arte su n t num e de râu ri mici. A lături de ei, p opulaţia rom ânească aservită sau liberă îşi con tin u a vechile ocupaţii, agricultura, creşterea vitelor şi, fapt p u ţin rem arcat, pescuitul pe D unăre şi în bălţile ei, o în d elet­ nicire m ilenară care presu p u n e o organizare com plexă şi care a fost p reluată de la u n g u ri şi de la cum ani de la încep u tu rile sale de statul m u n tean al d o m n ilo r de la Argeş şi Suceava50. Această 49 V. Spinei, Universa Valachica. R om â n ii in co ntex tul p olitic intern aţional de la începutul m ilen iu lui al II-lea, Chişinău, 2006, p. 533; I. Conea şi I. Donat, art. 50 A se vedea importantele contribuţii ale lui H.H. Stahl, „Consideraţii de istorie socială cu privire la satele de pescari”, în Idem, S tud ii de sociologie istorică, Bu­ cureşti, 1972, p. 63-134 (Muntenia) şi 134-161 (Moldova). Foarte interesantă observaţia că nomazii cumani şi alţii detestau peştele (p. 71); P.I. Panait, „Ve­ chimea aşezărilor săteşti de pe braţul Borcea”, Pontica, 4 (1971), p. 379-384. Concluzia lui P. Diaconu, Les C ou m a ns a u B as-D anube a u x X le e t X lle siecles, cit. 62 com plexă în trep ătru n d ere de populaţii fusese rem arcată şi de Nicolae Iorga cu spiritul său inegalabil de sinteză: „Sunt astfel trei ţări u n a lângă alta, la o dată adâncă din evul m ediu: a) R o­ m ânii cu ale lor aşezări de R um ânaţi şi cu Vlăsia lor valahă, cu Ţara R om ânească din Vlaşca n u m ită aşa de slavii bulgarizaţi, pe când slavii cu adevărat sârbi cunosc num ele de la stăp ân i­ rea şi aşezarea rom ânilor, b) C um anii, cu Teleorm anul, Burnazul, Bărăganul, curganele, culele şi cetăţile lor, de aici, care reapar dincolo de Vlaşca şi m erg p ân ă în fundul Dobrogii; şi c) Slavii coborâţi d in Panonia, pe la O rşova, d u cân d cu ei acel dialect, fără influenţele tracice din lim ba bulgară, şi u n alt fel de a n u m i localităţile, care m erge apoi şi până în M acedonia (M eţovo etc.)”51. D u p ă ce am inteşte câţiva autori care au „subliniat m are­ le n u m ăr de to p o n im e cum ane răm ase în ţin u tu rile noastre şi au încercat să desluşească relaţiile din tre d o m in ato rii nom azi cum ani şi populaţiile sedentare”, N eagu D juvara reproduce câteva cuvinte „de uz c u ren t” (cine le-o fi utilizând astăzi în m o d curent?) răm ase în lim ba ro m ân ă de la nom azii pecenegi, cum ani şi tătari: u iu m , bir ; cai de olac (p. 22). Atât şi nim ic m ai m ult! în articolul m eu i-am ream intit că, potrivit profeso­ 51 Bucureşti, 1978, p. 33, potrivit căruia populaţia românească de la câmpie s-ar fi retras la munte în faţa invaziei nomazilor pecenegi şi cumani este contrazisă de descoperirile arheologice, care dovedesc, dimpotrivă, o densitate importantă a aşezărilor omeneşti, româneşti, în secolele VIII-XI şi după aceea, vezi Şt. Olteanu, Societatea rom ânească la c u m pă n a de m ilenii (secolele V III-X I), Bucureşti, 1983, p. 22 şi urm.; D. C. Giurescu, Ţara R om ânească in secolele X I V şi XV, Bucureşti, 1973, p. 25 şi urm.; consideraţii generale despre refugiul în pădure, nu la munte, la C.C. Giurescu, Istoria p ă d u rii rom âneşti. D in cele m a i vechi tim p u ri p â n ă astăzi, ed. a Il-a, Bucureşti, 1976. N. Iorga, „Revelaţii toponimice pentru istoria neştiută a românilor. I. Teleor­ manul”, A A R M S I , seria III, t. XXIII (1941), p. 333-350. 63 rului m eu C o n stan tin C. G iurescu, le m ai datorăm cum anilor şi cuvintele o d a ie şi cioban. D ar autorul n o stru ignoră faptul că lingvişti iluştri ca Lazăr Şăineanu, Vasile Bogrea şi Carlo Tagliavini, care au studiat atent d icţionarul lim bii cum ane de la 1303, aşa-n u m itu l C o d e x C u m a n ic u s , precum şi alte surse, au reţin u t peste 40 de alte cuvinte de origine cu m an ă în lim ba rom ână, d in tre care am intesc: beci, d u g h e a n ă , d u lap , d u ş m a n , hatâr, habar, m a id a n , to i5253; apoi c o m ă n a c 53 şi, în fine, b ă lă u z (sau b e le u z), în sens de „prost”, „nătăfleaţă”, „gugum an”54. Niciunul din aceşti term eni nu are, potrivit lui Lazăr Şăineanu, o valoare culturală im p o rtan tă. C u alte cuvinte, ignoranţă şi superficialitate în ceea ce p ri­ veşte vocabularul de origine cum ană, lu cru care, de fapt, nu ne m iră, câtă vrem e aceeaşi situaţie se regăseşte la capitolele onom astică şi toponim ie. * C apitolul I al lucrării lui N eagu D juvara, I n v a z ia m o n g o ­ lă d in 1241 şi retragerea c u m a n ilo r d e la est şi s u d de C a rp a ţi (p. 27-41), descrie spaim a care îi cuprinse pe cum anii din sudul M oldovei şi răsăritul M unteniei d upă distrugerea arm atelor r u ­ seşti şi cu m an e în bătălia de la Kalka de către m ongoli (1223). 52 53 54 L. Şăineanu, Influen ţa orientală asupra lim bei şi culturei rom âne, I, Introducere, Bucureşti, 1900, p. XV-XIX. Vezi pe larg lista din volumul II, Vocabularul, Bucureşti, 1900, passim . C. Tagliavini, „Divagazioni semantiche rumene e balcaniche (dai nome proprio al nome comune)”, II, Geneva şi Florenţa, 1932, p. 33 şi nota 6 (extras din Arc h iv um R om a nicum , XVI/3 (iulie-septembrie 1932). A se compara cu numele găgăuzilor, devenit peiorativ („găgăuţă”). V. Bogrea, în A n u a ru l In s titu tu lu i de Istorie N a ţională d in Cluj, I, Cluj, 1922, p. 387 şi 410. 64 De aceea, o p arte din cei locuind pe păm ân tu l rom ânesc au decis să se boteze catolici, p e n tru a se p u n e sub oblăduirea re­ gelui U ngariei şi a papei: n u m ăru l lo r era de 15.000 (ne spune o cronică belgiană), cifră im posibil de verificat şi care pare, ca toate cifrele d in izvoarele m edievale, m u lt exagerată (vom reveni m ai târziu asupra acestei chestiuni). Botezul cum anilor s-a făcut de către călugării dom inicani care organizează la Milcovia o episcopie având în fruntea ei pe episcopul Teodoric, superiorul o rdinului din provincia U ngaria. Sediul noii epis­ copii pare a fi fost la C răciuna pe Milcov, căci aici se găsea şi centrul puterii cu m an e d in sudul M oldovei şi estul M unteniei, care se în tin d ea spre est p ân ă la N istru, m ai ales în zona lacu­ rilor din sudul Basarabiei55. C um anii au avut p arte de câţiva ani de linişte p ân ă când le-a venit vestea dezlănţuirii m arii cam panii m ongole spre Apus. Neagu D juvara afirm ă senin că „din iarna 1237-1238 se u rn i­ se d in M ongolia uriaşa arm ată a lui B atu-H an” (p. 29), când este ştiut că arm ata, co ndusă în realitate de Subotai, se „urnise” d in to am n a anu lu i 1236, când distruge regatul bulgarilor de la Kama, acţiune u rm ată de atacarea şi luarea în stăpânire a C um aniei A lbe în d o u ă cam panii: prim ăvara lui 1237 şi 1238, când este p răd ată şi Rusia56. O p arte din cum an ii de aici se re­ fugiază în regiunile no astre şi se îm p art în d o u ă grupuri: unul cu h an u l Iona în fru n te trece D unărea şi se refugiază în Im ­ p eriul Bizantin. N u m ăru l lor era de 10.000, cu fem ei şi copii, 55 56 V. Spinei, „The Cuman bishopric-genesis and evolution”, în volumul The O ther Europe in the M id d le Ages. Avars, Bulgars, K hazars, a n d C um ans, ed. F. Curta, R. Kovalev, Leiden, 2008, p. 413-454. R. Grousset, L'E m pire des steppes. A ttila, G engis-K han, Tam erlan, Paris, 1969, p. 329-330. 65 după cum ne spune cronicarul bizantin Nichifor Gregoras, care a trăit u n secol m ai târziu (1290/1-1361), singurul izvor care dă acest detaliu57. N u e vorba deci de 10.000 de războinici, şefi de familie sau, m ai bine zis, de „co rtu ri”, cum crede N eagu Djuvara (p. 29), ci de câteva m ii de luptători cu neveste şi copii58. Al doilea gru p care ne interesează aici se afla sub co m a n ­ da han u lu i K uthen (K otian) şi, ne spune o singură sursă, că­ lugărul italian Rogerius, „în afară de fam iliile lor, se zice <că erau> circa 40.000” de o am en i59. N eagu D juvara ia de bună această cifră, pe care o transform ă în „40.000 de corturi. Avem, aşadar de a face cu o adevărată m igraţie, o V d lk e r w a n d e r u n g de sute de m ii de oam eni, cu bărbaţi, femei, copii, sute de m ii de cai şi vite” (p. 29, 31). Această cifră este însă m ult exagerată, ca toate cifrele date de o am enii Evului M ediu şi de Rogerius în special. Acesta scrie, de exem plu, că m ongolii au invadat U ngaria cu 500.000 de soldaţi. Or, se ştie astăzi, în u rm a cerce­ tărilo r specialiştilor, că arm ata m ongolă p o rn ită în cam pania îm potriva Rusiei şi C um aniei n u m ăra între 129.000 şi 150.000 57 58 59 Al. Elian şi N.-S. Tanaşoca, Fontes H istoriae D acorom anae - Izvoarele istoriei R om â niei, III, Scriitori b izan tin i (sec. VI-X.IV), Bucureşti, 1975, p. 501. Un isto­ ric contemporan cu evenimentele, Georgios Akropolites (1217-1282), vorbeşte doar de „multe mii de oameni” (FHDR, III, p. 405). Aici dl Djuvara povesteşte câte ceva din istoria lor şi de căsătoriile dintre fran­ cezi şi prinţese cumane. Dar, când citează sursa, istoricul Joinville, Domnia Sa afirmă senin că ar fi fost editată de „Nathalie de Wailly” (p. 30, nota 3), o nouă dovadă de ignoranţă: editorul francez era de sex masculin, se numea )ean-Noel de Wailly, şi îşi latiniza al doilea prenume în forma „Natalis”. Aşa îl citează şi I. Ferenţ ( C um a nii şi episcopia lor, Blaj, 1931, p. 83, nota 2), care precizează chiar „M. Natalis de Wailly”, adică „Monsieur...», dar dl Djuvara, mereu grăbit şi superficial, l-a feminizat pe eruditul francez. „Wailly, Nathalie de” apare şi în Indice, p. 229. Rogerius, C ântecul de jale, ed. G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1935, p. 23, 61 (Iz ­ voarele istoriei rom ânilor, V). 66 de luptători, cea m ai m are p arte auxiliari, la care s-au adăugat, îm potriva U ngariei, contingente de ruşi şi de cu m an i60. Deci o exagerare a n u m ăru lu i invadatorilor de peste trei ori, ceea ce este norm al, căci cine m ai stătea să-i nu m ere pe m ongoli? în cazul cu m an ilo r lui K uthen (K otian), cifrele trebuie reduse şi ele tot atât de drastic, deoarece ştim u n d e au fost instalate aces­ te şapte triburi: în „C âm pul cu m an ilo r” ( C u m a n o r u m c a m p u s) din interfluviul D unăre-T isa, adică exact acolo u n d e hălăduiseră de veacuri nom azii h u n i şi avari, iar m ai apoi la est, pe valea C rişului şi în interfluviile M ureş-C riş şi T im iş-M ureş61. Acest teritoriu, K iskun pe ungureşte, nu depăşea 30.000 k m 2: o populaţie de „sute de m ii de o am eni”, cu „sute de m ii de cai şi vite”, ar fi treb u it să se înghesuie pe u n terito riu prea restrâns p e n tru u n p o p o r obişnuit cu spaţii im ense în căutarea de p ă şu ­ ni şi de cu rsu ri de apă62. Să nu uităm că, în acea vrem e, U ngaria avea, pe o suprafaţă de circa 300.000 k m 2, o populaţie cam de 60 R. Grousset, op. cit., p. 319 şi 328; V. Spinei, M arile migraţii..., p. 385; N. Djuvara acceptă cifra de 120.000, vezi p. 39. 61 V. Spinei, M a rile m igraţii, p. 291 şi harta din 1570 la p. 292; e vorba de Kiskun („Cumănimea mică”), dintre Dunăre şi Tisa; Nagykun („Cumănimea mare”), în comitatul Szolnok, unde s-au instalat cumanii după 1245-1246, se află între Tisa şi râul Bărcău, cf. I.-A. Pop, D in m âinile valahilor schism atici. R o m â nii şi pu terea în R egatul U ngariei medievale. {Secolele X III -X IV ), Cluj, 2012, p. 27. Tot acolo şi Jaszkun („Cumănimea iaşilor”, deci a alanilor). 62 Cum se trăia în acele regiuni ne-o spune foarte clar un mare cronicar medieval, Otto de Freising, unchiul împăratului Frederic I Barbarossa, care a traversat Ungaria în 1147: fiecare aul, deci trib sau clan, avea două locuinţe, una de iar­ nă, în câmpie, constând dintr-un bordei de trestie, rareori din lemn şi aproape deloc de piatră; cealaltă locuinţă, folosită vara şi toamna, era sub corturi de pâ­ slă, femeile şi copiii circulând în căruţe cu coviltir, vezi Otto de Freising, Gesta Friderici Im peratoris, ed. B. von Simson, în M o n u m e n ta G erm aniae H istorica, Scriptores a d u su m scholarum , Hanovra, 1912, p. 369; cf. L. Musset, Les in v a­ sions: le second a ssau t contre l'Europe chretienne (V IIe-X Ie siecles), Paris, 1971, p. 280 (Nouvelle Clio, 12 bis). 67 1,7 m ilioane de locuitori63, deci sub 6 pe k m 2. în consecinţă, cu m an ii trebuie să fi fost câteva m ii de oam eni cu fam iliile şi vitele lor, d ar în n iciun caz 40.000 de corturi. M ai am intim că, în 1278, deci la o generaţie d u p ă această m igrare, cum anii fu rn izau oştii regale m aghiare abia 16.000 de luptători, deci 40% din totalul presupus de la 1239, şi aceasta în condiţiile în care alţi 15.000 de cu m an i botezaţi la 1227 trecuseră de pe atunci în Transilvania64. U n u ltim arg u m en t ar fi urm ătorul: ştim că în U ngaria s-au refugiat şapte d in cele aproxim ativ 12 trib u ri, câte avea p o p o ru l cu m an 65. Or, u nitatea de bază, clanul sau aulul ( e l- k u n ) - în sem n ân d „unitate de pace”, co m ­ pusă din oam eni în ru d iţi, care n u se războiesc între ei - consta, au observat specialiştii, d in circa 300 de oam eni locu in d cam în 50 de corturi. C lanurile sau trib u rile p o t fi de m ărim e foarte variabilă66. N u m ăru l de războinici atrib u it nom azilor de către contem p o ran i varia şi el în funcţie de câte trib u ri p articipau la o expediţie sau la o m igraţie: astfel, istoricul bizantin Skylitzes scrie că pecenegii care au trecu t D u n ărea la 1048 erau în n u m ă r d e 800.000, reprezen tân d 11 trib u ri, în tim p ce do u ă trib u ri rebele aveau 20.000 de o am eni67! Iar în 1064, uzii care năvălesc şi ei în Bizanţ a r fi fost în n u m ă r de 600.000, îm p ă r­ 63 64 65 “ 67 P. Engel, Gy. Kristo şi A. Kubinyi, H istoire de la H ongrie m idU vale, II, D es A n gevins a u x H absbourgs, Rennes, 2008, p. 108-109, calculează, pentru secolul al XIV-lea, 14-15.000 de sate având în medie 118 locuitori, deci un total de 1.652.000 până la 1.770.000 de locuitori. Vezi discuţia la Ş. Papacostea, R o m â n ii în secolul al X lII-le a . între cruciată şi im p eriul m ongol, Bucureşti, 1993, p. 67. V. Spinei, op. cit., p. 220. W. Pohl, op. cit., p. 169-171. Jean Skylitzes, E m pereurs de C onstantinople, ed. B. Flusin şi J.-C. Cheynet, Pa­ ris, 2003, p. 378-379. Cei 20.000, sub comanda lui Kegen, se refugiază într-o insuliţă de pe Dunăre de lângă Silistra! 68 ţiţi, potrivit diferitor autori, în 12 sau 24 de trib u ri68. Şi aceste cifre sunt date de u n bizantin, co n tem p o ran cu evenim entele! O bservaţia este valabilă şi p e n tru avari, creditaţi şi ei cu sute de m ii de luptători, d ar al căror n u m ăr nu depăşea în realitate 20.000 de o am en i69. N u e locul să discutăm aici în detalii desfăşurarea invaziei m ongole pe teritoriul de azi al R om âniei şi al Ungariei: este destul să am in tim un singur fapt, şi anum e: cum anii, al căror han K uthen fusese linşat de populaţia ungurească, nu au c o m ­ bătut pe m ongoli, ci s-au refugiat în Bulgaria, de un d e o p arte din ei au revenit p rin 1245-1246. M ai interesantă ni se pare lecţia de geografie istorică pe care n e-o serveşte N eagu Djuvara la p agina 38, n o ta 9: d upă ce opinează că m ongolii au in trat în Transilvania de sud prin Valea Teleajenului (u n d e există, de altfel, şi u n Pas al T ătarului), D om n ia Sa ne spune: „Valea Teleajenului a răm as d rum ul norm al, chiar de la Bu­ cureşti spre Braşov, până la m ijlocul veacului al XIX-lea, când Bibeştii şi Ştirbeii care aveau m oşii pe Valea Prahovei au lărgit drum ul până la M ănăstirea Sinaia, ctitoria spătarului M ihai Cantacuzino, care, fugind în noapte de oam enii lui Grigoraşcu vodă Ghica trim işi să-l prindă, i-a înşelat, fugind pe valea fără dru m a Prahovei, în loc de Valea Teleajenului. De când cu Sinaia regală şi calea ferată, am uitat de căile naturale din Evul M ediu!” M ărturisesc din n o u stupefacţia m ea la citirea acestor rânduri: pe lângă confuzia m anifestă d in tre M ihai C antacu68 69 V. Spinei, M a rile m igraţii, p. 159. I.-A. Pop, D in m âinile valahilor schism atici, p. 41, cu alte exemple privind Euro­ pa Occidentală, care infirmă complet exagerările lui N. Djuvara de tipul „noile state reapărute pe ruinele Imperiului roman au fost create de năvălitori alcă­ tuind câte un trib de sute de mii de oameni” (p. 81). 69 zino spătarul şi tatăl său, b ătrân u l postelnic C o n stan tin Cantacu zin o 70, constat că N eagu D juvara este cel care a uitat de căile n aturale din Evul M ediu. îl sfătuiesc să citească articolul lui G heorghe Z agoriţ „Trecătorile Teleajenului”71, care explică foarte bin e că trecătorile C arp aţilo r de la Jiu la Buzău erau doar poteci p e care pu tea m erge u n cal, deci nici vorbă de d ru m u ­ ri în sens m o d ern , şi că aceste „ d ru m u ri” erau cunoscute şi practicate din cele m ai vechi tim puri. Ele apar în privilegiile de co m erţ ale d o m n ilo r rom âni p e n tru braşoveni în secolul al XV-lea: astfel, la 23 o ctom brie 1422 este m en ţio n at d rum ul pe la Bran, to t în acest an apare d ru m u l Prahovei, u nde se lua vam ă ca la Rucăr, d ru m care este am intit şi la 1452,1476, 1481 1508 etc.72. Tot în aceste d o cu m en te apar şi d ru m u rile Teleaje­ nului şi Buzăului, aşa că a afirm a că se circula d o ar pe Teleajen este o dovadă suplim entară de ig n o ran ţă şi superficialitate! * C apitolul II al cărţii tratează despre D ip lo m a Io a n iţilo r de la 1247 (p. 43-54), u n d o cu m en t de cea m ai m are im p o rtan ţă p e n tru istoria rom ânească. D iplom a m enţionează d ouă cn e­ zate rom âneşti în O ltenia - al lui lo an şi al lui Farcaş - şi un voievodat, al lui Litovoi, n u m it şi Ţara L itu a ; la răsărit de Olt, 70 Pentru refugiul lor în Transilvania - Constantin Cantacuzino o dată, în 1658, reuşit, şi Mihai de trei ori - un succes şi două insuccese -, vezi N. Stoicescu, D icţion ar al m a rilor dregători din Ţara R om ânească şi M oldova. Sec. X IV - X V II, Bucureşti, 1971, p. 135 şi 140-142. 71 72 In A n u a r de geografie şi antropogeografie 1912-1913, Bucureşti, 1913, p. 62-100, şi alte lucrări ale aceluiaşi. I. Bogdan, D o cu m e nte p rivitoare la relaţiile Ţării R om âneşti cu B raşovul şi cu Ţara U ngurească in secolele X V şi X V I, Bucureşti, 1905, passim. 70 este p o m en it voievodatul lui Seneslav, to t rom ânesc, iar apoi C um ania. D iscutând acest act, N eagu D juvara se o cupă de o ri­ ginea cneazului Farcaş, în ungureşte „lup”, ad ăugând că „isto­ riografia m aghiară s-a grăbit să afirm e, cum vom vedea m ai jos, că Farcaş cneazul trebuie să fi fost u n g u r” (p. 49). Câteva pagini m ai departe, autorul revine la obiect: „R ăm âne, aşadar, preferenţială (stil!) ipoteza «m aghiari­ zării” unei porecle daco-rom âne Lupu sau slavo-rom âne Val­ eu, în Farcaş - prefacere care n-a p u tu t surveni în O ltenia, la acea vrem e sub stăpânire m aghiară de abia douăzeci şi cinci de ani, ci do ar la n o rd de Carpaţi; aşadar, ori ungur, ori rom ân, tot din A rdeal trebuie să fi fost o riginar” (p. 60-61). Suntem aici în prezenţa unui raţio n am en t foarte curios: Neagu D juvara respinge teza istoriografiei m aghiare cum că Farcaş ar fi fost ungur, deoarece p o artă u n n u m e unguresc, tocm ai D o m n ia Sa, care repetă de fiecare d ată că Basarab era cum an deoarece p u rta u n n u m e turcesc! în ce priveşte „m aghi­ arizarea” poreclei (de ce poreclă? d o ar Farcaş/Lupu/V âlcu era un n u m e p ropriu, care se întâlneşte p ân ă astăzi), ipoteza este cu totul gratuită p e n tru această epocă în d ep ărtată, fenom enul fiind curent m ai ales în veacurile XIV şi XV în Transilvania, iar n u în ţările rom âne. Astfel, regele Sigism und de Luxem burg confirm a la 1406 posesiunile în B anat ale „credincioşilor n o ş­ tri rom âni Ladislau zis Farcaş (L a d is la u s d ic tu s F a rk as) şi alt Ladislau, fiii lui B ogdan de M utnic”73. Acest Ladislau va fi m ai 73 Hurmuzaki-Densusianu, D ocum ente, 1/2, p. 448. Bogdan „românul, fiul lui Ştefan de Mutnic”, primise confirmare tot de la Sigismund pentru cnezatul său, Mărul (Almaşa) din Banat, cf. Hurmuzaki-Densusianu, D ocum ente, 1/2, p. 300. 71 cu n o scu t sub num ele de Farcaş (p en tru a se deosebi de fratele sau o m o n im ), şi fiii săi, B ogdan şi M ihai, vor fi n u m iţi la 1439 „fiii lui Farcaş”74. Iată deci un ro m ân care se n u m ea Farcaş! Tot atât de inexactă este afirm aţia de la pagina 53: Neagu D juvara ignoră din n o u geografia când scrie că nobilii olteni aveau de parcurs, în caz de litigiu sau judecată, o m ie de k i­ lo m etri p ân ă la Buda! D acă se ia orice p u n ct din O ltenia şi se raportează la B udapesta, se poate vedea că distanţa n u este m ai m are de 400-450 de kilom etri. D ar ce m ai contează, de fapt, 500-600 de k ilom etri în plus sau în m inus la câtă fantezie îm bodobeşte acest text... * A jungem astfel la C apitolul III, U rm e tu ra n ic e în a n tro p o n im e le şi to p o n im e le d in sp a ţiu l ro m â n e sc (p. 55-82), o piesă de rezistenţă în construcţia cărţii. A utorul începe p rin a a n a ­ liza num ele cnejilor şi voievozilor rom âni m en ţio n aţi de d o ­ cum entele m aghiare p ân ă în secolul al XlII-lea: Gelu, G lad şi M en u m o ru t din C ron ica n o ta r u lu i a n o n im al regelui Bela al IlI-lea, cele p a tru n u m e din D iplom a Ioaniţilor şi u n al o p tu ­ lea, Bărbat, fratele lui Litovoi am in tit în 1285, plus T ho co m er şi Basarab. C oncluzia D om niei Sale este că num ele de o rigi­ ne rom ânească sunt m inoritare, cele m ai m ulte fiind tu ran ice şi slave. O bservăm m ai întâi ignorarea existenţei a încă unui co n d u căto r ro m ân din Transilvania am in tit la 1205, d ar care trăise înaintea acestei date: este vorba de cneazul Bela, pe ale cărui p ăm ân tu ri, acum stăpânite de fiii săi, se afla u n episcopat 74 Ibidem, p. 659. 72 sigur o rto d o x 75. Acest Bela era oare u n Bâlea sau chiar Bela, num e regal de prestigiu în societatea m aghiară? N u ştim , d ar în niciun caz nu pu tem accepta afirm aţia au to ru lu i că „e greu de înch ip u it ca n u m e păgâne ca ale protobulgarilor, p ecen e­ gilor, uzilor şi cu m an ilo r să se fi banalizat şi să fi p ă tru n s atât de repede la n eam urile de căpetenii slavo-rom âne, creştine de veacuri” (p. 62). V om vedea m ai d eparte lipsa de co nsistenţă a acestei idei. U rm ează teza p rincipală a au to ru lu i (n u m ită m o d est „prezum ţii”): u n n u m ăr însem nat de cu m an i a răm as, d u p ă o conlocuire de o sută cincizeci de ani, p rin tre rom âni în se­ colul al X lII-lea, fapt con firm at de „m arele n u m ăr de to p o n i­ m e şi an tro p o n im e de origine cu m an ă sau pecenegă, atât în M untenia şi M oldova, cât şi în zonele de sud ale T ransilvaniei”; T hocom er, tatăl lui Basarab I, de origine cu m an (se an u n ţă opt argum ente în acest sens), trebuie asim ilat cu legendarul N egru-V odă, care a coborât în M u n ten ia v en in d „de dincolo de Carpaţi” pe la 1290, dată indicată de vechile cronici româneşti. P en tru a justifica aceste „prezum ţie”, N eagu D juvara face apel la lum inile u n u i turcolog ungur, Lâszlo Râsonyi, care a publicat în 1935 un articol despre originea B asarabilor76. Aces­ 75 D IR, C, voi. I, p. 29, nr. 47 (act din 3 mai 1205); cf. Ş. Papacostea, R o m â n ii in secolul al X lII-le a între cruciată şi im periul m ongol, Bucureşti, 1993, p. 74-75. Se vădeşte încă o dată superficialitatea cu care autorul a studiat problemele de care se ocupă. Un alt exemplu ar fi actul unguresc din 1075 pentru o mănăstire benedictină în care Neagu Djuvara descoperă „trei sate pe Tisa, în Bihor” (p. 63). O simplă privire pe hartă arată că între comitatul Bihor şi Tisa se găsea comitatul Szolnok! Iar actul a fost de multă vreme considerat a fi fals, cf. N. Iorga, Istoria rom ânilor d in A rd ea l şi Ungaria, I, Bucureşti, 1915, p. 27-29; ediţia franceză, Bucureşti, 1940, p. 31-33. 76 L. Râsonyi, „Contributions â l’histoire des premieres cristallisations d’fitat des Roumains. Lbrigine des Basarabas”, A rc h iv u m E uropae C entro-O rientalis, 1/1, Budapesta, 1935, p. 221-253. 73 ta a extras din docum ente num ele câtorva zeci de cneji rom âni din Transilvania, precum şi ale unor boieri m unteni şi moldoveni din secolele XIV-XVII, num e de origine „turanică”, deci turceşti vechi. Pentru Râsonyi, purtătorul unui num e turc este obligatoriu turc, o idee pe care Neagu Djuvara şi-a însuşit-o cu entuziasm fără a avea nici cea m ai mică idee de istoria num elor proprii la rom âni şi la alte neam uri, de fenomenele de m odă şi imitaţie bine cunoscute în Europa Occidentală. E ca şi cum ai spune că Johnny Răducanu, un cunoscut cântăreţ de jazz, era anglo-saxon deoarece purta un num e de această origine (Johnny, din John), sau că generalul de securitate Giani Bucurescu era italian (Gianni). Sau, p entru peri­ oada 1944-1964, că toţi românii, com unişti sau rusofili, care şi-au „botezat” copiii Vladimir, Zoia, ba chiar şi Lenin (am avut un co­ leg de şcoală pe num e Costin, căruia m am a sa, com unistă înfoca­ tă, îi zicea Ninel, deci Lenin pe dos!), ar fi fost ruşi deoarece copiii lor purtau num e ruseşti. Iată ce scria Ferdinand Lot, unul dintre cei mai m ari istorici francezi, despre acest fenom en de modă: „Scriitori latini din secolul al V-lea, M erobaudes, Frigeridus, poartă, unul, un num e franc, celălalt, un num e gotic. Romani şi rom ane, născuţi înainte de căderea Im periului Rom an de Apus (476), au deja num e germ anice, cum ar fi sfinţii M edard şi Gildard, Sfântul Vaast (Vedastus), Sfânta Genoveva (Genofeva). M oda nem aiauzită a num elor germ anice, care a dus la exterm i­ narea com pletă a onom asticii latine în secolele VII şi VIII, în ­ cepuse deja”77. 77 F. Lot, La f i n d u m o n d e an tiq ue e t le debu t d u M oy en Âge, Paris, 1938, p. 273. (Evolution de l’humanite). Acelaşi lucru îl spunea şi istoricul iugoslav Stanoje Stanojevic: „Numele de persoană din izvoarele medievale sârbeşti nu pot fi considerate ca informaţii pe baza cărora să se constate în mod sigur obârşia persoanei respective”, citat de S. Dragomir, V lahii din nordul P eninsulei Bal­ canice în E vu l M e d iu , Bucureşti, 1959, p. 151 şi urm. 74 D intre num ele celor 27 de cneji, n u m iţi de Râsonyi în b a t­ jocu ră „şefii colonizării ro m ân e în U ngaria”, adică nou-veniţii, im igranţii d in Balcani (!), pe păm ân tu l Sfintei C oroane m a ­ ghiare, şi reproduse de N eagu D juvara (p. 64), notăm : A ld o m ir , cel dintâi pe listă, este o invenţie a lui R âson­ yi, cel p u ţin p e n tru cnejii ro m ân ilo r din U ngaria78. Singurul personaj p u rtâ n d acest nu m e este O ldam ar, locuitor din îm ­ prejurim ile Sibiului, în orice caz u n fruntaş, m en ţio n at la 13 ianuarie 138379. N um ai că acest O ld am ar şi u n oarecare Fladm ir su n t d esem naţi foarte clar ca rom âni, reprezentanţi ai ro ­ m ânilor care încheie cu saşii u n pact. Deci, e x it A ldom ir de pe lista cu m an ilo r din Ungaria! Al doilea n u m e de pe lista reprodusă de N eagu D juvara este B o r y , inexistent şi el, dar de d ata aceasta din pricina n e ­ glijenţei com pilatorului. Râsonyi dă num ele B a y , din turcescul bay, „bogat”, d ar fără a indica sursa, d o cu m en tu l în care l-a întâlnit. Nici noi n -am p u tu t identifica acest docum ent, dar constatăm că p e n tru num ele Baiu, Baie şi Baia există şi alte etim ologii posibile, fie din substantivul „baie”, fie din verbul „a băia” (care în seam n ă „a educa, a m ângâia copilul, a naşte”), de com parat cu bulgărescul b aj („nene”)80. Aş m ai adăuga şi expresia ardeleană „nu -i bai”; m ai im p o rta n t m i se pare însă p renum ele Baila, care apare în tr-u n act regal unguresc din 14 78 79 80 Numele se regăseşte în Moldova, în vremea lui Ştefan cel Mare şi în pomelnicul mănăstirii Bistriţa, cf. N. Drăganu, R o m â nii în veacurile IX - X I V p e baza to ­ p o n im ie i şi a onom asticii, Bucureşti, 1933, p. 178, nota 1; N.A. Constantinescu, D icţiona r onom astic rom ânesc, Bucureşti, 1963, p. 180 (sub A ld e a ); A.I. Gonţa, D oc um e nte p riv in d istoria R om âniei. A. M oldova, veacurile X IV -X V II (13841625). Indicele n um elor de persoane, ed. I. Caproşu, Bucureşti, 1995, p.12. D RH , Seria D, voi. I, p. 114-116, nr. 70. N.A. Constantinescu, op. cit., p. 187. 75 m ai 1361, alături de fraţii săi Bud, A lexandru (Sandor), O priţa, lo an şi D ragom ir, cu toţii „fiii lui Locovoy, credincioşii noştri rom âni d in ţară M aram ureşului”81. Iată deci u n al doilea p re ­ n u m e „cum an” elim inat, d ar şi u n sem n că Râsonyi nu era de b u n ă-cred in ţă când scria. Cu B racan, transform at prin m etateză în B arcan, Râsonyi com ite u n fals: num ele poate fi citit şi Bratan82 şi, în orice caz, form a Bracan nu dovedeşte nim ic, deoarece actele ungureşti în ­ registrează foarte clar form a B a rk a n la 1265 fără nicio legătură cu vreun cneaz ro m ân 83. D ar m ai există un sat n um it ungureş­ te Barcanfalva în M aram ureş, în secolul al XIV-lea84. N um ai că num ele adevărat al satului este, de fapt, Surduc sau Bârsana şi îşi trage num ele de la rom ânul Borzan (Bârsan), m enţionat în 1346, când nepotul său, M ic(u), prim ea o întărire pen tru el. Iată deci cum Bârsan poate fi transform at, în cancelaria m aghiară, în Barcan şi rebotezat cum an de către filologii m oderni! Nici cu B en e, u rm ăto ru l pe listă, nu stăm m ai bine: ilustrul filolog găseşte u n kirghiz pe n u m e B ene sau B enepai şi decide că e vorb a de u n num e turcesc, dar fără să ne dea sensul. Atâta d o ar că m ediul ardelean e plin de n u m e derivate din Benedict, num e care se regăsesc şi în celelalte ţări rom âne, astfel că Benekenezfalw a, m en ţio n at la 145985 în Banat, sat de altfel disp ăru t de pe lângă Recaş, putea fi satul cneazului Bene rom ânul, după 81 82 83 84 85 D RH , C, voi. XII, p. 27-29, nr. 37: „Bud, Sandor, Oprissa, johannis, D ragom er et Bayla, filio r u m Locovoy, fid e liu m O lachorum nostrorum de terra M aram orusiensi”. N. Drăganu, op. cit., p. 230, nota 1. O recunoaşte chiar Râsonyi, art. cit., p. 228, nota 16. C. Suciu, D ic ţion ar istoric al localităţilor din Transilvania, I, Bucureşti, 1967, p. 83; cf. Doc. Val., p. 67. Observ că data e greşită, vezi C. Suciu, D icţionar, II, p. 297, care dă anul 1455. 76 cum poate fi vorba şi de o greşeală de tran scriere p e n tru Benedekfalva, care îl trad u ce pe rom ânescul Benesat86. B e rk ar fi şi el turc, num ai că singura m enţiune a unui per­ sonaj cu acest num e este absolut nesigură: Berkfalwa la 1459, Beekfalwa la 1473 şi Bekfalwa la 150787. Care era num ele real al satului? şi de unde ştie Râsonyi că acesta era num ele unui cneaz român? Poate că era Bek, poate Beek88 ? Mister, m ai ales că nu ştim dacă era u n sat rom ânesc. B y b arc h este u n voievod al ro m ân ilo r d in H ălm agiu m enţionat la 1359. Se regăseşte şi în regiunea Sf. G heorghe (Bybouch = Byborch la 1332, Byborch la 1333, azi Biborţeni), în H aţeg la 1496 (Byborcz, fam ilie rom ânească) şi în M oldova (seliştea lui Bibart la 1493). N um ele este, foarte probabil, tu r­ cesc, dar, crede Râsonyi, a in trat în ro m ân ă d in m aghiară. Deci încă u n voievod ro m ân cu n u m e unguresc, aşa cum au m ai fost şi alţii, despre care vom vorbi m ai încolo. B o zg ac h n u are nim ic de-a face cu subiectul nostru: ca ar­ gum ent, Râsonyi citează u n d o cu m en t de la 1598 în care apare boierul „O pra Bozgach”89. N um ai că actul în chestiune d atea­ ză d in 1671 şi O prea B o zg a ş d in Viştea, în Făgăraş, îşi trage num ele de fam ilie m ai degrabă d in m etateza lui Bogza, care înseam nă „bufniţă”90. 86 87 88 89 90 C. Suciu, D icţionar, I, p. 70. Ibidem , II, p. 297: sat dispărut din Banat, pe lângă Recaş. „Becu” este o scurtare familiară a numelui „berbecu”, cf. N.A. Constantinescu, D icţionar, p. 197; mai există şi „Beche”, nume în uz şi la aromâni (Ibidem ). Ib id em , p. 228, nota 20. Actul la I. Puşcariu, „Două documente privitoare la revolta boierilor din Ţara Făgăraşului în favoarea lui Mihnea Vodă numit cel Rău (1508-1510)”, A A R M S I, s.II, tom 33 (1910), p. 69; N. A. Constantinescu, D icţionar, p. 207, sub Bogza / Bozga (menţionat la 1605, vezi D IR , B, veac XVII, voi. I, p. 167). Tot în acest act apare şi un „Idomir de Wuced”, citat şi de Râsonyi. 77 B u k a ar veni din tu rcă şi înseam n ă „taur”. N um ai că p er­ sonajele cu acest num e pe care le-am p u tu t identifica (deoare­ ce Râsonyi n u indică n iciu n d o cu m en t şi trim ite d o ar la o lu­ crare a sa m ai veche d in 1927, ap ăru tă la Berlin) sunt un iobag d in zona A radului, m en ţio n at la c. 1202-1203, fără precizarea n aţionalităţii (Bucha), u n altul, la 1370, to t iobag, dar d in satul R adim na (M oldova N ouă), în Banat, şi, în sfârşit, în acelaşi an, M ihai zis Buca (M ic h a e l d ic tu s B u k a ), lo cu ito r în satul Giulvaz91. Ce au ei de-a face cu „şefii de colonizare ai rom ânilor în U ngaria”? Tot ce ştim despre ei este că erau iobagi (desigur, în sensul p rim al term enului) şi atâta tot, iar dacă ar fi fost ro m â ­ ni, num ele putea veni din lim ba latin ă (de u n d e şi „bucălat”). Deci Râsonyi com ite u n fals grosolan când înscrie acest nu m e p rin tre cnejii ro m ân i şi N eagu D juvara îşi înşală cititorii luând de bu n e falsurile filologului de la B udapesta. C h a k a n este, fără îndoială, C iocan, cuvânt de origine sla­ vă veche, aşa că n u e nevoie să i se caute cine ştie ce origini asiatice. C h o m a k (sau Ciom ag?). La 1360 apare în H aţeg cneazul ro m ân C iom ac, care avea u n fiu R om an92. în rest, num ele exis­ tă, dar în M oldova de dincolo de P rut, deci o zonă de certă influenţă cum ană, dar care nu n e interesează aici93. G a m a n (sau G ăm an?), nobil ro m ân d in Banat în a doua jum ătate a secolului al XV-lea, se n u m ea în realitate „nobilul G eorge W ak (de la sfântul Bacchus, Bach, Vach), poreclit Ga91 92 93 N. A. Constantinescu, D icţionar, p. 218 (sub „Buca’); D R H , C, voi. XIII, p. 770-773, nr. 511: acest al doilea Buc are un frate Mihai; al treilea, Mihai, zis Buca (Buka), era tot iobag. D R H , C, voi. XI, p. 506-510. A.I. Gonţa, Indicele, p. 111. 78 m an din Byzere”94. Deci e vorba de o poreclă personală şi ea poate veni d in tu rca otom ană, căci în acea vrem e cum anii in ­ stalaţi în B anat se n u m eau Nicolae, Iacob, Tom a, Laurenţiu, Benedict, P etru, M ihail, Ştefan, Blasius şi E m eric95. G ru b a n (sau G u rb an 96) este num ele u n u i rom ân m en ţio ­ n at la 1370 în B anat îm p reu n ă cu fraţii săi, P etru şi M ihail, cu toţii fiii lui D ionisie, fiul cneazului Struza (Sturza?), care întem eiase d o u ă sate pe râul M âtnic. Acest Struza (Sturza?) avusese p a tru fii: cei m ai mici, R om an şi Ladislau, „credincio­ şii n o ştri ro m ân i”, trăiau la 1370, iar ceilalţi doi, D ionisie, tatăl lui G ruban, şi lo an , ai cărui fii se n u m eau M ihail, D ionisie şi Z aharia, p ar a fi m o rţi la acea d ată97. Este vorba deci de un neam de cneji ro m ân i cu nu m e rom âneşti sau general creştine: Ladislau este clar u n om agiu adus sfântului rege al U ngariei din veacul al X I-lea, iar G ru b an un n u m e la m odă, de origine turcă, poate cum ană, deşi cum anii din B anat erau creştinaţi în secolul al XIV-lea şi pu rtau , aşa cum am văzut, num e din calendarul catolic. H a r a m b a ş a (poate fi şi poreclă, în sem n ân d „şeful b a n ­ diţilo r” în tu rca otom ană; cf. h a r a m z a d e , „bastard, escroc”), Yaurank (?), K aracha (Caragea), Idom er98 şi Subaşa (dem nitate 94 95 96 97 98 „Nobilis G eorgius W ak alio n om ine G atnan de dicta B izere” (Hurmuzaki-Den- susianu, II/2, p. 323), este fiul lui Ladislau Gaman (V. Achim, „Voievozii în districtele româneşti din Banat”, SM 1M , 12 (1994), p. 95-119, aici p. 108); în cel puţin două rânduri el cere să fie judecat după „legea românilor”, Ibidem , p. 453 şi 454-455. Pentru alţi membri din familia lui, toţi cu nume româneşti, cf. Ib ide m , p. 282-3, 311, 335, 359, 368-9, 418-20, 534. Un român Wakul apare şi în Polonia, cf. N. Drăganu, R o m â nii, p. 348. I. Haţegan, „Habitatul şi populaţia Banatului medieval”, R I, S.N., vn/1-2 (1996), p. 34. Gurban apare şi în Moldova în secolele XV-XVII, cf. AL I. Gonta, Indice, p. 274-275. D R H , C, voi. XIII, p. 836-840, nr. 567. Cf. N.A. Constantinescu, D icţionar, p. 181 (din Aldea, Aldimir). 79 la otom ani, apoi „com isar de poliţie”): toate apar în a d o u a ju m ătate a secolului al XV-lea, deci p o t proveni foarte bine din turca osm ană şi nu au nim ic de a face cu problem a noastră. K ab a , în turceşte şi în ungureşte „prost, grosolan”, ar fi fost num ele în tem eietorului satului C ăbeşti din zona H unedoara: acest sat apare m en ţio n at abia la 1484 sub num ele Kabafalwa şi Kabyesth la 1494. Atât şi nim ic m ai m ult. K a la n (de u n d e Călan, în H u nedoara, precizează Neagu D juvara) este iarăşi o falsă etim ologie cum ană: num ele vine d in latineşte, calens, c a lid u s (călâi, cald), şi se datorează izvoa­ relor term ale de aici folosite încă d in epoca ro m a n ă ". K rag o l a dat num ele satului C răguiş din Haţeg, în acte Kragulw si (1464), şi ar veni de la o fam ilie p u rtâ n d acest num e încă d in 1437. Râsonyi afirm ă că num ele ar veni de la „K ara­ ku l”, sclav n eg ru pe turceşte, d ar şi un n u m e de oaie, şi respinge fără nicio justificare originea sud-slavă, m ult m ai verosim ilă în această zonă, d in k ra g u i , „şoim ”99100. N u ştim dacă întem eietorii satului descindeau d in tr-u n sclav negru, lu cru m ai rar în Ro­ m ânia, d ar etim ologia sud-slavă n i se pare m ai plauzibilă. K a tla b u k a este, du p ă câte ştim , num ele u nui lac din Basa­ rabia, u nde Ştefan cel M are i-a învins pe turci la 1485. N um ele apare la 1363 şi ap arţin ea unei căpetenii tătare din Kîpceak, în ­ vinsă de O lgierd, m arele cneaz al Lituaniei. D ar ce legătură are cu cnejii ro m ân i din Transilvania nu ştim , deoarece dom nul Râsonyi n u dezvăluie sursa de la care s-a adăpat. 99 Cf. R. Popa, La începuturile E vului m ed iu rom ânesc. Ţara H aţegului, Bucureşti, 1988, p. 90, care citează şi opinia lui I. Iordan, Toponim ia rom ânească, că ar fi un cuvânt slav însemnând „mlaştină, mocirlă”. 100 Ib id em , p. 92. 80 K u m a n aminteşte, într-adevăr, pe cumani, dar el nu are nicio \ doare pentru originea etnică a purtătorului. Oare cei trei vlahi pe i are regele Ştefan I al Serbiei îi donează m ănăstirii Zică la 12221228 şi care poartă acest nume aveau de-a face cu cum anii din transilvania sau Muntenia? S-a petrecut în acest caz ceea ce se in ­ ul neşte peste tot, un num e de popor devine poreclă, apoi prenum e şi, în fine, num e de familie, cum au fost Tătaru, Rusu, Turcu, Sasu, Neamţu101. Vom vedea mai departe că prenum ele Com an nu este luat în consideraţie de specialişti pentru a determ ina răspândirea loponimelor de origine cumană, tocmai pentru faptul că a devenit nume propriu purtat de români get-beget. K o rm a n , iarăşi fără indicare de sursă la Râsonyi, o fi cum an, dar este explicat şi ca variantă la „corm ană”, o piesă a plugului102. S y sm a n (Şuşman) înseam nă „gras, gros” pe turceşte, este deci m ai m ult o poreclă, deşi apare la regii Bulgariei din secolele XIII-XIV, când pe tro n se afla u n cum an şi urm aşii lui. Râsonyi nu indică izvorul în care l-a găsit pe acest cneaz Şişman, dar cred că e vorba de Sandrinus Sysman, m enţionat în secolul al XV-lea în Banat. N um ai că acest personaj este un nobil rom ân coborând din cneazul Bogdan de Mâtnic, o familie care se înalţă în ierarhia locală în secolul al XV-lea, astfel că Sandrinus este „omul rege­ lui” la 1464 şi m ai apoi castelan de Severin îm preună cu fratele său M ihai (m ai aveau un frate Ştefan)103. înain taşii săi, fiii lui "" N. Drăganu, R om ânii, p. 529-30. 102 N. A. Constantinescu, D icţionar, p. 249. 103 Hurmuzaki-Denşusianu, II/2, p. 160 şi 198; pentru istoria familiei, vezi D.C. Arion, C nejii (chinejii) rom âni. C o ntribu ţii la stu d iu l lor, Bucureşti, 1938, p. 183-185. Primii stăpâni aici sunt Iuga şi Bogdan, fiii lui Ştefan de Mâtnic la 1352, cf. D R H , C, voi. X, p. 160-1; V. Achim, „Voievozii în districtele româneşti din Banat”, S M IM 12 (1994), p. 101. 81 Bogdan, se num esc Ladislaus zis Farcaş, alt Ladislau, loan, Şte­ fan şi D ionisie. Aşadar, nici u rm ă de cum an, ci d o ar o poreclă în tr-o regiune vecină cu Bulgaria apuseană, u n d e dom niseră Şişm anii cum ani. N um ele m ai apare în secolul XV în Ţara Ro­ m ânească şi în M oldova104. T ă ta r apare în M aram ureş la 1349 şi 1355, când îl întâlnim în acte pe D ragoş rom ânul, fiul lui Gyula (Jula), fiul lui Dragoş, p ro p rietar la Giuleşti. Acest D ragoş îi are ca fraţi pe Ştefan, Tătar, D ragom ir, C ostea şi M irăslău. La rân d u l lui, D ragoş îşi botează u n fiu T ătar105! U nde su n t cu m an ii aici? T y w a n , probabil Tyuan, despre care Râsonyi n u spune n i­ m ic (trim ite iarăşi la lucrarea sa din G erm ania), este num ele u n u i cneaz ro m ân din Banat ai cărui n epoţi (M ihail, lo an şi N icolae) de fiu (Petru) p rim iseră de la regele C arol R obert în 1342 „un loc de aşezare a lor pe vecie, în ţin u tu l Ilidia, în lo ­ cul zis Patak, u n d e ei îşi aveau atunci locuinţa”, loc „ce cu alt nu m e se cheam ă W oya (Valea)”. M ihail, lo an şi N icolae erau „de neam ro m ân ”106. U z u n sau O z o n este, de fapt, u n sat rom ânesc din M ara­ m ureş, am intit la 1361, iar n u u n n u m e de cneaz ro m ân o -cu m an. C ancelaria m aghiară a stâlcit num ele rom ânesc care este C osău în „Cozu” (la 1231), „Kaso” şi „Kozo” (la 1390), în fine, „Kaszov” la 1405107. C u acestea, num ele „căpeteniilor colonizării rom âneşti în U ngaria” stabilite de Râsonyi şi adoptate fără n iciu n discern ă­ 104 N.A. Constantinescu, D icţionar, p. 382. 105 D RH , C, voi. X, p. 362-4 şi 375, nr. 344 şi 353. Şi Dragoş, primul voievod al Moldovei, are un fiu Sas! 106 D R H , C, voi. XV, p. 413-438, nr. 257. 107 R. Popa, Ţara M aram ureşului, p. 24 şi nota 36, 83 şi 155, nota 114. 82 m ânt de N eagu D juvara se dovedesc a fi fără nicio im po rtan ţă pentru probarea unei pretinse origini cum ane a p u rtăto rilo r lor. Se vădeşte încă o dată fenom enul de m odă, de adoptare de num e din orizonturi diverse pe m otiv că ap arţin eau u nor per­ sonaje celebre. Cele m ai m ulte din aceste num e apar în secolele XIV şi XV, ba chiar şi m ai târziu, în tr-o vrem e când cum anii erau com plet creştinaţi şi abandonaseră num ele lor turceşti pentru cele creştine, specifice Bisericii Catolice. A crede că sin ­ guri rom ânii ar fi păstrat aceste num e cum ane în am intirea tre ­ cutului, în tr-o p erioadă când m ulţi d in tre cnejii rom âni citaţi aici erau şi ei catolici, deci pe cale de integrare sau deja integraţi în societatea n obiliară m aghiară, ni se pare o rătăcire deplină. P en tru a dovedi această aserţiune, vom cita în continuare num ele u n o r ro m ân i d in secolele XIII-XV, aşa cum apar ele în docum entele tim pului. Precizăm că am rep ro d u s d o a r n um ele persoanelor desem nate în m o d precis ca fiind rom âni, lăsându-i la o p arte pe cnejii d in Transilvania şi Banat, care erau, desigur, şi ei de acelaşi n eam cu supuşii lor: - în tre 1186 şi 1207, trei fraţi ro m ân i din m u n ţii Balca­ ni întem eiază şi conduc statul ro m ân o -b u lg ar al A săneştilor (al doilea im p eriu bulgar). N um ele lor su n t P etru (dom neşte î 1186-1191 şi 1196-1197), A san (1191-1196) şi loan, zis Ioniţă sau C aloian (1197-1207). Toate izvoarele vrem ii îi num esc „vlahi”, deci rom âni, iar Ioniţă se laudă cu originea sa ro m ân ă în corespondenţa cu papa Ino cen ţiu al III-lea. Asan, derivat din arabo-turcescul H asan, a dat num ele dinastiei, dar era ro ­ m ân ca şi fraţii săi. - A m am in tit m ai sus de cneazul ro m ân B e la , m en ţio n at la 1205 în tr-o scrisoare a papei Inocenţiu al III-lea, care avea 83 u n episcopat orto d o x pe p ăm ân tu rile sale undeva în Transil­ vania. Poate îl chem a Bâlea, ca pe u n cneaz din H aţeg u n secol m ai târziu, d ar p e n tru posteritate şi până la descoperirea altor docu m en te el răm âne Bela, n u m e unguresc p u rta t de p atru m o n arh i d in dinastia arp ad ian ă108109. - P rin tre cei 200 de ro m ân i (vlahi) pe care regele sârb Şte­ fan I îi da m ăn ăstirii Zică la 1222-1228, întâln im p a tru care se num esc T iho m ir, 3 cu num ele C u m a n , u n B a tin a , u n B erilo, un B ie lo ta şi un B o r c e a m . D e aceea, considerăm , u rm â n d lui I. C onea şi I. D onat, că toponim ele derivate din C om an, C om ana nu dovedesc în n iciun fel o prezenţă cum ană, ci d o ar a m in ­ tirea u n u i personaj - eroul ep o n im - care p u rta acest n u m e adoptat de rom âni încă din această vrem e. - U n caz asem ănător d in sudul D u n ării este cel al celor trei fraţi B a lica , D obrotici şi Teodor din secolul al XIV-lea, care au stăpânit C avarna şi D obrogea de sud: prim u l are un n u m e cu m an ( b a lik = peşte), al doilea u n n u m e slav, iar al trei­ lea un n u m e grecesc. Bulgarii zic că erau bulgari, unii istorici îi credeau slavo-rom âni110. - La 1341 întâln im pe „M axim ro m ân u l” ( M a k s z e m O la c h y ), fiul lui „Tatam er ro m ân u l” ( T h a tta m e r O la c h y ) de Ilosva, un sat d in com itatul Bereg, care este pus în posesiunea m oşiei sale de baştină M akszem haza (sau -falva), sat astăzi d is­ p ărut. E ditorii u nguri ai actului observă că tatăl acestui Maxim 108 O altă posibilitate: un Bâlea devine Bela şi chiar Valentin, deşi era „român, fiul lui Teodor din Ieud” (citat de R. Popa, Ţara M aram ureşului, p. 87-88 şi nota 258). Act din 1419. 109 Fr. Miklosich, M o n u m e n ta serbica spectantia historiam Serbiae, Bosnae, Răguşii, Viena, 1858, p. 11-16; Hurmuzaki-Densuşianu, D ocum ente, 1112, p. 774-777. 110 Cf. G. I. Brătianu, „Une nouvelle interpretation du nom de la Dobroudja”, RER 17-18 (Iaşi, 1993), p. 19. 84 purta acelaşi num e ca tatăl lui Basarab I şi că „pare a fi fost şi el de origine turcă” (!?). Deci iată un Toktamir sau Thocomer... rom ân cu acte în regulă! El este întem eietorul familiei nobile Ilosvay şi Kishazy şi i-a avut ca urm aşi în secolul al XIV-lea pe Nicolae şi Maxim, apoi în generaţia urm ătoare pe Simon, Ştefan, Clement, loan, Ştefan (Nan) şi Gheorghe111. Atâta şi ar fi de-ajuns pentru a infirma „prezumţiile” cumanologice ale dom nului Djuvara, care imită, o constat cu tristeţe, pilda celor mai şovini istorici unguri dintre cele două războaie mondiale, m âncători de „valahi” care merg cu falsificarea istoriei atât de departe, încât neagă însăşi evi­ denţa actelor emise de cancelaria regală maghiară. - La 1349 şi 1355 îl întâlnim în M aram ureş pe Dragoş ro­ mânul, fiul lui Gyula (Jula), fiul lui Dragoş, proprietar la Giuleşti. Acest voevod are ca fraţi pe Ştefan, Tătar, Dragomir, Costea şi Mirăslău. De ce neam credeţi că era acesta? Ne-o spune u n act din 29 noiem brie 1355: „Dragoş, fiul lui Gyula rom ânul” îşi botează la rândul lui un fiu cu num ele Tătar112! Acest Gyula rom ânul a mai avut un fiu, Miroslav Pop, care are la rândul său un fiu Iancu (Ianko) cu doi băieţi: Gyula şi Tătar, m enţionaţi la 1425113. 111 E. Lukinich şi L. Galdi, D o cu m e nta histo riam Valachorum in H ungaria illustrantia, Budapesta, 1941, p. 90-93, 93-94, acte din 3 decembrie 1341 şi 6 iulie 1342. Un cneaz Tatomir ( T atam yr ), desigur român, şi un altul, Maximian, aveau la 1366 Luncşoara în Bihor, cf. D RH , C, voi. XIII, p. 107 şi 117, nr. 61. La 1399, T atam er fiul lui Drăgoi din Crisăneşti (Kerchwa), aparţinând unei fa­ milii cneziale româneşti din Maramureş, are ca fii pe George şi pe Şandor, pe Muşat şi pe Drag. (R. Popa, op. cit., p. 74-75). Un alt Tatha m er din Ialova, tot în Maramureş, menţionat la 1406, este numit când Thatur, când Thatol şi Tatul (în acelaşi document din 1410), cf. R. Popa, Ţara M aram u reşului, p. 87. El face parte din familia cnejilor români de Ialova, pe tatăl său îl chema Mihail şi avea de fraţi pe Petru, Ştefan, loan şi Stan. 112 D RH , C, voi. X, p. 362-364 şi 375. 113 R. Popa, op. cit., p. 71. Vezi şi cazul amintit al lui Dragoş în Moldova, care are un fiu Sas, succesor la tron. 85 - La 1 iunie 1360, P etru, castelanul de Haţeg, convoacă obştea cnejilor şi a oam en ilo r de orice stare din district p e n tru reaşezarea d rep tu rilo r lor. Se prezintă 12 cneji, 6 p reoţi şi 6 ro ­ m âni „de râ n d ”. M icu, fiul lui M urgu, face plângere îm potriva altor rom âni, pe n u m e C ostea, u n fiu al său n en u m it în act şi fiii acestuia, care p o a rtă n u m e cum ane, B a la ta şi B ay, apoi Jurj (Surs) şi N an. U n cneaz (desigur ro m ân ) prezent aici se n u ­ m eşte C iom ac (num e cum an) şi are u n fiu R o m an 114. - La 1361, şase fraţi, fiii lui Locovoy (Litovoi?) prim esc în ­ tărire regală p e n tru m oşia rom ânească O z o n (U zun). N um ele lor: Bud, Sandor, O priţa, loan, D ragom ir şi B ay la. U zun înseam ­ nă pe turceşte „lung”, ne spune Râsonyi, copiat cu sârguinţă de N eagu D juvara, Bud este de origine slavă (vezi Buda), Sandor este unguresc (A lexandru), iar O p riţa este tipic rom ânesc. în fine, B a y la vine din turcescul „bay”, care înseam nă „bogat”, aflăm to t de la Râsonyi şi Djuvara. N um ai că O zon este num ele stâlcit al C osăului (vezi m ai sus), iar cei şase fraţi şi tatăl lor sunt „credincioşii noştri rom âni d in Ţara M aram ureşului”115! Iată onom astica unei fam ilii de cneji m aram ureşeni, co m p ara­ bilă cu cea a giuleştenilor şi a celorlalţi deja m enţionaţi. - La 1374 îl avem în M aram ureş pe B a lk , n u m e cum an, n um ai că acesta era fiul lui „Z olon O lachus de N yres”116. N ireş este M estecăniş. - La 24 septem brie 1380 în tâln im u n personaj n u m it Sa­ razinul ( S a r a c h e n u s ), deci „păgânul”, d a r care este, vai, „ro- 114 D R H , C, voi. XI, p. 506-510. 115 D RH , C, voi. XII, p. 27-29. 116 R. Popa, op. cit., p. 92. Vezi şi Dragoş şi Bale (Baliţă), urmaşi ai lui Dragoş din Moldova secolului XIV. 86 m ânui n o stru din Bylke” (com itatul Bereg). Fiii săi se num esc loan şi D ragoş. - în tr-u n pact d in tre saşii din Sibiu şi rom ânii din regiu­ ne, încheiat la 13 ianuarie 1383, aceştia din u rm ă su n t rep re­ zentaţi de F la d m ir şi O lda m a r, prim u l n u m e rusesc, probabil Vladim ir, al doilea, probabil d in Aldea, germ anic, sau turcesc, din A ldem ir < E l-tă m ir (= im p eriu de fier)117. închei aici lista de exem ple rom âneşti care dovedesc fără putinţă de tăgadă cât de falsă şi lipsită de sens este afirm aţia lui Râsonyi, preluată de N eagu Djuvara, cu m că „este foarte im probabil ca în epoca m arii propagande ortodoxe (???) un voivod slav (?) creştin să-şi fi botezat fiul cu num ele Basaraba”. Sau, de data asta din gura lui D juvara însuşi: „e greu de în ch i­ puit că n u m e păgâne ca ale protobulgarilor, pecenegilor, uzilor şi cum anilor să se fi banalizat şi să fi p ătru n s atât de repede la neam urile de căpetenii slavo-rom âne, creştine de veacuri” (p. 62); „copilul u n o r cneji sau voivozi slavo-rom âni să-şi fi b o ­ tezat copilul (ce stil!) cu acest num e păgân?” (p. 112-113; 160)118. O fi absurd şi greu de închipuit p e n tru D om nia Sa, d ar o lectu­ ră a d ocum entelor i-ar fi perm is să-şi închipuie şi acest lucru. Iar „epoca m arii propagande ortodoxe” de la sfârşitul secolului al XIII-lea, descoperită de Râsonyi în Transilvania ungurească şi catolică, face p arte din prostiile m onum entale a căror lectură mai înveseleşte m u n ca atât de dificilă a istoricilor oneşti. 117 D R H , D , voi. I, p. 114-116. 118 Pe la sfârşitul cărţii, autorul devine şi mai categoric şi tăios: deşi „lucrul era ştiut de mai bine de un veac, dar istoricii noştri, aproape unanim, se străduiesc să acrediteze ipoteza absurdă că nişte cneji sau voivozi slavo-români, creştini de sute de ani, şi-ar fi botezat copiii cu numele păgâne ale conlocuitorilor lor cumani” (p. 160). 87 * U n alt pom elnic prezentat de Râsonyi (p. 230-236), de astă d ată din M untenia şi M oldova, îi p erm ite lui N eagu D juvara să tragă concluzia uluitoare că „putem socoti în tre o cincim e şi u n sfert n u m ăru l boierilor cu n u m e de origine tu ran ică în sfa­ tul p rim ilo r Basarabi” (p. 66, 71 şi u rm .). Ne găsim aici în faţa unei adevărate im posturi, pe care o co n d am n ăm cu vigoare şi pe care o vom d em o n ta în rân d u rile ce urm ează. O p rim ă constatare ce se poate face p rivind această listă (reprodusă de Neagu D juvara la p. 65-66) este că Râsonyi a am estecat boieri m u n ten i şi m oldoveni (şi câţiva nesiguri, slugi dom neşti, cneji întem eietori sau posesori de sate, în niciu n caz dregători dom neşti), d ar N eagu D juvara, care afirm ă că i-a n u ­ m ărat pe cei din sfatul prim ilor Basarabi, n u face nicio diferenţă între cele două categorii. Astfel că ne p u n em întrebarea: cum a procedat? Pe ce baze afirm ă D om nia Sa că 20-25% d in sfetnicii p rim ilo r voievozi Basarabi aveau num e de origine turcă? P entru a verifica această afirm aţie, i-am separat pe m unteni de m oldoveni şi am ajuns la concluzia că avem de-a face doar cu câteva persoane, boieri de sfat din secolele XIV-XVII, al că­ ro r n u m ăr abia depăşeşte o duzină! Iată-i, în ordine alfabetică: A g a este b an alături de R adu între 1415 şi 1418 în sfatul lui M ircea cel B ătrân, iar apoi singur la 1421119. N um ele lui este de origine turco -tătară, d ar asta e to t ce se ştie despre el120. 119 Vezi D. Mioc et alii, „Lista dregătorilor din sfatul domnesc al Ţării Româneşti în secolele XV-XVII”, SM IM , 4 (1960), p. 565-583. Această importantă lucrare ne va folosi la precizarea anilor când un boier apare în sfat, aşa că nu o vom mai cita în continuare. 120 C.C. Giurescu, N o i co n tribu ţiu ni la stu d iu l m a rilor dregătorii în secolele X I V şi XV, Bucureşti, 1925, p. 63; G. D. Florescu, D ivanele dom neşti d in Ţara R o­ m ânească ( 1389-1495 ), Bucureşti, 1943, p. 33. 88 A ld o m ir , d in care derivă form a Aldea, este contestabil, deoarece A ldea poate fi şi g erm an ic121. B alaq este rădăcina num elui propriu Bălăci, care este şi n u ­ mele unui sat d in Teleorm an, de unde se trag boierii Bălăceanu. Num ai că aceştia fac parte din sfatul dom nesc abia în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, restul fiind legende de familie care vorbesc de indivizi cu prenum ele Constantin, Dragom ir, Spata etc.122. Prin urm are, nici urm ă de cum ani „în sfatul prim ilor Basarabi”. B a liq a dat pe rom âneşte Balica. P rim ul boier cu acest num e în tâln it în d o cum ente este frate cu R adu din C epturoaia sau d in O teteliş, ru d ă cu Buzeştii123. Balica, pe num ele său com plet M elentie Balica (deci Balica este o poreclă), a fost m are spătar în M oldova în tre 1576 şi 1587124. P rin urm are, nici el nu are ce căuta pe lista lui R âsonyi-D juvara. B araq, în turceşte „câine sau cal de rasă cu părul lung”, este un num e care nu a fost p urtat de niciun dregător al „prim ilor Ba­ sarabi”, ci de un oltean la 1679125. D ouă sate din M untenia poartă un num e asem ănător: Bărăceni (Bracea), lângă Crevedia, şi Bărăcie, topic la Găiseni, în aceeaşi zonă; un al treilea, tot Bărăcie, desem na un vad de m oară lângă Buzău, la Bărbunceşti126. B a rq a n , pe care l-am întâlnit şi în Transilvania (poate fi ci­ tit şi B ratan), este eroul eponim , fondator al satului Bărcăneşti din Ilfov, de un d e îşi trage num ele o fam ilie boierească ai cărei m em bri se vor m anifesta abia în secolele XVIII şi XIX. Deci 121 122 123 124 125 126 N. Constantinescu, D icţionar, p. 180-181. C. Bălăceanu-Stolnici, Saga Bălăcenilor, ed. a Il-a, Bucureşti, 2003. N. Stoicescu, D icţionar, p. 82. Ib id em , p. 291. N. A. Constantinescu, Dicţionar, p. 20. Acest autor îl deriva din Bartholomeus. I. Donat et alii, D IR, B, Ţara Rom ânească, veacurile X III-X V I. Indicele num elor de locuri, Bucureşti, 1956, s.v.; Idem , Veacul X V I I (1601-1625), Bucureşti, 1960. 89 nici în acest caz n u -i vorba de dregători „ai p rim ilo r Basarabi”, cum afirm ă N eagu D juvara. P utem lua totuşi în consideraţie doi boieri cu num ele Bărcan - u n u l din M erişani (M ieroşi), iar celălalt din Târnava (M erişani), lângă R oşiorii de Vede şi Vida, care apar în sfatul dom nesc d in M untenia, respectiv, în tre 1558 şi 1568 şi în 1583-1611, d ar în n iciu n caz în sfatul „prim ilor Basarabi”: u rm aşii lor se vor num i B ucşanu şi U rziceanu127. A tât şi nim ic m ai m ult. Bars este num e turanic, dar nesigur128, purtat de un jupân m em ­ bru al sfatului domnesc al lui Mircea cel Bătrân în 1389 şi 1392. B e lcir a dat în rom âneşte Bilcear, al cărui fiu, ju p ân Şerban (num e tipic rom ânesc), apare m en ţio n at în actul lui M ircea cel B ătrân din 6 august 1413 p e n tru braşoveni. Satul Bilcireşti sub Istriţa, azi d ispărut, se afla însă nu în D âm boviţa, cu m crede N eagu D juvara, ci în ju d eţu l Buzău. B e r e n d e y este num ele unui trib despre care a scris chiar Râsonyi şi care este incontestabil de origine cum ană. U n Berindei este stolnic la cu rtea lui M ircea cel B ătrân în 1389, fiul său D ragom ir este şi el prezent în sfatul lui A lexandru A ldea în 1433 şi 1436, îm p reu n ă cu fiul său Iubitul129. D u p ă care n u se m ai ştie nim ic despre fam ilie până în secolele X V II-X V III130. 127 N. Stoicescu, D icţionar, p. 32-33. 128 N.A. Constantinescu, D icţionar, p. 204, îl consideră un radical daco-trac. 129 Un oarecare Neag Berindeiu, proprietar la Ungurelul în Gorj, azi în oraşul Târ­ gul Cărbuneşti, este menţionat la 1502, cf. D R H , B, voi. II, nr. 13, p. 38 (act din 9 martie 1502). 150 Un sat Berindei din judeţul Olt este menţionat la <1512-1513>, iulie 23, cf. D R H , B, voi. II, nr. 105. Locuitorii săi se numesc Radu, Dragomir, Duraja şi Nan. Pentru familie, vezi M.D. Sturdza, F am iliile boiereşti d in M oldova şi Ţara R om ânească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, I, A baza-B ogdan, Bucureşti, 2004, p. 443-449. 90 B orcul (Borciul) a dat, poate, Borcea în rom âneşte, num e purtat, de altfel, de un vlah din Serbia la 1222-1228 (vezi mai sus). Un Borcea din Slătioare este m em bru al sfatului dom nesc între 1422 şi 1429 şi este considerat străm oşul familiei Băleanu131. C ega este iarăşi u n n u m e de origine turcă, dar poate fi foarte bine de sorginte osm anică. P rim ul personaj cunoscut cu acest n u m e este m em b ru al sfatului dom nesc al lui D an II la 23 octom brie 1422, in tr-u n privilegiu dat braşovenilor. Un posibil u rm aş - n e p o t de fiu - al lui este C ega spătar, care apare în sfatul dom nesc la 1482 şi este m em b ru al fam iliei boierilor din Bucşani lângă B olintin132. Acest personaj beneficiază de o notiţă a lui N eagu D juvara care dovedeşte o d ată în plus lipsa de profunzim e a autorului: „în Stoicescu, D ic ţio n a r a l m a r ilo r d re gă tori..., avem un Cega, fiul lui Nogai, care înseam n ă câine in tr-u n idiom m ongol” (p. 65). îl invit pe cititor să revadă p a ­ sajul de la pagina 16 despre acest Cega (căci u n altul n u m ai există în carte) şi să-l com pare cu citatul lui N eagu Djuvara! Stoicescu n u v orbeşte defel despre Nogai, ci d o ar despre tatăl socrului lui R adu de la A fum aţi. Probabil că au to ru l n o stru se va fi g ândit la C eaka, fiul lui Nogai, ajuns foarte p u ţin ă vrem e ţar al Bulgariei pe la 1300, şi îi atribuie ilicit erud itu lu i Stoices­ cu propriile sale elucubraţii. Problem a este că nu se ştie foarte bine nici ce origine are num ele acestuia, nici ce sem nificaţie şi nici m ăcar cum se p ro n u n ţa exact. E ruditul specialist al o n o ­ m asticii d in H oarda de A ur Paul Pelliot spune astfel că, în ce 131 N. Stoicescu, D icţionar, p. 16; M.D. Sturdza, op. cit., sub voce Băleanu (articol de Şt. Andreescu). 132 G.D. Florescu, D ivanele, p. 74; N. Stoicescu, D icţionar, p. 16. 91 priveşte transliterarea acestui cuvânt, „se poate ezita în tre c şi j, între 6 şi ii, între k şi g”, p e n tru a se opri în cele d in u rm ă la form a J og ă '33. De u n d e siguranţa absolută, aşadar, că ar exista o legătură în tre Cega, tatăl socrului lui R adu de la A fum aţi, şi... Jogă, altfel decât d upă ureche ? P en tru a în chide subiectul, tre ­ buie am intit că nu „Cega”, cum crede D juvara, ci tocm ai Nogai înseam nă, de fapt, în m ongolă „câine”13134. G r a d o m a n apare sub form a G ârd o m an în tr-u n privilegiu p e n tru braşoveni em is de D an II la 23 octom brie 1423. N um ai că, potrivit u n u i specialist, num ele este de origine slavă135. U rm ărind atent textul lui Râsonyi, observăm că Neagu D ju­ vara a sărit peste Q a za n (Cazan), num e de origine turcă136. în ac­ tele din Ţara Rom ânească apare u n personaj cu acest num e (sau două, poate chiar trei), m em bri ai sfatului dom nesc între 1431 şi 1482137. Problem a se com plică atunci când vedem că acest C a­ zan, care are un frate Radu şi un altul Sahac (num e arm enesc), este fiul lui Radu şi al Stanei, rom âni get-beget după num e. Cu P ayandur, Râsonyi şi Djuvara au nim erit complet alătu­ rea cu drum ul, căci personajul în cauză, Vasile Paindur, a trăit în prim a jum ătate a secolului al XVII-lea (activ între 1625 şi 16421643) şi, în plus, era, foarte probabil, albanez sau grec din Epir138. Q u m a n a dat C om an, pe care l-am în tâln it p u rta t de ro ­ m ân i d in 1222-1228139. 133 134 135 136 137 138 P. Pelliot, N otes su r l’histoire de la H orde d ’Or, Paris, 1949, p. 79-80. Ibidem , p. 73, n. 1. N.A. Constantinescu, D icţionar, p. 287, sub Grad. Râsonyi, art. cit., p. 235 şi nota 87; N.A. Constantinescu, D icţionar, p. 232. G.D. Florescu, D ivanele, p. 139; completări la N. Stoicescu, D icţionar, p. 16. N. Stoicescu, Dicţionar, p. 221; P. Ş. Năsturel, „Vasile Paindur, un boier muntean de neam arnăut în veacul XVII”, Arhiva Genealogică, II (VII), 1995, nr. 3-4, p. 39-42. 139 Alte exemple la N. Drăganu, R om ânii, p. 528-530. 92 Ş işm a n , care înseam n ă „burtos, gras”, este reprezentat la 1430 p rin tr-o slugă (deci m ic p roprietar) a lui D an al II-lea, care, îm p reu n ă cu fraţii şi rudele sale Stoica, D im itru , Vâlcsan, M ihala şi Petru, prim eşte privilegii de la d o m n p e n tru satele lor din G orj, anum e C iurileşti, A m arul, D âm bova şi Turcineşti, plus ju m ătate din B alom ireşti140. A tâta tot! T olaba, în ro m âneşte Talabă, este adevărat cum an. U n Ta- labă p o m en it la 1481 era însă un locuitor din Făgăraş. T ă m is ar fi dat, crede Râsonyi, Tem işani, sat din Gorj. D ar num ele satului poate veni şi de la Tim iş, T im işo ara şi, oricum ar fi, nu există boier, căci era sat de m oşneni. U n sat Tăm ăşeşti, de la acelaşi n u m e de p ersoană (cf. Tem işeşti şi T im işeşti în M oldova), e m en ţio n at la 1526 şi se află astăzi înglobat în o ra ­ şul Videle din Teleorm an. T olm ac a fost pus în legătură cu Tălm aciul dinspre Sibiu (m enţionat din 1319), dar fără nicio legătură cunoscută cu vreun boier de sfat din Ţara Rom ânească în vrem ea prim ilor Basarabi. T oq sa ba este n u m e turcesc vechi: în tâ ln im un m are boier Albu al lui Tocsaba în sfatul dom nesc în tre 1415 şi 1436, iar pe un Tocsaba la 1431141. T o rta b a a dat num ele u n u i sat din M ehedinţi, T urtab a142. D ar u nde este boierul din „sfatul p rim ilo r B asarabi”? N eagu D juvara ne m ai com unică apoi câteva n u m e „de 140 D R H .B , voi. I,p. 128-130. 141 N. Stoicescu, D icţionar, p. 15. Alt Tocsaba, fiul lui Mircea şi frate cu Tatul, vinde un sat la 1507 şi 1512, iar Tocsabă vătaful (acelaşi?) este martor la Târgovişte în 1526 {D RH , B, voi. II, nr. 53 şi 108; voi. III, nr. 32). 142 A. Decei povesteşte că în acest sat a întâlnit numele de persoană Basaraba „ca nume de familie ramificat”, cf. „Invazia tătară din 1241/42 în ţinuturile noa­ stre...”, în Idem, Relaţii rom âno-orientale, Bucureşti, 1978, p. 196 (apărut mai întâi în limba franceză în R R H 12 ( 1973), p. 101-121, aici p. 106). 93 b oieri cu m an e sau pecenege”, descoperite în lecturile D o m ­ niei Sale, izvoare pe care însă le ascunde cu grijă. Iată aceste num e: N a n , care se regăseşte şi la ro m ân ii din Transilvania şi Bal­ cani, n u este turanic, ci derivă d in A n an ia143. T a tu , boier de sfat între 1428 şi 1441, este, vai, „Sârbul”, deci nim ic de-a face cu cu m a n ii144. Ţacal e poreclă, deoarece boierul am in tit are pren u m ele D ragom ir (activ în 1457-1465), iar Ţacal derivă de la „ţaca”, „ţaţa”145. în plus, el are o soră Preia (n u m e sârbesc), m ăritată cu N an vornic, o fată Silea (probabil d in Vasilie, Vasilică) şi po sed ă m oşia G ostavăţ de lângă Caracal, o regiune în care au locuit pecenegi şi/sau c u m a n i146. D espre D u r d u c vom vorbi m ai departe, ceea ce m erită de am in tit aici este cum an u l K a lm a n pe care N eagu D juvara îl gă­ seşte în sfatul „prim ilor Basarabi”. Noi n u l-am găsit defel, aşa că suntem convinşi că autorul a co n fu n d at fişele cu u n bilet la opereta „Contesa M ariţa” de... Kâlmân! C u aceasta, am epuizat lista b o ierilor din M untenia p u r­ tân d n u m e tu ran ice şi care au fost m em b ri ai sfatului dom nesc în secolele XIV-XVII: observăm că, elim in ân d pe M elentie Balica de pe listă (s-a instalat în M oldova), pe B ălăceanu şi pe Vasile P ain d u r (arnăut), prea târzii, răm ân d o ar opt sau n ouă n u m e p u rtate de vreo 15 persoane: Aga, Barcan (doi, d a r în secolul al XV I-lea), Bars (nesigur), Bilcear, B erindei, Borcea, C azan, Cega (doi), Tocsaba (Albul Tocsaba, deşi avem m ai 143 141 145 146 N.A. Constantinescu, D icţionar, p. 9. N. Stoicescu, D icţionar, p. 25. N. A. Constantinescu, D icţionar, p. 395 ; N. Stoicescu, D icţionar, p. 20. D R H , B, voi. VI, p. 215, nr. 174. 94 m ulţi boieri cu acest prenum e, Albul şi Tocsaba). C um răm â n e atunci cu afirm aţia lui N eagu D juvara că „ n u m ăru l b o ierilo r cu n u m e de origine tu ran ică în sfatul p rim ilo r B asarabi” re ­ prezintă „între o cincim e şi un sfert” din totalul d reg ăto rilo r şi m arto rilo r actelor voievozilor m u n ten i din secolele XIV-XV? Am spus deja că această afirm aţie este m incin o asă şi n u m ă ru l restrâns de boieri p u rtâ n d astfel de nu m e pe care l-am în fă ţi­ şat m ai sus ar fi de ajuns p e n tru a o dovedi147. A m a v u t însă curiozitatea să recitesc toate divanele d o m n ilo r m u n te n i de la M ircea cel B ătrân (p rim ul din 1389) până la V lad Ţepeş (13891462), deci „prim ii Basarabi” (de fapt, M ircea cel B ă trâ n este al şaptelea, dacă îl socotim şi pe Tochom er, deci n u c h ia r p r in ­ tre „p rim ii”), despre care N eagu D juvara afirm ă cu co n v in g ere că ar fi d o m n it în conjuraţi de o m u lţim e de sfetnici p u r tâ n d num e turanice. M are m i-a fost m irarea co n statân d că, î n rea­ litate, p o n d erea acestor personaje este extrem de m o d estă , sub 10%, deci u n u l din zece! A m folosit p e n tru aceasta - a şa cum ar fi trebuit să procedeze N eagu D juvara înain te de a sp ecu la pe seam a acestui subiect - colecţia (aproape) com pletă a d o c u ­ m entelor in tern e cu divane (sfat dom nesc) em ise de voievozii Ţării R om âneşti începând cu cel d in 4 septem brie 1389148. Iată care este situaţia p e n tru fiecare voievod în parte: 147 Este curios de observat că numărul persoanelor - boieri, slugi domneşti, pro­ prietari şi/sau întemeietori de sate - cu nume turanice culese de Răsonyi - Dju­ vara este mult mai mare în Moldova decât în Muntenia şi poate fi comparat cu Indicele stabilit de Al. I. Gonţa pentru documentele dintre 1389 şi 1626. Dar şi aici găsim confuzii, generalizări pripite şi erori grave, cum ar fi „ArmencioculTarcan” de la 1449 şi altele. 148 Publicate de P.P. Panaitescu şi D. Mioc, D R H , B, voi. I, anii 1247-1500. Am folosit, de asemenea, actele şi privilegiile de comerţ ale braşovenilor emise de Mircea cel Bătrân şi succesorii săi la tron publicate de I. Bogdan, R e la ţiile cu B raşovul, şi reluate în colecţia D R H , D , voi. I. 95 De la M ircea cel B ătrân cunoaştem 10 (zece) docum ente cu sfat dom nesc care prezintă situaţia urm ătoare: un bo ier cu n u m e tu ran ic nesigur (Bars, vezi m ai sus) d in tr-u n total de 11 sfetnici la 1389; u n u l (B erindei stolnic) din 10 la <1389-1400, luna octom brie> ; doi boieri (Aga şi C ioban) din 11 la <13901400>; u n u l (Aga) d in 6, la 27 decem brie 1391; u n u l nesigur (Bars) din 17, la 8 ianuarie <1392>; u n u l (Aga) din 8, la <14001403>; 0 d in 10, la 20 iulie 1400; u n u l (Iarcân 149) din 10, la 11 m ai 1409; unul (Bilcear) din şapte sfetnici în actul p en tru braşoveni d in 6 august 1413; u n u l (Aga) din n ouă la 28 m artie 1415; u n u l (Aga) din 11 sfetnici, la 10 iunie 1415. Deci trei sau p a tru d regători (al p atru lea este Barsu) prezenţi în sfatul d o m ­ nesc pe o d u rată de 26 de ani (1389-1415) şi a căror p o n d ere în co m p o n en ţa divanului este com plet neglijabilă. O situaţie asem ănătoare în tâln im în d o m n ia lui M ihai I, fiul lui M ircea (1418-1420): u n singur „turanic”, deşi poate fi oto m an (Aga), d in n o u ă m ărtu rii la 22 iunie 1418, singurul act cu divan al acestui voievod; 0 (zero) „cum ani” în divanele lui R adu Praznaglava din 1 iunie 1421 (total unsprezece m ărtu rii) şi 19 iunie <1421> (total n o u ă m ărtu rii); unul (Aga ban) din 7 în actul p e n tru braşoveni din 21 noiem brie 1421; trei (Albul v ornic Tocsaba, Borcea şi Cega) d in 10 în actul p e n tru b raşo ­ veni din 23 octom brie 1422; unul (Borcea) din 11 în divanul lui D an II d in 28 februarie 1424; doi (Borcea şi A lbul Tocsaba) d in 11 dregători în actul p e n tru braşoveni d in 10 noiem brie <1424>; doi (Borcea şi A lbul Tocsaba) d in n o u ă sfetnici la 12 decem brie <1424>; doi (Albul Tocsaba şi Tocsaba) din 11 la 149 Acest Iarkân este calificat de „namestnic”, deci locţiitor, şi s-ar putea să fie gu vernatorul de la Giurgiu, unde este emis actul. 96 <1428>; doi (A lbul vornic Tocsaba şi Tocsaba) d in tr-u n total de 11, la 10 septem brie 1428; u n u l nesigur (Albul spătar) din şase (dar lista este incom plet păstrată), la 7 octom brie 1428; unul sau doi (Albul (care din ei?) şi Borcea) d in 10 la <1429>; doi (Borcea şi Caragea) din 9, la <20 m artie 1429 şi 9 aprilie I430>; 0 (zero) din opt, la 5 m ai <1429>; doi (Albul şi Borcea) din no u ă sfetnici, la 1 decem brie <1429>; 0 (zero) d in şapte, la 16 septem brie 1430; în fine, doi (Borcea şi Cazan) d in 13 sfet­ nici în actul p e n tru braşoveni din 30 ianuarie 1431. în sfârşit, în d om nia lui A lexandru A ldea (1431-1436), întâln im trei sau patru (Albul Tocsaba, Tocsaba şi C azan logofăt, un al patrulea latul com is, care pare a fi Tatul Sârbul) din 12 m ărturii, la 17 noiem brie 1431; unul sau doi (Albul Tocsaba şi D ragom ir al lui Berendei) d in 12 sfetnici la 15 ianuarie 1432 şi, în fine, doi sau Irei (Albul Tocsaba, Radul al lui Borcea şi Cazan logofăt) din 13 m ărturii la 25 iunie 1436. P en tru d o m n ia lui V lad D racul avem u rm ăto area situ a­ ţie: 0 din 13 dregători la 20 ianuarie 1432; 0 d in 9 m arto ri în privilegiul p e n tru lioveni din 24 ianuarie 1437; 0 din 10 în p ri­ vilegiul p e n tru braşoveni din 8 aprilie 1437; 0 din 12 în actul din 18 iulie 1437 (apariţia lui R adu al lui Borcea nu m odifică situaţia: om ul are nu m e rom ânesc); 0 d in 15 m em b ri ai sfatului la 1 august 1437; tot 0 din 10, la 8 august < 1437-1438>; 0 din 13, la 10 august 1437; 0 din 14 dregători, la 13 august 1437; 0 din 15, la 23 august 1437; 0 d in 16, la 2 august 1439; 0 din 17, la 16 august 1440; 0 d in 11, la 14 m ai 1441; 0 din 15, la 23 aprilie <1441>; 0 din 12, la 30 iunie 1441; u n u l (C azan logofăt) din 13, la <1445> şi, în sfârşit, u n u l (C azan) din 12, la 7 august 1445, u ltim ul act cu n o scu t de la acest voievod. 97 P en tru d o m n ia lui Vladislav II (1448-1456), n u întâlnim decât doi C azan - al lui Sahac, nu m e arm enesc - şi C reţul în divane de 10 p ân ă la 16 m arto ri, plus u n C o m an în 1454. în cele do u ă acte cu divan ale lui V lad Ţepeş în tâln im doar p e Tocsaba (unul din 11 m em b ri la 20 septem brie 1459) şi pe C azan logofăt (unul din 11 la 10 februarie 1461). O p rim aici ancheta noastră, trăg ân d concluzia că p o n d e ­ rea b o ierilor cu n u m e tu ran ice în sfatul dom nesc al „prim ilor Basarabi”, adică de la M ircea cel B ătrân p ân ă la V lad Ţepeş, este cu to tu l neglijabilă. Neagu Djuvara face m are caz de boierul Albul Tocsaba, deci fiul lui Tocsaba, de m arele vornic D an D urduc şi de Badea Aiaz Izvoranu, boieri d in secolul XV şi de la începutul celui urm ător. Exem plul celui dintâi pare destul de clar: om ul se num ea Albul, tatăl lui Tocsaba, iar fiii săi, în n u m ăr de doi, to t Albul, probabil p e n tru că, fiind cum ani, erau blonzi şi palizi la faţă. în schim b, cu D an D urduc, b o ier din Burdeşti, lângă C âm ­ pulung, lucrurile stau altfel: num ele „durduc” înseam n ă mai degrabă „ro tu n d , gras”, de u n d e „d u rd u liu ”150. N eagu D juvara se înşală din n o u când afirm ă că boierii Buzeşti ar fi m oştenit „nu m ai p u ţin de o sută douăzeci de m oşii d in judeţele M ehe­ din ţi şi O lt” de la D an D urduc, citând ca izvor m arele hrisov al Buzeştilor din 1656 (p. 74). D acă şi-ar fi dat osteneala să ci­ 150 N.A. Constantinescu, D icţionar, p. 268; vezi şi V. Bogrea, op. cit., p. 102, care aminteşte de numele unor râuri Duruitoarea şi Durducul din Moldova şi de râul Durduci din Vâlcea, care, desigur, nu au nimic de-a face cu turcescul „a stăpâni”, cum crede N. Djuvara (p. 73). O simplă privire în dicţionar ne per mite să constatăm că „dur”, ca şi „durmak” şi derivatul „durdurmak” înseamnă „stop!”, „a se opri”, „a înceta”, „a aştepta” etc. Vezi The Concise O xford Tur­ kish D ictionary, ed. A.D. Alderson şi Fahir Iz, Oxford, 1971, s.v. V. Bogrea se întreabă chiar dacă nu există o legătură între „durduc” şi „hurduc”. 98 tească actul - aflat în traducere la Institutul de Istorie „Nicolae lorga” din B ucureşti D om nia Sa ar fi aflat că m oştenirea lui Dan D urduc se cifra la 49 de sate şi p ărţi de sate, iar n u 120, şi că aceste sate se aflau nu num ai în cele două judeţe am intite, ci şi în Gorj (Târgu Jiu) şi în Vâlcea. Şi, p e n tru a-i uşura d o ­ cum entarea autorului n ostru, îm i p erm it să-i atrag atenţia că actul a fost rezum at pe larg în C atalogul docu m en telo r Ţarii Româneşti, o excelentă publicaţie a A rhivelor N aţionale151. D o ­ m eniul lui D an D urduc, îm p ărţit între fiicele sale la 1487-1488, este al doilea ca m ărim e din O ltenia d upă cel al C raioveştilor (reconstituit de Ion D onat), fiind u rm at de cel al Floreştilor, cu care este vecin şi, s-ar putea zice, com plem entar intr-atâta, încât genealogiştii G eorge D. Florescu şi D an Pleşia îl consideră pe Dan D urduc frate cu Vâlcsan al lui Florea, străm oşul Floreştilor olteni. Că era frate sau văr (cum credem noi), nu schim bă cu nim ic faptul că dim ensiunile şi concentrarea acestor dom enii în zona de vest şi de n o rd a O lteniei i-au îndrep tăţit pe cei doi distinşi genealogişti să se întrebe dacă Floreştii şi D an D urduc nu erau cum va u rm aşii cneazului lo an de la 1247. O ipoteză m ult m ai verosim ilă decât originea cum ană (bazată pe o vagă etim ologie) în plin secol al XV-lea, când boierii olteni se aflau deja în contact strâns cu turcii otom ani de o sută de ani. Acelaşi lu cru se poate spune şi despre Badea Aiaz Izvoranu (activ în tre 1520 şi 1543), bo ier care p o a rtă o poreclă turcească tocm ai p e n tru că se războise cu turcii în vrem urile tulburi ale dom niei lui R adu de la A fu m aţi152. El este fiul lui 1 C D ŢR , vot. 8, 1654-1656, Bucureşti, 2006, p. 453. Volum întocmit de MarcelDumitru Ciucă, Dragoş Şesan, Maria Vătafu-Găitan şi Mirela Comănescu. 99 D ragom ir Izvoranu şi are la rân d u l său copii pe nu m e Pătraşcu şi M aria. Aşadar, afirm aţia stranie a lui N eagu D juvara - după care „o poreclă p recu m A iaz (tc. a y a z , „ger”) n u putea veni la acea vrem e (?!) de la turcii otom ani, ci, fără îndoială, de la alt neam de lim bă tiirk, cel m ai probabil cum an ii” (p. 75) - n u stă câtuşi de p u ţin în picioare. La fel ca şi Radu al lui Borcea, num e deja întâlnit la vlahii din Serbia în secolul al XlII-lea, aceşti boieri poartă prenum e rom â­ neşti: trebuie ei consideraţi din acest m otiv cum ani sau români? Noi credem că români. Pe de altă parte, Aga şi Caragea pot fi turci otom ani sau din alte triburi din Asia Mică, adversari ai otom ani­ lor, deci nu au nim ic de a face cu cum anii, care, oricum , în acea vrem e - prim a jum ătate a secolului al XV-lea - purtau num e din calendarul creştin, aşa cum am văzut în cazul Banatului. * U n fapt răm âne totuşi din toate acestea, care i-a scăpat desigur lui Râsonyi, dar şi lui Neagu Djuvara, m ărginiţi la sim ­ ple speculaţii filologice. Şi anum e că o b ună parte din boierii m u n ten i cu n u m e cum ane din secolele XV şi XVI a u m o ş ii în z o n a de c â m p ie a ţă rii, u n ii a p ro ap e d e D u n ă re , a lţii m a i la nord, d a r în a in te d e a p a r iţia d ealurilor, deci în regiunile în care des­ coperirile arheologice, dar m ai ales toponim ia (num e de locuri şi de ape), sunt într-adevăr de origine pecenego-cum ană. Astfel, B ă lă c e n ii au ca m oşie de baştină Bălăci p e râul 152 N. Stoicescu, D icţionar, p. 29-30 şi nota 2, unde se menţionează pomelnicul de la mănăstirea Argeş conţinând numele boierilor care au luptat cu turcii. 100 Burdea, în zona G ăvanu-B urdea, d in ju d eţu l T eleorm an, lângă Roşiorii de Vede. Topicele provenite d in B a ra q - B ă ră c e n i (Bracea) şi B d r ă ­ cie - se găsesc în zona Argeşului, lângă Găiseni, în fostul raion Crevedia. B ă rcă n e ştii - de la B a rq a n - su n t astăzi înglobaţi în oraşul Ploieşti. B ilc ire ştii (Bilciureşti) se află în zona Mizil, sub dealul Istriţa. B e r in d e i - n u ştim dacă boierii d in secolul XV su n t stră ­ moşii actualei fam ilii - su n t localizaţi tot în ju d eţu l Teleorm an, la D obroteşti şi Stoboreşti, lângă R oşiorii de Vede, ca şi la vest de Olt, în ju d eţu l R o m an aţi153. Jupân B orce a de la 1422-1429 este u n bo ier d in Slătioare, lângă U rziceni, deci în B ărăgan154. C a z a n a l lu i S a h a c şi u rm aşii săi posed ă satele Velea din ju ­ deţul Ilfov, la vest de B ucureşti, apoi C ornăţel şi D escupereşti, la est de O lteniţa. La 1520, doi fraţi, C azan şi Sahat, desigur urm aşii lor, au cinci sate: Grecii, probabil în ju d eţu l Ilfov, Săhăţeni, în ju d eţu l Buzău, Tătărăi, în ju d eţu l Ilfov, Bonţeşti, în com una Fierbinţi-T ârg, ju d eţu l Ilfov, şi o p arte d in Răzvad, azi înglobat în oraşul Târgovişte. C ega de la începutul secolului XV este, probabil, bunicul Cf. I.C. Filitti, „Catagrafie oficială de toţi boierii Ţării Româneşti la 1829”, R A II/4-5 (1927-1929), p. 334: trei membri ai familiei născuţi sau locuind la Roşiorii de Vede, un al patrulea la Stoboreşti; M.D. Sturdza, op. cit., voi. I s.v. Berindei. 1'* Pe lângă N. Stoicescu, D icţionar, p. 16 şi 22, a se vedea I.C. Filitti, A rhiv a Gheorghe Grigore C antacuzino, Bucureşti, 1919, p. 110, nr. 319 şi 320. Fiul său, Radu al lui Borcea, este strămoşul familiei Băleanu, cf. M. Sturdza, op. cit., I, s.v. Băleanu (articol de Şt. Andreescu). 101 lui C ega din Bucşani şi O grăzeni, în ju d eţu l Vlaşca, spătar la 1482155. Alte m oşii ale lor su n t C onţeşti şi M ogoşeşti din M us­ cel, donaţie de la V lad Călugărul. T ă m is ar putea să dea Tăm ăşeşti, sat înglobat în Videle, ju d eţu l T eleorm an156. T oqsaba, pe rom âneşte Tocsaba, este num ele u n u i M ircea, care, îm p reu n ă cu fratele său Tatul, vinde, la 1507 şi 1512, satul C rângari de lângă m ănăstirea Glavacioc din ju d eţu l V laşca, azi A rgeş157. U n sat Tocsăbeşti, azi d ispărut, se afla lângă Colibaşi, Piteşti, iar altul, Tocsobeni, şi el d isp ăru t, se găsea lângă Goran u în R âm nicu V âlcea158. Aceste constatări nu m odifică defel teza eronată a lui N eagu Djuvara: boierii p u rtâ n d n u m e turceşti autentice, care p o t fi considerate cum ane, se vădesc a fi în m area lor m ajori­ tate, atât cât am p u tu t reconstitui noi, p ro p rietari d in regiunea de câm pie în zonele de certă p rezenţă cum ană, dovedită prin d escoperiri arheologice şi p rin toponim ie. D acă şi purtătorii lor d in secolele XIV-XV descindeau din cum ani, aceasta este o altă problem ă, căci am văzut că m ai m ulte n u m e şi porecle p o t fi foarte bine de origine tu rcă otom ană, decu rg ân d d in in tensificarea relaţiilor de to t felul ale ro m ân ilo r cu o tom anii în ­ cepând de la prim ele co n fru n tări d in 1371. 155 G.D. Florescu, D ivanele, p. 60 şi 74, arbore genealogic; N. Stoicescu, Dicţionar, p. 16; D RH , B, voi. I, p. 181; voi. II, p. 104, şi nr. 150; act din 18 mai 1526, în D R H , B, voi. III, p. 14-18. 156 Act din 1526, în D RH , B, voi. III, nr. 35. 157 D RH , B, voi. II, nr 53 şi 108. 158 I. Donat, Indice, veacurile X III-X V I, s.v. 102 . * U n alt arg u m en t im p o rtan t al d o m n u lu i N eagu D juvara în sprijinul tezei sale este to p o n im ia de origine turanică, deşi D om nia Sa declară că aceasta „ar depăşi cadrul prezentei lu ­ crări şi co m petenţa m ea”(p. 68). R ecunoaştere onestă, care însă nu-1 îm piedică să discute cu m ultă n o nşalanţă rezultatele u n o r specialişti ca Ion C onea şi Ion D o n a t159, cărora le opune p ăreri­ le u n u i arheolog160 şi ale u n u i do cto r de ţa ră 161, altfel persoane onorabile, d ar fără p retenţii în acest dom eniu. Aşa că autorul nostru m ultiplică a d lib itu m toponim ele de origine cu m an ă de lip C om an, C om ăneşti etc., deşi Ion D o n at afirm ă foarte clar: „Nu credem că num ele de sate derivate din term en i etnici cu sufixele -eşti şi -a n i trebuiesc m enţio n ate aici (C om ăneşti, T ă­ tăreşti, T ătărani), deşi acestea sunt sem nalate de m ulţi autori, deoarece num ele etnice com an, tătaru l etc. au devenit num e proprii în rom âneşte, utilizate şi astăzi, ceea ce înseam nă că to ­ ponim ele astfel form ate p o t data de oricân d rom ânii au intrat in contact cu aceste popoare. D in cauze asem ănătoare credem că num ele form ate p rin derivaţie, m ai ales acelea cu sufixul -eşti din nu m e p ro p rii turceşti existente în R om ânia, trebuie şi ele om ise (T ătuleşticT atu, T âncăbeşticT âncabă) şi chiar un I. Conea şi I. Donat, art. cit.-, I. Donat, „Câteva aspecte geografice ale toponimiei din Ţara Românească”, Fonetică şi dialectologie, IV (1962), p. 101-133; Idem, „The Ro­ manians south of the Carpathians and the migratory peoples in the tenth-thirteenth centuries”, în M. Constantinescu, ed., Relations between the autochtonous population and the m igratory populations on the territory o f Rom ania, Bucureşti, 1975, p. 277298; Idem, „L’analyse geographique dans l’histoire”, R R H 14 (1975), p. 211-239. P. Diaconu, Les C ou m a ns au B a s-D anu be a u x X V e t X IV s tic k s , Bucureşti, 1978. Doctorul Andrei Pandrea, Paris, un bun prieten şi un (uneori prea) entuziast istoric amator. 103 n u m e ca Teleşti (două sate a căror răd ăcin ă (turceşte teii „n e­ b u n , sălbatic”) se găseşte şi în to p o n im u l T e le o rm a n ) a devenit u n an tro p o n im şi a fost adoptat de ro m ân i”162. îl sfătuim pe dom nul Djuvara să citească acest articol cu atenţie, deoarece va găsi aici întreaga toponim ie de origine turcă veche din M untenia, atâta cât este cunoscută, îm părţită pe cate­ gorii, în total 291 sigure. R aportate la totalul num elor de locuri d in Ţara Rom ânească, m ai m ulte mii, ba chiar zeci de mii, aces­ te circa 300 de toponim e reprezintă un procentaj infim şi sunt concentrate, cu câteva excepţii, în zonele sudice ale ţării163. Astfel că D om nia Sa nu va m ai putea scrie enorm ităţi ca „avem apoi în toată ţara acea reţea de toponim e turanice de care am p o m e­ nit” (p. 76). Totuşi, nu putem trece cu vederea câteva etimologii extravagante propuse de autorul nostru: aflăm astfel că num ele Hârşovei ar veni de la turcescul „hârs”, care înseam nă „urs”! Nu ştim dacă au existat vreodată urşi la Hârşova, dar ceea ce este sigur este că num ele acestei cetăţi şi oraş vine din Antichitate, când se num ea C arsium 164. D om nul Djuvara, care vede urşi la Hârşova, găseşte tigri în... Ţara Bârsei, al cărei num e ar veni de la turcescul bârz, pe care D om nia Sa îl traduce „tigru” (p. 69)165. în realitate, în turceşte b â rz (pars) înseam nă „panteră”, iar tig ru ­ lui i se zice k a pla nl A se vedea orice dicţionar rom âno-turc sau 162 I. Donat, „The Romanians”, p. 292. 163 A se vedea şi consideraţiile pline de interes ale lui H.H. Stahl, a rt.cit., despre satele de pescari de la Dunăre, care plăteau vămi şi taxe cumanilor la punctele de depozitare a peştelui şi pe drumurile de comerţ, inclusiv drumurile sării. 164 V. Bogrea, Pagini istorico-filologice, Cluj, 1971, p. 306, 310. 165 Ba mai adaugă la domeniul urşilor şi Cârţa pe Olt, lângă Făgăraş, care îşi trage numele de la mănăstirea cisterciană numită latineşte Beata M aria de Candelis, nemţeşte Kerz, româneşte Cârţa, construită pe la 1200. Pentru alte etimologii - numele ar fi românesc -, vezi A. Lukacs, Ţara Făgăraşului în E vul M ediu (se colele X III -X V I), Bucureşti, 1999, p. 59-60. 104 turco-rom ân166. C hiar dacă am fi acceptat la rigoare, cu m ultă indulgenţă, că tigrii vor fi hălăduit vreodată p rin Ţara Bârsei, ne este însă imposibil să m ai credem acest lucru despre pantere! Aceeaşi observaţie se aplică şi to p o n im iei legate de tătari (p. 77-80). Aici, N eagu D juvara nici n u-şi m ai dă osteneala să consulte dicţionarele şi lucrările de specialitate, ci ia d rep t li­ teră de evanghelie o lucrare de vulgarizare care recurge la ele. Şi astfel aflăm cu uim ire că D om nia Sa ia de b u n ă m en ţiu n ea „Iacşa Litovoi este p o m en it locţiitor (?) la C etatea Albă, în iu ­ nie 1374” (p. 78). Se ştie însă că acest personaj, de fapt, Litavor (nu Litovoi, cum crede N. D juvara), a ieşit d in im aginaţia lui Hasdeu, care a fabricat sau a folosit u n fals hrisov de la 1374, contestat de m ultă vrem e de către toţi istoricii ro m â n i167. Un alt fals tă ta r este cneazul C iorsec d in 1428, to t d in M oldova: M ihai C ostăchescu, edito ru l d ocum entului, a arătat că n u m e ­ le vine de la „cioarsă, cuţit prost, fără m âner, care nu taie”168. Panul C iurbă şi p an u l Basa, am ândoi din p rim a ju m ătate a se­ colului al XV-lea, au n u m e de origine turcă, dar, ca m area m a ­ joritate a acestor eventuali descendenţi d in cum ani, au sate în Basarabia, la O rh ei şi pe N istru, adică acolo u n d e au fost făcute descoperiri arheologice atribuite acestor p o p o a re 169. în schim b, „D uşm an („Susm an”) de la 1443 sau 1447 (trim itere aproxi166 Vezi şi cazul Tohanului, al cărui nume ar veni de la „şoim” pe turceşte ( togan). Numai că la 1294 satul este numit Tohou „alio n om ine O la hteleky”, deci era sat românesc şi cu numele totdeauna cu „h” (Toha, Thoha, Tuhan), cf. C. Suciu, D icţionar, II, p. 199. P.P. Panaitescu, „Diploma bârladeană din 1134 şi hrisovul lui Iurg Koriatovici din 1374. Falsurile patriotice ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu”, R IR 2 (1932), p. 46-58. 168 M. Costăchescu, D o cu m en tele m oldoveneşti înainte d e Ştefan cel M are, voi. I, D o cu m e nte interne, Iaşi, 1931, p. 9, nota 6. 169 M. Costăchescu, op. cit., I, p. 257-8; II, p. 273-4,280. 105 m ativă total neştiinţifică) n u există în realitate: găsim doar un D uşm an, slugă dom nească, la 1508, şi pe Toader D uşm anu, fiul lui Costea, la 1606. Cât priveşte afirm aţia finală: „La 21 decem ­ brie 1452, este pom enit un Cozm a, fiul lui Hassan, nepotul lui Toader Yucas”, verificând actul cu pricina, nu găseşti nim ic din toate acestea170. Abia la sfârşit citim un arbore genealogic co n ­ struit de M ihai C ostăchescu pe baza a şase acte în care vedem că Laslău globnic a avut un fiu Şandru de la Iucas (deci din tr-u n sat cu acest num e), care, la rândul lui, a avut un fiu Toader Iucas (acum num ele satului devine num e de familie), care, la rândul lui, are doi fii, pe M oga şi pe Hasan, care H asan (cu un singur s) are pe Tudora şi pe Cozm a. U nde sunt tătarii aici? A m scru tat de aproape aceste afirm aţii p e n tru a da o nouă lecţie de m eto d ă do m n u lu i N eagu D juvara: verifică în to td ea u ­ n a inform aţiile găsite în lucrări de com pilaţie, deoarece rişti altfel să reproduci şi greşelile lor. C oncluzia acestui capitol vine în contradicţie totală cu cele scrise m ai sus: d o m n u l D juvara ne precizează că Basarab în tem eieto ru l (iar nu T hocom er) ar fi v enit să întem eieze Ţara R om ânească d o ar cu „un g rup întreg d in ju ru l lui... de o ri­ gine cum ană”, că în M untenia existau d o a r „m ici g ru p u ri de cum ani... pe cale de rom ânizare, de to tală asim ilare de către m ediul rom ânesc în co n ju răto r” (p. 80, 81). în ju ru l lui T hocom erius şi Basarab „ar fi existat... u n n u m ăr în sem n at de fos­ te căpetenii d in acest n eam (cu m an )”, „un nucleu de fruntaşi cum ani care vor constitui vârful de lance al grupului de „m ai m ari ai ţării”, m in o ritatea activă ( m in o r ite a g issa nte ) care duce în câteva decenii la în fiinţarea prim u lu i stat m edieval al rom â170 Ibidem , II, p. 431-437. 106 nilor” (p. 75). De un d e p ân ă acum ni se sp u n ea că aceste p o ­ poare turanice - pecenegi şi cum ani - se n u m ăra u cu sutele de mii de oam eni şi că u rm ele lăsate de ei în an tro p o n im ie şi to ­ ponim ie acoperă to ată ţara cu reţeaua lor! Acest „vârf de lance”, care form a - afirm ă senin N eagu D juvara - între 20 şi 25% din sfatul „prim ilor Basarabi”, s-a dovedit, la o analiză atentă, redus la abia câteva p ersoane m enţionate du p ă 1389 şi care reprezin ­ tă d o ar câteva p rocente d in totalul m em b rilo r sfatului d o m ­ nesc, personaje având, cei m ai m ulţi, p ro p rietăţi în regiunile de lângă D unăre, u nde locuiau cu m an ii d in secolele XI-XII. Mai m ult, num ele lor de origine turcească p o t veni şi de la tu r­ cii otom ani, cu care rom ânii erau în contact d in 1371 şi cu care vor deveni vecini direcţi la D unăre d upă 1391-1396, când Bulgaria întreagă este tran sfo rm ată în provincie otom ană. în fine, autorul revine la o idee m ai veche: „geneza Ţării R om âneşti” ar avea „o oarecare asem ănare cu „cazul rusesc”, deci cu apelul la varegi adresat de trib u rile slave şi finlandeze pe la 862 (p. 81). A m arătat m ai sus valoarea îndoielnică a aces­ tui „apel”, aşa că nu vom m ai reveni aici asu p ra lui. * C apitolul IV, L e to p is e ţu l c a n ta c u z in e s c şi e x p lic a ţia c iu ­ d ă ţe n iilo r d in el (p. 83-107), se vrea o in terp retare globală a sensului vechilor cronici m u n ten e din secolul al XV II-lea, care vorbesc de descălecatul lui N egru-V odă (n u m it u n eo ri Radu N egru) din Făgăraş la 1289-1290, cân d unificatorul ţinutului d intre C arpaţi şi D unăre apare în to td eau n a sub num ele de Basarab I, m en ţio n at în docu m en te în cep ân d din 1316. Şi, se întreabă retoric N eagu D juvara, „să fie oare acest interval tim 107 pul cât a activat (stil!) N egru Vodă?” (p. 83). Aici îm i perm it să am intesc o vorbă a lui Caragiale, care, când era întrebat despre „activitatea” lui, răspundea: în acest dom eniu nu cunosc decât cazul un u i n ebun frenetic n um it Iliuţă activul! Cronicile m untene vorbesc despre acest descălecat din Amlaş şi Făgăraş pe apa Dâmboviţei, unde Radu Negru, „cu toată casa lui şi cu m ulţim e de noroade: rum âni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oam eni”, deci fără niciun cum an, întemeiază mai întâi C âm ­ pulungul, unde face „o biserică m are şi frum oasă şi înaltă”, apoi Argeşul, pe care l-a făcut „oraş m are şi s-au pus scaunul de d o m ­ nie făcând curţi de piatră şi case dom neşti şi o biserică m are şi frum oasă”. La auzul acestei veşti, oltenii, în frunte cu „banoveţii” lor (bani de Severin, apoi Strehaia şi Craiova), „un neam mare... ce le zicea Basarabi”, „s-au sculat cu toţii de au venit la Radul vodă, închinându-se sa fie supt porunca lui şi num ai el să fie peste toţi”. Până aici, lucrurile sunt clare: centrul Ţării Rom âneşti, al M unteniei, voievodatul de la Argeş şi C âm pulung, unde dom nea Seneslav în 1247, s-a unit în 1290 cu Oltenia, care şi-a păstrat o largă autonom ie în interiorul noului stat. Num ele de Basarabi, atribuit vechilor conducători ai Olteniei în veacul al XVII-lea, când vechea dinastie se stinsese, a fost interpretat ca o încercare a cronicarilor târzii de a legitima urcarea pe tron a unor dom ni ca Radu Şerban (1602-1611)171, M atei Basarab, Şerban C an- 171 Observ că Neagu Djuvara este certat rău şi cu cronologia: astfel, Domnia Sa afir­ mă (p. 100) că Radu Şerban a domnit „între 1611 şi 1620” (în loc de 1602-1610 şi 1611), iar Şerban Cantacuzino în „1679-1688” (în loc de 1678-1688). O altă eroare de cronologie, contemporană de data aceasta, se găseşte la pagina 87, unde istoricul Nicolae Stoicescu (născut în 1924) este considerat „mai vârstnic” decât Pavel Chihaia, născut în 1922! 108 tacuzino şi C onstan tin Brâncoveanu, care afirm au cu toţii că descind din Basarab voievod. Acest Basarab era nu cel din se­ colul al XIV-lea, ci N eagoe Craiovescu, care şi-a zis Basarab (1512-1521), afirm ând că era „os dom nesc”, fiu (ilegitim ) al lui Basarab Ţepeluş. D in neam ul Craioveştilor, b ani ai Craiovei în secolul XV şi la începutul secolului XVI, făceau parte stră ­ moşii, p rin diferite ram uri, ai lui R adu Şerban, M atei Basarab, Şerban C antacuzino (a cărui m am ă era fiica lui R adu Şerban) şi C onstantin Brâncoveanu. P rin urm are, num ele dinastiei în ­ tem eietoare a ţării (num ită de A lexandru A ldea la 1433 „m oşii şi străm oşii noştri... d om nii Basarabi”)172 a fost preluat în seco­ lul al XVII-lea. C raioveştii sunt deci urm aşii Basarabilor, ei care conduceau O ltenia de la începutul ţării. Această idee nu este expresia unei veleităţi tardive, deoarece - p o triv it u n o r istorici şi genealogişti serioşi ca G eorge D. Florescu şi D an Pleşia Craioveştii, al căror d o m eniu oltean în secolul al XV-lea era cu adevărat uriaş, p o t fi consideraţi pe b u n ă dreptate urm aşii voievozilor Litovoi şi Bărbat. In rest, această „lungă digresiune”, cum o recunoaşte însuşi autorul (p. 107), mai m ult îl încurcă pe cititor, care nu mai poa­ te urm ări „originile psihologice ale încâlcitelor m ăsluiri ale unei cronici tradiţionale” (dar există oare şi cronici „netradiţionale”?). * C u C apitolul V, intitulat T h o c o m e r -N e g r u V odă şi d a ta p ro b a b ilă a „ d e sc ăle c ă to a re i” (p. 109-153), in trăm , în sfârşit, în inim a subiectului. N eagu D juvara abordează problem a nu172 Act publicat de P.Ş. Năsturel şi C. Bălan, „Hrisovul lui Alexandru Aldea pentru mănăstirea Bolintin (1433)”, RI, s.n., 3 (1992), p. 477-488. 109 1 m elui tatălui lui Basarab, m en ţio n at o singură d ată în tr-u n act em is de cancelaria ung ară la 26 n oiem brie 1332 sub form a „ B azarab, f i l i u m T h o c o m e rii, s c is m a tic u m ... B a z a r a b infid elis O la c u s n o s te r ”m , adică „Basarab, fiul lui Thocom er, o rto d o ­ xul... Basarab, necredinciosul n o stru rom ân”. C o m en tariu l lui N eagu Djuvara: „C ând au luat cunoştin ţă de acest do cu m en t, to ţi istoricii n o ştri l-au trad u s în d ată prin num ele slavo-rom ân T iho m ir, în tâln it în n um eroase d o c u m e n ­ te de epocă” (p. 112). A firm aţie specioasă, deoarece num ele de T ih o m ir este rarisim la ro m â n i173174, pe de o parte, iar pe de altă parte, istoricii rom âni, de în d ată ce au cun o scu t actul publicat la 1844, au început p rin a „traduce” (corect este „a transcrie”) num ele p rin T ugom ir175. Cel care a im pus form a „Tyhom ir”, apoi „T ihom ir” este N icolae Iorga încă d in 1905176, reluat apoi de toţi istoricii ro m ân i p ân ă la M aria H olban, care a propus form a Tatom ir pe considerentul ca literele „c” şi „t” se co n fu n ­ dă adesea în paleografia latină m edievală (vezi şi cazul am intit 173 Nu ştiu de ce autorul face aici o întreagă digresiune complet inutilă despre litera „y” cu două puncte deasupra, când ediţia din D R H , seria D, voi. I, p. 50 (iar nu 49, unde este doar începutul actului) transcrie foarte clar „Thocomerii”. Încă o manifestare de falsă erudiţie! 174 Pentru a se vedea cum cancelaria ungurească deforma numele româneşti sau slave, să amintim de satul Temereşti din Banat, lângă Făget, care apare la 15141516 sub forma Thyhomeresti, apoi Thehomerest şi, în fine, la 1690-1700, Temerestj, ba chiar Tomereschke, cf. C. Suciu, D icţionar, II, p. 187. 175 D. Onciul, „Radul Negru”, C onvorbiri Literare, la 1891-1892; A. D. Xenopol, Istoria rom â nilor din D acia Traiană, ed. a Il-a, voi. III, Bucureşti, 1914, p. 1718 şi nota 7 în care scrie că Tugomir sau Tihomir ar fi identic cu Dragomir, o evidentă confuzie. 176 N. Iorga, Geschichte des rum ânischen Volkes im R a h m e n seiner Staatsbildungen, voi. I, Gotha, 1905, p. 144 şi nota 5, unde face apropierea cu numele ţarului bul­ gar Constantin Tyh, deci fiul lui Tyh; la fel şi în ultima sinteză, Istoria românilor, III, p. 154 şi nota 1. 110 mai sus B racan/B ratan)177. A trebuit să vină Lâszlo Râsonyi în 1935, u rm at de Aurel Decei în 1973, ca să descoperim că, de fapt, form a corectă ar fi T h o c to m e r, de la T o q - tă m ir sau T o q -tim u r , „fier călit” (de fapt „oţel”!)178. Şi această ipoteză ni se pare greu de susţinut în stadiul actual al cu noştinţelor noastre: de ce trebuie neapărat ca secretarul regal să fi sărit o literă, deci să fi tăcut o greşeală de transcriere in tr-u n d o cu m en t atât de im p o r­ tant? întrebarea este cu atât m ai p ertin en tă cu cât scriitorul ac­ tului din 26 decem brie 1332 era tocm ai „m agistrul Thatam er, prepozit al bisericii d in Alba, vicecancelarul curţii noastre”, u n om care nu ar fi scris greşit num ele tizului său, al voievodu­ lui m untean (deşi nici Thocom er, nici Basarab nu sunt num iţi „voievozi” în acest act). Mai ales că num ele T h atam er apare, aşa cum am văzut m ai sus, la rom ânii din U ngaria în p rim a ju m ă ­ tate a secolului al XIV-lea şi chiar după aceea. D e aceea, credem că e m ai cum inte sa păstram form a Thocom er, aşa cum face şi Neagu D juvara, având în m inte că T ihom ir a fost reconsti­ tuit de Iorga nu din considerente naţionaliste antiturceşti, căci num ele e de origine slavă, se regăseşte la sârbi şi în special la bulgari, cu care rom ânii erau în relaţii încordate la începutul secolului XX în problem a arom ânilor din M acedonia. 177 De fapt, primul care a propus numele Tatomir este istoricul ungur Karâcsonyi Jânos în 1910, cf. I. Conea, Basarabii din Argeş. D espre originea lor teritorială şi etnică, Bucureşti, 1935, p. 20. Vezi şi cazul satului Totoiu de lângă Hunedoara, care apare la 1332 în forma Thathey şi Thacey (C. Suciu, D icţionar, s.v.). 178 Aurel Decei atrăgea însă atenţia diletanţilor: „Totuşi, trebuie evitată confuzia asupra etnicităţii lor. Ambii, tatăl şi fiul, erau deja românizaţi, ei erau pur şi simplu români ortodocşi, care au zidit vestita biserică în stil bizantin Sfântul Nicolae Domnesc din capitala statului român, Curtea de Argeş. Doar numele lor indică o ascendenţă cumană” (A. Decei, art. cit., p. 196). „Ascendenţa cumană” a unui voievod român din Făgăraş este o imposibilitate la care orienta­ listul Decei, bun cunoscător al istoriei ardelene, nici nu s-a gândit. 111 R ăm âne, în sfârşit, m en ţiu n ea repetată că Basarab era ro m ân şi ortodox, ceea ce n u se potriveşte deloc cu fiul unui cum an. A doptarea de către ro m ân i a n u m elo r cu m an e şi tătare pe care am înfaţişat-o m ai sus este un fapt precis şi docum en tat şi se d atora celebrităţii u n o r personaje istorice (cum e şi cazul logofătului Baldovin al lui M ircea cel B ătrân, care poar tă num ele îm păratului latin de C onstantinopol, B audouin de Flandra). Specialiştii au constatat, de altfel, că în A ntichitate şi, m ai ales, în Evul M ediu u n n u m e p ro p riu este „o am in tire şi un program ”. A m intirea u n u i străm oş glorios sau a unui prinţ celebru (ca W ilhelm C uceritorul) şi u n p rogram de viaţă şi de carieră179. Aşa se explică, credem noi, şi răspândirea num elui Basarab ca an tro p o n im şi to p o n im în cep ân d cu 1341 în regiu­ nea Târnavelor, apoi în Banat, în H aţeg, la O răştie şi în Argeş p e care a studiat-o Ion C o n ea180. Faim a do m n u lu i m untean, care învinsese la 1330 arm ata regelui C arol R obert, în care se afla şi u n contingent cum an, fie zis, şi aceasta num ai cu oastea sa de ro m ân i (în n iciu n izvor co n tem p o ran nu se spune că ar fi p articip at cu m an i - nobili sau o am eni de râ n d - în arm ata ro ­ m ânească), a co n trib u it cel m ai m ult la difuzarea şi adoptarea acestui nu m e de către ro m ân ii din Transilvania m ai ales, supuşi unei persecuţii sistem atice de către autorităţile ungureşti. D acă Basarab şi tatăl său ar fi fost cum ani, cum crede N eagu D juvara, atunci cu m se explică faptul că statul creat de el s-a nu m it Ţara R om ânească (adică a ro m ânilor) şi n u a cum anilor, ca Rusia, care şi-a luat num ele de la R hos, de la varegii scandi179 Vezi pe larg M. Mitterauer, A h n e n u n d Heilige. N am eng ebu ng in d e r europăischen Geschichte, Miinchen, 1993, p. 241 şi urm. 180 I. Conea, op. cit., 23 de pagini şi o hartă. 112 navi? Şi de ce acest stat nu a adoptat lim ba cu m an ă drep t lim bă de cult şi de cultură? De ce capitala sa a fost la C âm pulung, Argeş, iar apoi la Târgovişte, şi abia în secolele XVI-XVII la Bucureşti? Căci m asa cu m an ilo r din M u n ten ia - statul o am e­ nilor de la m u n te - locuia în câm pia D u n ării şi ar fi trebuit, în acest caz, să stabilească o capitală cât m ai d ep arte de regatul maghiar, p e n tru a fi la adăpost de o incursiune precu m cea din 1330. De exem plu, la C aracal (num e turcesc vechi), în Teleor­ m an, în B urnaz sau în Bărăgan, la Lehliu sau la D o r M ărunt. Acestea fiind spuse, să procedăm m ai d ep arte la analiza altor prezum ţii ale d o m n u lu i N eagu D juvara. Suntem de acord cu D om nia Sa că descălecătorul d in Făgăraş la 1290 a fost T hocomer, care trebuie identificat cu N egru-V odă. A utorul în şi­ ră câteva ştiri şi do cu m en te care am intesc de acest personaj, prea rapid considerat a fi legendar de istoricii rom âni. Prim ul d ocum ent rom ânesc care îi m enţionează num ele datează din 3 m ai 1549 şi prezin tă form a urm ătoare: „am văzut dom n ia mea... şi altă carte de la m ân a lui N egru V oivod cel Bătrân”181. Cu precizarea d o m n u lu i N eagu Djuvara: „N egrum V oivoda în textul original slavon” (p. 119). Iar la paginile 132-133: „o sin ­ tagm ă ciudată, N egrum Voivoda, u n substantiv slavon p e n tru «voivod», iar n um ele p ro p riu în form a latinească, fiind atât de apropiată de rom ânescul Negrul... îm i vine greu să închipui (stil!) ca această neobişnuită form ulă să fi fost inventată a d -h o c de nişte boieri de ţară în veacul al XVI-lea, p e n tru a p rezen ­ ta o falsă dovadă. A r trebui să adm item că T h o cto m er (iarăşi el!), din d o rin ţa de a se face plăcut m ajorităţii supuşilor săi, a 181 D RH , B., voi. IV, p. 327-8, nr. 278. 113 acceptat el însuşi să folosească porecla rom ânească ce i se d ă ­ dea; iar în înscrisuri, el, care venea, cum zice cronica, «dentru U ngurie», a ştiut să dea acelei porecle o form ă latinească. E o ipoteză”. Ipoteză facilă şi cât se poate de gratuită, ca să n u spunem com plet alăturea cu d rum ul. Ne grăbim să-l lăm u rim pe d o m ­ nul Djuvara: dacă ar fi citit d o cu m en tu l p ân ă la capăt, sau dacă ar fi avut curiozitatea să vadă în ce arhivă se află, ar fi obser­ vat că el n u este editat du p ă „textul original slavon”, ci du p ă o „copie făcută de cronicarul băn ăţean N icolae Stoica de Haţeg în 1831, du p ă u n original cu ru p tu ri şi p ă rţi ilizibile”, aflat pe vrem ea aceea în arhiva patriarh iei sârbeşti din Srem ski-K arlovci. P rin u rm are, N e g r u m este o greşeală a copistului, iar nu a originalului slavon. U rm ează alte d o cu m en te în dezordine din care aflăm, p e n tru p rim a oară la 13 noiem brie 1618, că num ele descălecă­ to ru lu i este „N egru Radul voevod”, ceea ce dă ocazia lui Neagu D juvara să afirm e, în trei rân d u ri, că „m enţionarea p ren u m e ­ lui Radu... e o vădită com pletare d upă credinţa devenită c o m u ­ nă la acea vrem e din pricin a greşitei trad iţii de la M ănăstirea T ism ana” (123 p. 90 şi şi 131)182. Această interpretare este e ro ­ nată: actul d in 1618, p rim a m en ţiu n e a lui R adu N egru (până atunci era d o ar N egru-V odă), este dat Bisericii D om neşti din C âm pulung, nu m ăn ăstirii Tism ana. Radu N egru m ai apare şi în actul lui M atei Basarab p e n tru orăşenii din C âm pulung d in 12 aprilie 1636183, act n ecu n o scu t d o m n u lu i D juvara, şi 182 Autorul acestei afirmaţii este D. Onciul, „Radu Negru”, în Idem, Scrieri alese , ed. A. Sacerdoţeanu, vol.l, p. 336 şi urm. N. Djuvara îl citează însă după arti­ colul lui V. Cândea. 183 D R H , B, voi. XXV, p. 262-263. 114 în pisaniile Bisericii D o m neşti d in C âm pulung din 1636184. în schim b, în actul din 22 aprilie 1647 p e n tru T ism ana, M atei Basarab afirm ă că a văzut hrisovul lui N egru-V odă din anul 6802 (1293-1294)185, deci n u de la T ism ana vine confuzia cu Radu I, ci de la C âm pulung. D e altm interi, to t în regiunea C âm p u lu n ­ gului, la M ăţău, se p ăstra u n act de privilegii de la N egru-V o­ d ă 186, iar la 28 iulie 1650 se afirm ă că biserica d in C âm pulung a fost „făcută de descălecata ţărâi de răposatul N egru-V odă”187. A junşi la p agina 123, facem o m are descoperire: Neagu D juvara crede în istoricitatea tradiţiei că soţia lui N egru-V odă, d o am n a M arghita, era catolică şi ar fi co n stru it m ănăstirea (C loaşterul) de la C âm pulung! A ceastă trad iţie a fost clar ex­ prim ată de preoţii catolici din C âm p u lu n g la 22 octom brie 1655, când afirm au că „are biserica < un teren> de m ilă de la răposata D o am n a M arghita, care au fost catolică, a răposatului N egrului-V odă”188. La 20 m ai 1656, ju d eţu l (prim aru l) şi pârgarii (consiliul m unicipal) d in C âm p u lu n g d au la rân d u l lor m ărtu rie „cum această biserică, ce se chiam ă Closter, fostu-oau făcut D o am n a M arghita, D o am n a N egrului-V oivod, şi acea D oam nă fost-au catolică; când au fost m ulte ciude seau făcut şi m in u n i şi m ulţi bolnavi se-au tăm ăd u it şi de în toate laturile 184 N. Iorga, Inscripţii din bisericile Rom âniei, voi. I, Bucureşti, 1905, p. 128 şi 129. 185 C D ŢR , VI, nr.800, p. 307. 186 Menţionat la 1639, iunie fără zi, în C D ŢR , IV, nr. 1514 bis, p. 654-655. Publicat in extenso de I. Răuţescu, C âm pulung M uscel. M onografie istorică, Câmpulung, 1943, p. 14. 187 D RH , B, voi. XXXV, p. 254, nr. 230. La 30 aprilie 1653, Spahiul [evident, nume de origine turcă, însă otomană], banul Craiovei, amintea de „cărţile bătrâne de moşie ale Negrului V<odă> şi ale Radului Vodă”, cf. D R H , B, voi. XXXVIII, p. 133, nr. 115. 188 Act publicat în A rh iv a Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, XIII (1902), p. 179; 1. Răuţescu, op. cit., p. 84-85; rezumat în C D Ţ R , VIII, nr. 704, p. 326. 115 au venit oam eni bolnavi de se-au tăm ăd u it”189. O trad iţie asem ănătoare atribuie D oam nei M arghita, ia­ răşi considerată a fi soţia lui N egru-V odă, şi ridicarea bisericii catolice d in C u rtea de Argeş, cu n o scu tă sub num ele de SânN icoară. Acest evenim ent s-a întâm plat, con tin u ă tradiţia, pe când soţul ei era dus în tr-o expediţie co n tra tătarilor. înto rs acasă, N egru-V odă s-a supărat straşnic pe soţia sa p e n tru d e­ lictul de a fi co n stru it o biserică catolică, şi aceasta, p ersecu ­ tată, a fost nevoită să fugă190. Foarte curios, N eagu D juvara, care dă orbeşte crezare trad iţiei despre N egru-V odă, nu pare a acorda nicio im p o rtan ţă m ai deosebită tradiţiei despre D o am ­ n a M arghita, soţia sa catolică pe care d o m n u l o izgoneşte din viaţa sa şi din ţară d in pricin a înălţării unei biserici catolice, sau poate chiar a două. C um se explică această neobişnuită ti­ m iditate d in p artea autorului n o stru altfel atât de în d răzn eţ în ipoteze şi „prezum ţii”? C redem că tocm ai catolicism ul D o am ­ nei M arghita, confesiune opusă ortodoxiei lui N egru-V odă, îl jenează pe ilustrul istoric, care afirm ă de la începutul cărţii că Basarab şi tatăl său, T h o co m er-N eg ru -V o d ă, erau cum ani b o ­ tezaţi catolici şi că abia în 1359 N icolae A lexandru ar fi abjurat cred in ţa părintească şi ar fi aderat la ortodoxie! A juns pe p an ta dezicerilor şi lepăd ărilo r de cele susţinute m ai înainte pe zeci şi zeci de pagini, d o m n u l N eagu D juva­ ra co n tin u ă să se în fu n d e în contradicţii: încercând să explice num ele dom nesc al lui Tochom er, N egru-V odă, D om n ia Sa 189 A rh iv a Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, XIII (1902), p. 180-181; I. Răuţescu, op. cit., p. 340; C D ŢR, VIII, nr. 931, p. 419. 190 N. Gabrielescu, R u ina Săn-N icoară d in C urtea de Argeş, Bucureşti, 1888; Al. Lapedatu, „Marghita Doamna Negrului-Voivod”, în Idem, Un m ănu nc hiu d e cercetări istorice, Bucureşti, 1915, p. 5-15. 116 afirm ă că avea „un chip m ai negricios” şi că „acele neam uri tu ­ ranice de lim bă tiirk (deci cum anii) au fost adesea descrise ca având o înfăţişare m ai negricioasă decât popoarele indo-eu ro pene în general” (p. 126-127). Ne aflăm aici în faţa uneia d intre cele m ai uluitoare afirm aţii ale au to ru lu i n o stru , flagrant c o n ­ trazis de toate sursele pe care p retin d e cu atâta siguranţă că se întem eiază. într-adevăr, toate izvoarele care descriu aparenţa fizică a cu m an ilo r insistă asupra faptului că nu erau deloc „negricioşi”, ci, tocm ai dim potrivă, albi la faţă, palizi, deci blonzi. Atât de albi, încât paloarea lor a devenit chiar num ele lor etnic! lată ce scrie în acest sens u n istoric al cum anilor: „J. M arq u art a fost prim u l care, încă d in 1914, a încercat să găsească originea acestor n u m e <date cu m an ilo r de către contem porani> în lucrarea sa de o p ro fu n d ă erudiţie: U ber d a s V o lk stu m d e r K o m a n e n .” „M ai întâi, de u n d e vine num ele «P o lov ec » dat de ruşi acestora? A. K unik a propus în 1875 etim ologia « p lava », adică de paie sau «p o lo v y j », deci palid, de culoarea paielor în rusa veche. O astfel de rădăcină explică şi cuvântul «paloc», num e dat de u n g u ri cum anilor. La fel, J. M arq u art explică num ele germ an al cum anilor, «fa lb e n », care în seam n ă „palid, galben sau blo n d ”, ca şi term en u l latin «f l a v u s ». Aşa se lăm uresc num e ca « V a lw e n », « V a lan i» ale lui R ubruk, «F a lo ne s » la O tto de Freising şi «h o m in e s p a llid i» ai lui A dam de Bremen...” „N um ele arm ean al cum anilor, « K h a rd es», înseam nă şi el ceva palid, galben desch is...” „J. M arq u art evocă şi el u n pasaj din M athieu de Edessa, potrivit căruia, în 1050 sau 1051, u n oarecare «popor al şerp i­ lor» a atacat «poporul celor palizi», care, la rân d u l lor, au năvă117 lit asupra uzilor şi pecenegilor, d u p ă care cu toţii au în trep rin s o expediţie îm potriva Im periului R om an. Este vorba deci de cum ani, şi aceasta explică invazia pecenegilor în Im periu sub C o n stan tin IX M onom ah.” „Pe de altă parte, num ele de C uni sau Q oun, utilizat de u n g u ri p e n tru a-i d esem na pe cum ani, se explică şi el prin conceptul de albeaţă, de paloare. într-adevăr... în C o d e x C um a n ic u s , « K u n » este trad u s p rin «dies» („zi” în latină) şi chiar p rin «sol» („soare”)...” „Acest m o d de a explica etim ologia diferitor num e date cu m an ilo r p rin conceptul de «paloare» po ate fi co n firm at de diverse alte surse în care se găseşte descrierea cum anilor... O sursă chineză, Y u a n -sh e , care descrie ţara K îpceakului, spune că locuitorii ei au «ochi albaştri şi p ăru l roşu».”191 Iată deci un ansam blu im p resio n an t de izvoare d in tre cele m ai diferite, de la chinezi la nem ţi, trecân d p rin ruşi, arm eni şi arabi, care îi descriu pe cu m an i ca o am eni blonzi sau roş­ caţi, cu faţa lunguiaţă (A na C om nena, cuno scu tă şi lui N eagu D juvara), ochii albaştri şi cu pielea albă, palidă, chiar galbenă. C u m se îm pacă aceste izvoare istorice cu afirm aţiile lui N e­ agu D juvara despre fizionom ia „m ai negricioasă”, cu „chipul m ai negricios” al lui „T hoctom er-N egru Vodă” (p. 126, 165116), aserţiu n i ridicole, perfect incontrolate, câtă vrem e n u nea răm as de la acesta nicio reprezentare figurată sau descriere istorică. N eavând, aşadar, nicio legătură cu p retinsa „negritate” a cum anilor, care erau de fapt p e n tru toţi co ntem poranii 151 A. Babkine, „Les Comans: Contribution â l’histoire du Moyen Âge russe”, E tudes Slaves et S u d-E st Europeennes/Slavic a n d East-European Studies, 17 (1972), p. 39-55, aici p. 45 şi urm. 118 lor (chiar p e n tru ru şi !) nişte „feţe palide”, num ele de origine latină „N egru-V odă” este, de fapt, u n arg u m en t forte p e n tru rom ânitatea sa, acest personaj p u rtâ n d u n n u m e cât se poate de răsp ân d it la rom âni, ca şi la toate popoarele: tot astfel avem Roşul, A lbul etc. D u p ă ce disertează savant asupra sensului „descălecătoa­ rei” (un b arb arism 192), autorul n o stru face nişte digresiuni sul­ furoase asupra com poziţiei sângelui rom ânilor (p. 141-142) şi despre oam enii iluştri din istoria noastră, „ca să vedem cât de m ulţi d in tre ei n u erau de obârşie daco-ro m an ă”, de parcă am fi în G erm ania n azistă sau în R om ânia anilor 1938-1944, când prezenţa u n u i străm oş n e-arian în arborele genealogic putea provoca cele m ai m ari neplăceri şi acuzaţii. D upă care, am in tin d u -şi că trebuie totuşi să vorbească despre „descălecătoare”, autorul n o stru rezum ă în câteva p a ­ gini (p. 145-153), cu reveniri şi digresiuni, evenim entele anilor 1272-1291: conflictele din tre cum anii stabiliţi în U ngaria şi m area nobilim e în tim pul dom niei regelui Ladislau C um anul, răscoala cu m an ilo r d in 1282, invazia tătarilo r H oardei de A ur din 1285 şi asasinatul regelui în 1290, u rm a t de m area anarhie din anii 1290-1308. în acest cad ru treb u ie plasat descălecatul lui „T hoctom er (parcă era T h o co m er !) - N egru Vodă” d in Fă­ găraş şi întem eierea u n u i „m are-voivodat” între 1290 şi 1320, 192 De ce a ales N. Djuvara această formă oribilă şi aberantă a termenului „des­ călecat”, dezvoltat în „descălicătură”, care sunt formele cele mai vechi şi mai corecte? Domnia Sa preia termenul de la Nicolae Filimon din Ciocoii vechi şi noi, afirmând că s-a păstrat până în veacul al XlX-lea. Am recitit paragrafele despre „descălecat” din care s-a inspirat autorul nostru şi constat că, din câteva zeci de exemple, „descălecătoare” apare doar de două ori: în 1735, în Muntenia, şi la 1810, în Moldova. (Şt. S. Gorovei, întem eierea M oldovei. P roblem e contro­ versate, Iaşi, 1997, p. 52 şi 55). 119 vasal al H oardei de Aur, mai precis, al „hanului” Nogai. Aici inter­ vine com paraţia cu cazul Cnezatului Moscovei în vrem ea lui Ivan Kalita (1325-1341): acest p rinţ rus l-a convins pe hanul Hoardei de Aur să-i încredinţeze lui strângerea şi centralizarea tributului de la ceilalţi cneji ruşi, devenind astfel interlocutorul unic al m o n ­ golilor, o adevărată „interfaţă” între mongoli şi ruşi193. Un secol şi ceva mai târziu, când „jugul m ongol” a fost scuturat de Ivan al IIIlea, marele cneaz de la Moscova a continuat să încaseze tributul de la ceilalţi prinţi, dar de data asta în favoarea sa! Şi astfel s-a ridicat Marele Cnezat al Moscovei (care era, în vrem ea lui Ivan Kalita, mai m ic decât Ţara Românească, având mai puţin de 47.000 km 2)194 la poziţia de conducător al „păm ânturilor” / „ţărilor” ruseşti. Neagu Djuvara descrie acest proces „cu cuvintele sale”: „Cârdăşia lui <a lui Ivan Kalita> cu m arele-han a m ers atât de departe, încât a prim it în cele din u rm ă de la acesta însărcinarea de a fi cel care - în locul colectorilor, adică vam eşilor m ongoli adună birul (yarlik) de la toţi principii ruşi vasali” (p. 152). C itin d aceste rânduri, sare în ochi „ignoranţa crasă” (cum o den u m eşte chiar D om nia Sa referindu-se la alţii) a autorului: strângătorii de im pozite („vam eşii”) se nu m eau b a s q a q - i, adică „cel ce apasă” în rom âneşte („Presser”, pe nem ţeşte), deci ace­ eaşi rădăcină ca B a sa ra b a (= „părintele dom inator, stăpânitor, care apasă”). Aceşti fun cţio n ari „apăsau” n u în sens figurat p o ­ pulaţia, ci literal, căci ei „apăsau, presau” sigiliul m arelui han 193 Comparaţia aparţine, de fapt, lui S. Iosipescu, „Românii din Carpaţii Meridio­ nali la Dunărea de Jos, de la invazia mongolă (1241-1243) până la consolidarea domniei a toată Ţara Românească...”, în volumul C onstituirea statelor fe u d a le rom âneşti, Bucureşti, 1980, p. 59. 194 H. Russ, H erren u n d Diener. D ie soziale u n d politische M e nta lită t des russischen Adels, 9.-17. Jahrhundert, Koln, Weimar, Viena, 1994, p. 20, nota 56. 120 pe m ărfu ri şi chitanţe. în al doilea rând, „birul” plătit de ruşi n u se n u m ea y a r lik , cum crede N. D juvara, ci d a n (pe ro m â ­ neşte d a n ie , d are ) şi v y c h o d (adică dare externă, plătită în afara ţării, trib u t). Yarlik era exact contrariu l trib u tu lu i şi desem na u n act de scutire de dări, im pozite şi văm i acordat de m arii hani m itro p o liţilo r şi Bisericii Ruse în general195. C u aceste observaţii se încheie capitolul V. Ajuns la acest p u n c t al expunerii, N eagu D juvara p rezintă d rep t concluzii „şapte prezum ţii” „în favoarea originii cu m an e a lui N egru Vodă şi a lui Basaraba” (p. 152-153, reluate la p . 160-166). Toa­ te au însă u n caracter circum stanţial şi niciunul d in tre ele nu este decisiv, deoarece nim en i nu a negat v reo d ată că în Ţara R om ânească m ai trăiau cum ani la 1290, că unii din tre ei au devenit „ m ajore s te rra e ”, „ po te ntes illa r u m p a r t i u m ”, cum îi num esc actele latine ale cancelariei U ngariei şi ale celei p ap a­ le, că exista aici o to p o n im ie pecenego-cum ană, dar n u „un m are n u m ăr”, deoarece am văzut m ai sus că specialiştii au estim at n u m ăru l lor la sub 300 din câteva m ii şi zeci de m ii p e n tru întreaga Ţară R om ânească (abil, au to ru l n o stru ad au ­ gă şi M oldova şi Transilvania de Sud în aceeaşi categorie) etc. în rest, d o m n u l N. D juvara crede în descălecatul voievodului rom ân N egru din Făgăraş la 1290, crede că acesta era tatăl lui Basarab I şi că se n u m ea T hocom erius (m ai înain te se n u m ea T hocom er, apoi T hoctom er, băn u im d o ar că e vorb a de acelaşi personaj). C u alte cuvinte, inform aţii noi şi interesante, num ai că inform aţiile noi n u sunt interesante, iar cele interesante nu sunt noi. C ât despre erori, confuzii, ignoranţă crasă (expresia îi 195 B. Spuler, D ie G oldene Horde. D ie M ongolen in R ussland, 1223-1502, ed. a II-a, Wiesbaden, 1965, p. 316 şi urm. 121 aparţine) şi superficialităţi, credem că cititorul şi-a făcut o idee la lectura acestor pagini. X- C u C apitolul VI ar fi treb u it să călcăm pe un teren ceva m ai sigur: B a sa r a b m a re -v o iv o d . R egele C a ro l R o b e r t încearcă să reia b a n a tu l d e S e v e r in şi su fe ră o c u m p lită în frâ n g e re (9 -1 2 n o ie m b r ie 13 30 ) (p. 155-194). Neagu Djuvara începe însă acest capitol cu un lung excurs (p. 155-160) asupra titlului de „m are-voivod” pe care îl poartă Basarab I. D ocum entaţia sa nu depăşeşte însă un articol sem nat de Aurelian Sacerdoţeanu în 1943, pe care îl critică violent, adu­ când elem ente de com paraţie din lum ea mongolă, rusească, ba chiar şi din India şi Etiopia îm păratului Haile Selassie. Concluzia D om niei Sale este că acest titlu se explică prin faptul că Basarab „a izbutit să se im pună celorlalţi voivozi iviţi (ce stil!) în ţinutul dintre C arpaţi şi D unăre, după u n Seneslav, un Litovoi sau doi Litovoi, sau încă alţii, care n-au lăsat însă urm e în docum ente, precum şi, desigur, la un rang mai mic, m ai m ulţi cneji” (p. 159). C oncluzia a u to ru lu i n o stru este însă total greşită. în tâ i de toate, p e n tru că exem plul m arilo r cneji ruşi nu are deloc acest sens („fiindcă stăpâneau peste u n n u m ăr de cneji m ai m ă ru n ţi”), ci acela de cneaz m ai b ătrân, de obicei tatăl, care şi-a asociat u n fiu la tr o n 196. Regula nu a fost în to td eau n a respectată, dar 196 Pentru perioada kieveană, a se vedea contribuţia lui H. Russ, „Die Furstentumer und Lănder” în H and buch d er G eschichte R usslands, ed. M. Hellmann, voi. 1, Stuttgart, 1981, p. 339-349; P. Nitsche, G rofifurst u n d Thronfolger. D ie N achfolgepolitik d e r M o sk au er H errscher bis z u m E nde des R jurikidenhauses, Koln şi Viena, 1972. 122 principiul răm âne valabil. Pe urm ă, p e n tru că, în cazul ţărilo r rom âne, chestiunea a fost studiată exhaustiv, cu erudiţie şi cla­ ritate, de Em il V ârtosu în lucrarea sa fu n d am en tală T itu la tu ra d o m n ilo r şi asoc ie re a la d o m n ie în Ţara R o m â n e a s c ă şi M o ld o v a p â n ă în se co lul a l X V I-le a , B ucureşti, 1960, paginile 114-182, în capitolele in co n tu rn ab ile ce tratează tocm ai despre „Titlul de M a r e v o ie v o d în diplom atica feudală” şi „Sensul titlului de M a re v o ie v o d ”. A idom a sintezelor fu ndam entale despre cu m a ­ ni ale istoriografiei ro m ân e care lipsesc din bibliografia unei cărţi ce p retin d e că revoluţionează subiectul, nici această re­ ferinţă inco n tu rn ab ilă despre bazele puterii politice rom âneşti nu pare să facă p arte din cunoştinţele extrem de superficiale ale autorului. Tot atâtea carenţe grave care explică d iletantis­ m ul agresiv ce respiră din fiecare pagină a celor două cărţi ale sale discutate aici. * în com pletă ru p tu ră cu spiritul cartezian pe care l-am fi aşteptat de la un filosof şcolit p rin Franţa, întreg subiectul este, cum se vede, p rezentat în form a cea m ai dezlânată cu p u tin ­ ţă. Abia în tr-u n sfârşit, d upă ce a supus răb d area cititorului la m ari încercări, au to ru l face u n m in im efort de a-şi sistem ati­ za p u ţin ideea centrală sub form a a „şapte prezum ţii care îm i p erm it să afirm că acest p rim d o m n al întregii Ţări R om âneşti d intre C arpaţi şi D unăre a fost de neam cu m an ” (p. 160). D eoarece ele rezum ă în general cele afirm ate p ân ă aici, nu le vom trata nici no i decât foarte succint, cu scopul de a le evalua în ansam blul lor. 1. C ă num ele Basaraba este de origine cum ană, asta o ştie 123 to ată lum ea şi niciu n istoric sau filolog serios n u a contestat-o. D ar a afirm a că şi p u rtă to ru l num elui este în m o d obligatoriu cu m an pe m otivul n u m it „ipoteza absurdă că nişte cneji sau voivozi slavo-rom âni, creştini de sute de ani, şi-ar fi botezat copiii cu num ele păgâne ale co n locuitorilor lor cu m an i”, aceas­ ta este u n salt absurd. A m văzut m ai sus ce n u m e p u rta u fiii de cneji şi voievozi rom âni (nu rom âno-slavi, căci slavii erau asim ilaţi în secolele X III-X IV ) co n tem p o ran i cu Basarab sau din vrem ea im ediat urm ătoare, p e n tru care avem d ocum ente sigure: Asan, Bale şi Balica, Bay, Bayla, Borcea, C om an, Găm an, O ld am ar (din A ldea sau din cu m an u l A ldem ir), Sarachenus, Şişm an, Tatam er, Tătar. în plus, p e Basarab îl chem a lo an (Ivanco), un nu m e care se întâlneşte şi în fam ilia A săneştilor la sfârşitul secolului al X II-lea şi care îl desem na pe un personaj de acelaşi neam cu ei, deci ro m â n 197. D acă adăugăm şi cele şap­ te d o cu m en te în care Basarab este definit de regii U ngariei ca ro m ân şi o rto d o x 198, atunci credem că am încheiat discuţia şi am elim inat p rim a „prezum ţie” a d o m n u lu i N eagu D juvara. 2. A d oua „prezum ţie”, decurgând, în m in tea autorului, d in prim a, este că „şi num ele tatălui lui Basarabă, T hocom e157 Pentru Ivanco, asasinul lui Asan, care era „de acelaşi neam şi cu acelaşi carac­ ter ca şi el», vezi Nichita Choniates în F H D R , III, p. 283. Teodor Skutariotes îl numeşte chiar văr al celor trei fraţi Petru, loan şi Asan, cf. FH D R, III, p. 435. 198 Pentru tratarea exaustivă a acestui subiect, a se vedea mai departe contribuţia lui Dan loan Mureşan. Deşi recunoaşte că a luat cunoştinţă de două documente în care regele Carol Robert îl numeşte pe Basarab român şi schismatic, deci or­ todox (p. 160-161), Neagu Djuvara le respinge invocând nişte argumente care nu stau deloc în picioare: cum poţi compara un suveran apusean ca Richard Inimă de Leu cu Basarab, care era, pentru Carol Robert de Anjou, suzeranul său, „valahul nostru”, pus pe picior de egalitate cu voievozii din Ardeal? De par­ că expresia nu s-ar mai regăsi în numeroase documente ale cancelariei regale pe care le-am citat în mai multe rânduri? Se vede că autorul nostru nu citeşte de fapt documentele vechi. 124 rius, recte T h o cto m eru , e cum an”. A m arătat la locul potrivit că şi această lectură este îndoielnică şi că form ele T atam er şi chiar T ihom ir p o t fi luate în consideraţie. A n ticip ân d asupra „pre­ zum ţiei” nr. 7, că T h o co m er ar fi identic cu N egru-V odă, ne întrebăm cum răm âne cu d o am n a M arghita a lui N egru-V odă, ctitora bisericilor catolice de la Argeş şi C âm pulung, nevoită să părăsească ţara deoarece soţul ei o rto d o x se supărase pe ea p e n tru aceste fapte? M ai ales că tot lui N egru-V odă tradiţia istorică îi atribuie con stru cţia celor două biserici ortodoxe de la Argeş şi de la C âm pulung. 3. Basarab şi N icolae A lexandru au fost catolici, crede N ea­ gu D juvara, fără a lua în consideraţie d o cum entele deja am in ­ tite în care Basarab este tratat în m o d repetat ca „schism atic”. Acest adevăr va reieşi şi m ai pe larg din p artea a Il-a a cărţii, realizată de D an lo an M ureşan. 4. La acest pu n ct, N eagu D juvara devine liric: trei regi­ uni sau localităţi „îndeaproape legate de destinul Basarabilor p o artă n u m e de origine cum ană” (p. 163). C are su n t acestea: Cozia, care înseam n ă în cu m an ă „nucet, p ăd u re de nuci.” M ă­ năstirea cu acest n u m e a fost, adăugăm noi, clădită de M ircea cel B ătrân pe m oşia u n u i boier cu n u m e de aceeaşi origine, N an U dobă, al cărui m o rm â n t se află însă, în m o d paradoxal, la C urtea de A rgeş199. Al doilea „lieu de m em oire”, cum se spune astăzi, ar fi, p o ­ trivit autorului n o stru , H urezul: m ănăstirea de aici, construită 199 A se vedea G.I. Brătianu, „Les fouilles de Curtea de Argesh”, R evue archeologique, Ve serie, 13 (1921), p. 1-23; V. Drăghiceanu, „Curtea Domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice”, B C M I, 10-16 (1916-1923), p. 54-55 (inelul lui „pana Udoba”). Totuşi, un distins genealogist, George D. Florescu, susţine că numele adevărat al acestui boier este Nanu Doba, vezi D ivanele, p. 17. 125 de C onstantin Brâncoveanu, este, fără îndoială, cea m ai frum oasă şi m ai bine conservată din Ţara Românească. D ar ce legătură are cu cumanii? Num ele Hurezul, ne inform ează Neagu Djuvara, „îşi trage num ele de la denum irea unei păsări de noapte” (p. 164). Satul în chestiune se num ea la origine Huhurezi, apoi Rom âni, şi îşi trage num ele de la m arele num ăr de păsări de noapte din re­ giune200. Nu prea cred în etimologia cum ană a num elor de păsări, mai ales ca în cazul huhurezilor, derivat sau înrudit cu ciuhurezii, num ele pare a fi mai degrabă de origine onom atopeică. D acă prim ele două locuri p o t să-şi tragă num ele de la c u ­ m an i (cel p u ţin C ozia e sigur), în schim b, cu H aţegul dom nul N eagu D juvara se înşală: num ele apare p e n tru p rim a oară la 1247, când cu m an ii abia călcaseră în U ngaria C entrală, cu atât m ai p u ţin în H aţeg, aşa că e m ai p robabil că avem de a face cu o origine slavă sau rom ânească201. 5. M oartea generalului m ongol Nogai, autoproclam at han, la 1299 nu a în sem n at câtuşi de puţin slăbirea puterii m ongole, care se m anifesta, de fapt, p rin „instaurarea autorităţii n e co n ­ testate a h anului legitim de la Sarai, Toqta (1290-1312), şi apoi a u rm aşu lu i său O zbeg (Uzbek) (1313-1342)” (Sergiu Iosipescu). P en tru a-1 cita p e Şerban Papacostea: „Sub protecţia h e ­ gem oniei tătare, voievodatul m u n tean se extinde spre răsărit, cu p rin zân d sub puterea sa elem entul rom ânesc şi ro m ân o -cu m an d in fosta episcopie cum ană, în răsăritul M unteniei şi în sudul M oldovei, de-a lungul C arp aţilo r”202. A se vedea pe larg 200 D.P. Petroşanii, „Hurezi sau Români. O chestiune de toponimie românească”, H riso vu l 1 (1941), p. 192-209. 201 N. Drăganu, R o m â nii, p. 271. 202 Ş. Papacostea, „Geneza statelor româneşti: schiţă istoriografică şi istorică", în Idem, G eneza sta tu lui în E vu l M e d iu rom ânesc, Bucureşti, 1999, p. 29. 126 şi contribuţiile recente ale lui D an lo an M ureşan, care a su b ­ liniat statutul lui lo an Basarab ca m o şten ito r al „ţaratului” lui N ogai203. Aşadar, încă o p rezum ţie falsă! 6. La 1325, în Banat, u n oarecare Paulus, fiul lui Iw anka (Ivanco) de Ugal, se ceartă cu un cu m an catolic, Ştefan, fiul com itelui P arabuh, p e tem a „cine este m ai p u tern ic d in tre C a­ rol R obert şi B asarab”. O p rim ă încăierare n u -i potoleşte p e cei doi şi, câteva zile m ai târziu, cum an u l Ştefan vine cu o ceată în arm ată de „părtaşi la rele” la casa lui Paulus, se iscă o b ă ­ taie şi cu m an u l este rănit. A doua zi, Paulus se p rezintă în faţa m agistrului Ladislau, prepozitul bisericii din Titel, în banatul sârbesc, şi-l d en u n ţă pe cu m an că a r fi „ponegrit pe d o m n u l n o stru C arol (R obert), din m ila lui D u m n ezeu ilustrul rege al Ungariei, şi l-a preaslăvit pe Basarab transalpinul (= m u n te a ­ nul, valahul), necredincios al sfintei coroane”. C oncluzia d o m n u lu i N eagu Djuvara: „tânărul im p e rti­ n en t”, „îndrăzneţul tân ă r cum an” se m ân d rea cu co m patriotul său Basarab! P rezum ţia an u n ţată la început devine acum „o dovadă clară” a „cum anităţii” lui Basarab. D acă ar fi citit însă atent co m entariul M ăriei H olban pe m arginea acestui d o c u ­ m ent, autorul n o stru ar fi fost m ai p ru d en t cu adjectivele şi cu concluziile. Astfel, „tânărul im p e rtin en t”, „în d răzn eţu l tâ ­ năr cum an” era m ai aproape de vârsta de 60-70 de ani decât de 20: tatăl său P arabuh p rim ise m oşii în U ngaria de la regele Bela IV (1235-1270), deci foarte probabil în m o m en tu l refu ­ giului cu m an ilo r în această ţară p rin 1237-1239! Aceste m oşii 203 D. I. Mureşan, „Philothee Ier Kokkinos”, p. 376-385; Idem, în B iza n ţ versus B izanţ. Introducere la o dezbatere p riv in d devenirea rom ânească, coord. M. E. Ionescu, S. Iosipescu, Bucureşti, 2010, p. 85-86. 127 îi fuseseră confirm ate la 1266 de regele Ştefan cel Tânăr, care îi întăreşte şi alte posesiuni în com itatele Tim iş, A rad şi Cenad. C âţi ani putea să aibă la 1325 fiul u n u i b ărb at care era deja şef de trib (com ite) în 1237-1239? C u m an u l Ştefan este m enţionat p e n tru p rim a oară la 1288, când tatăl său era, probabil, m ort şi îngropat, iar la 1300 el ceda posesiunile m oştenite de la tată! său lui lo an fiul lui P etru şi com itelui B enedict de Waya. C ât priveşte concluziile, le rep ro d u cem pe cele ale M ăriei Holban: „Potrivit cu datele de m ai sus, s-ar părea că (Ştefan) era de o vârstă destul de înain tată în 1325 şi poate şi sărăcit în cursul evenim entelor ce au m arcat sfârşitul arpadienilor şi, aşadar, dispus să-şi m anifeste nem u lţu m irea faţă de politica angevinului C arol R obert”204. Pe de altă parte, n u vom cunoaşte niciodată adevărul în această afacere, deoarece fie cu m an u l Ştefan a m u rit de pe u rm a răn ilo r prim ite, sau n u s-a m ai ajuns la proces, sau d o ­ cum entele ulterioare s-au pierdut, căci n u m ai aflăm nim ic despre sfârşitul acestei afaceri. D in tr-o foarte probabilă cear­ tă de beţivi sfârşită cu bătaie şi răniri, N eagu D juvara face o m anifestaţie de solidaritate în tre cu m an i şi îi întinereşte în m o d nep erm is (în act nu se spune nim ic despre vârsta lor) pe am bii protagonişti: Paulus fiul lui Ivanco, probabil u n rom ân d in Banat, devine şi el „tânărul Paulus” (p. 164), iar Ştefan „tâ­ n ăru l im p e rtin en t” şi „în d răzn eţu l tân ăr cum an”. C redem că 204 M. Holban, „Despre raporturile lui Basarab cu Ungaria angevină şi despre re­ flectarea campaniei din 1330 în diplomele regale şi în "Cronica Pictata'”, RI, 20 (1967), p. 3-43 ; republicat în Eadem, D in cronica relaţiilor rom âno-ungare in secolele X III-X IV , Bucureşti, 1981, p. 101-103 şi nota 28. 128 explicaţia acestei în tin eriri a p ro tagoniştilor rezidă în am ato ­ rism ul şi lipsa de fam iliarizare a lui N eagu D juvara cu d o c u ­ m entele: observ ân d că cei doi su n t identificaţi cu num ele ta tă ­ lui, a crezut că era vorba de doi tinerei, probabil m inori, care s-au luat la h a rţă din senin. în ce priveşte „solidaritatea” im aginată d in tre dom nul Ţ ării R om âneşti şi cum anii d in U ngaria, m anifestările ei rea­ le trebuie căutate în tim pul bătăliei de la Posada, când corpul m ilitar cu m an d in rân d u rile arm atei angevine a fost aproape nim icit de ro m ân ii lui lo an Basarab. Sursele, atente la acest d e ­ taliu, n u înregistrează nici m ăcar o u m b ră de m ilă a lui Basa­ rab faţă de cum ani, d u p ă cu m nu lasă nici am in tirea vreunei defecţiuni a acestora în rân d u rile arm atei m un ten e. Or, to c ­ m ai pe câm pul de bătălie ar fi trebuit, de fapt, să se declanşeze eventualele m ecanism e de solidaritate: astfel de defecţiuni pe baza ataşam entelor tribale sunt atestate de n en u m ărate ori în sursele m edievale (de ex., turco m an ii care părăsesc rândurile arm atei lui Baiazid la A nkara p e n tru a se supune lui T im u r Lenk). Inexistenţa lor la Posada arată, de fapt, că nu exista nicio legătură în tre cum ani şi lo an Basarab, dincolo de adm iraţia personală pe care figura acestuia o pu tea suscita, pe bună d re p ­ tate, în m inţile u n o ra d in tre ei. 7. C ât priveşte „porecla N egru Vodă d ată lui T h o co m er”, autorul ne serveşte încă o dată aceleaşi argum ente lipsite de orice valoare: „valahii şi slavo-rom ânii din vrem ea lui l-au p o ­ reclit după aspectul său fizic: va fi avut păru l negru, ochii negri şi poate şi culoarea obrazului deosebit de închisă chiar p e n ­ tru u n cu m an ” (p. 165-166). A m văzut însă m ai sus că toate m ărtu riile tim p u lu i îi descriu pe cu m an i blonzi şi palizi la faţă. 129 C um se îm pacă atunci aceste m ărtu rii u n an im e din E uropa şi din Asia cu presupusul ten în tu n ecat al lui N egru-V odă (p ro ­ dus al im aginaţiei djuvariene, p e n tru că n u ştim absolut defel cum arăta el de fapt)? Este evident deci că N egru-V odă este un n u m e care trebuie pus pe acelaşi plan cu R oşu-îm părat, Verde îm p ărat, G alb en -îm p ărat şi N eg ru -îm p ărat d in basm ele p o ­ p ulare205. Dacă N eagu D juvara ar fi studiat cât de cât serios istoria rom ânească şi ar fi aflat ce a scris Paul H. Stahl despre num ele voievozilor rom âni, ar fi constatat că niciun voievod m untean n u este poreclit după culoarea feţei, a părului sau a ochilor. Sin­ gurele porecle cunoscute se referă la vârsta sau la vrem ea când a dom nit: M ircea cel Bătrân a fost nu m it astfel nu p e n tru că era bătrân, ci p en tru că a d o m n it înainte de M ircea II (1509-1510) şi de M ircea C iobanul; la fel, Basarab cel B ătrân şi cel Tânăr în secolul al XV-lea, V lad (V lăduţ) cel Tânăr p e n tru că avea 16 ani când a m u rit şi a u rm at altor p a tru Vlad. R adu Praznaglava în ­ sem na „chelul” sau „fără cap, cap gol, p ro st”, Radu cel Frum os p e n tru că fusese am antul lui M ehm ed al II-lea, iar Ştefan Surdul de la sfârşitul secolului al XVI-lea o fi fost intr-adevăr surd. La capătul celor „şapte prezu m ţii”, autorul afirm ă cu o certitu d in e p u ţin disim ulată: „Desigur, niciunul d in tre aceste şapte argum ente, singur, nu poate fi considerat ca dovadă in ­ discutabilă, de netăgăduit. D ar toate adunate alcătuiesc ceea ce se n um eşte în jargon juridic „un m ăn u n ch i de prezum ţii" atât de convingător, încât în ochii m ei n -ar m ai trebui să existe nicio îndoială asupra originii cu m an e a spiţei T h o c to m e ru B asa-raba” (p. 167). A m văzut valoarea reală a fiecăreia din 205 Vezi Lazăr Şăineanu, Basm ele rom âne, Bucureşti, 1895. 130 aceste prezum ţii - egală de fiecare d ată cu zero. Se înţelege că însum area lor nu duce la u n rezultat diferit. în să n u p u tem lăsa nesancţionată grava eroare logică, în ­ grijorătoare p e n tru u n avocat, com isă p rin saltul ilicit de la „prezum ţie” la „arg u m en t”. Să am in tim deci care este diferenţa dintre ele, aşa cum apare în DEX: P r e z u m ţie : „Părere întem eiată pe aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii; presupunere, supoziţie. R ecunoaştere a u n u i fapt ca autentic d in p u n c t de vedere juridic, până la p roba con trarie”. A r g u m e n t: „R aţionam ent, dovadă adusă în sprijinul unei afirm aţii”. Acest am algam d en o tă o m ărtu risire inconştientă (un lapsus freudian) a confuziei generale d in cartea discutată în ­ tre „probe” şi „păreri”. La capătul analizei celor şapte puncte, credem că am p u tu t stabili definitiv că n u avem de a face cu dovezi, ci d o ar cu sim ple opinii. Aceste prezum ţii există, aşa­ dar, exclusiv în m in tea autorului, sau „în ochii săi”, şi nu sunt ecoul n iciu n o r dovezi istorice concrete care să aibă vreo cores­ p o n d en ţă cu lum ea reală. Subiectivitatea acestei lucrări extrem de personale a depăşit toate lim itele obiectivităţii. M odul p e­ rem ptoriu şi arogant, tonul profetic şi gafele im ense săvârşite în cea m ai deplină n ecu n o ştin ţă de cauză corespund, de fapt, cu cel de-al doilea sens al prezum ţiei, care este, tot du p ă DEX: o „părere exagerat de b u n ă despre sine”. * înch eiem aici observaţiile n oastre asu p ra cărţii. N eagu D juvara este u n excelent povestitor, care şi-a câştigat intere­ sul şi sim patia publicului p rin lucrări de vulgarizare istorice 131 adresate tineretu lu i şi nespecialiştilor, p rin intervenţii în massm edia, în care se dem arcă de ceilalţi p articip an ţi p rin vigoarea şi originalitatea intervenţiilor, p rin ideile noi şi în d răzn eţe pe care le em ite, p rin eleganţa vestim entară şi p rin m aniere care îl situează d easupra vulgului. Stilul D om niei Sale este fluid, ab u n d ă în am intiri personale şi anecdote, proza sa se citeşte uşor şi rapid, d ân d im presia unei conversaţii pe care autorul o duce cu cititorul în intim itatea căm inului. V enind din v re­ m u ri şi lum i necu n o scu te sau greu de im aginat p e n tru m ulţi oam eni d in R om ânia, N eagu D juvara joacă rolul unchiaşului sfătos ale cărui basm e au în cân tat copilăria. Sau, p e n tru a lua u n alt exem plu, l-aş com para cu Florian C hristescu, au to r al u nei n euitate şi bogat ilustrate P o v eşti a n e a m u lu i n o stru , ap ă­ rute, în tre cele do u ă războaie m ondiale. Ţ in m inte pasiunea cu care am devorat paginile acestor volum e în care capitolele se term in au p rin form ula incantatorie „căci a neam ului poveste înainte m ult m ai este”. în loc să se m en ţin ă în lim itele decenţei şi ale posibilită­ ţilor sale reale, care i-au adus u n b in em eritat succes popular, d o m n u l N eagu D juvara a avut am biţia să rescrie istoria m e­ dievală rom ânească în tr-u n a din cele m ai în tunecate perioade. „M ă tem de om ul unei singure cărţi”, spunea Sfântul Tom a de A quino, u n adevăr învăţat pe pielea lor de toţi cetăţenii din ţă ­ rile foste co m uniste siliţi să recite C u rs u l s c u r t d e isto rie a p a r ­ tid u lu i c o m u n is t (b) al lui Stalin sau opera lui N icolae Ceauşes- cu. Acelaşi lu cru se poate spune şi în acest caz: N eagu Djuvara şi-a găsit o singură carte, de la care po rn esc toate teoriile sale, u n articol, de fapt, al u n u i filolog u n g u r pe n u m e Laszlo Râ sonyi, ap ăru t în 1935, în tr-o epocă de iredentism antirom ânesc 132 sălbatic în istoriografia m aghiară. Acest Râsonyi, fără îndoială, un b u n turcolog, era ceea ce n em ţii num esc u n „Fachidiot”, adică u n specialist care vede totul p rin p rism a cu noştinţelor sale şi care reduce realitatea şi lum ea întreagă la dim ensiunile propriei sale ştiinţe (sau ignoranţe). A d u n ân d cu furca num e proprii şi to p o n im e rom âneşti care sunau turceşte, p u n ân d laolaltă indivizi d in epoci şi din regiuni diferite şi d ecretân d că erau cu toţii turci sau tătari nu m ai pe baza u n o r corespondenţe fortuite sau de-a dreptul forţate, ig n o rân d istoria, geografia, restul ştiinţelor um ane, ba chiar şi cel m ai elem entar sim ţ al m ăsurii, Râsonyi a p rodus un m o n stru de erudiţie în cea m ai m are p arte sterilă. De la el s-a in spirat N eagu D juvara, care ne p ro p u n e o lucrare scrisă în pripă, plină de idei preconcepute, bazată pe o docum entaţie săracă şi care n u face apel la izvoare şi la stu d ii­ le de specialitate. Iar când are acces la aceste surse, le elim ină printr-o piru etă sau fără argum ente tem einice pe cele care nu m erg în sensul tezelor sale izvorâte m ai m ult din im presii decât din co n fru n tarea atentă a inform aţiilor. A utorul se consideră o autoritate în m aterie de istorie universală, d a r cunoştinţele sale provin din lucrări generale sau învechite, care n u ţin co n t de cercetări m ai recente. Ignoranţa sa în m aterie de antroponim e, de n u m e de persoane, îl conduce la concluzii greşite, care ge­ nerează alte erori şi care poluează irem ediabil restul cărţii. De m ulte ori, N eagu D juvara se face vinovat de superficialitate în lectura d o cu m en telo r sau chiar a lucrărilor m o d ern e, ceea ce nu-1 îm piedică să se erijeze în ju d ecăto r al istoriografiei ro ­ m âneşti din epoca m o d ern ă, d istrib u in d note b une şi proaste cu o dezinvoltură d em n ă de o cauză m ai bună. în sfârşit, p rin 133 insistenţa cu care revendică o originalitate care n u -i aparţine şi u n sim ţ critic infailibil, N eagu D juvara creează o stare de confuzie generalizată în m intea cititorilor, cărora le prom ite dezvăluirea u n o r secrete ţinute sub obroc de istoricii m ai vechi şi m ai noi, u n fel de C o d u l lu i d a V in c i „ad u s u m V a la c h o ru m ”, p e n tru folosinţa rom ânilor. R ezultatul este o im agine com plet falsă şi d en atu rată a uneia d in tre cele m ai pasionante perio ad e d in istoria ro m â ­ nească, perio ad a în cep u tu rilo r statului Ţara Rom ânească. P o rn in d de la câteva date scoase d in contextul lor, solicitând izvoarele ca să le facă să spună m ai m u lt decât au ele a spune, recu rg ân d n u o dată la anacronism e şi la false sim etrii proprii u n u i spirit lipsit de sistem , N eagu D juvara acum ulează „reve­ laţiile” şi „prezum ţiile”, care devin, câteva pagini m ai departe, adevăruri cu valoare transcendentală. C oncluzia ineluctabilă este că D o m n ia Sa s-a avântat în tr-u n d o m en iu care îi este străin şi pe care n u îl poate dom ina, deoarece îi lipseşte ap a­ ratul conceptual şi docu m en taţia răb d ăto r adunată, cântărită şi com parată, apoi pusă în perspectivă, care sunt caracteristi­ cile u n u i adevărat savant. în lo cu in d conceptele p rin im presii şi prejudecăţi şi d o cu m en taţia p rin recursul la „opere alese”, la avizul cules în grabă de la unul sau altul, fără a proceda la o necesară reflexie şi ponderare, N eagu D juvara contam inează o tem ă m ajoră de investigaţie a trecutului n o stru , livrând p u b li­ cului cititor pasionat de istorie u n m o n u m en t de tinich ea cu veleităţi de bro n z etern. Ceea ce irită în cel m ai înalt g rad la lectura acestui op este suficienţa şi lipsa de respect a a u to ru ­ lui p e n tru eforturile atâtor generaţii de specialişti oneşti, care 134 au căutat şi ei „adevărul”, c o n stru in d pe tem eliile puse de în a ­ intaşi. Şi m ă întreb cu m ar fi reacţionat istorici ca G heorghe B rătianu, Petre P. Panaitescu, C o n stan tin C. G iurescu, M aria H olban, A urelian Sacerdoţeanu şi alţii de talia lor la lectura acestor pagini în care ignoranţa, superficialitatea şi dezinvol­ tu ra se iau la întrecere. Sunt convins că reacţia lor ar fi cea a p ictorului Apelles: „Sutor, n e u ltr a c r e p id a m !”. 135 Partea II. „...Per Bazarab Olacum et filios eius." Papi, ţari şi regi despre originea şi confesiunea Basarabilor Dan loan Mureşan A p u n e o p roblem ă în term en i m etodologic corecţi este condiţia sin e q u a n o n p e n tru a-i găsi o soluţie valabilă. O p roblem ă ai cărei p aram etri su n t eronaţi d in capul lo cu ­ lui conduce cu necesitate la u n rezultat greşit. U n asem enea avertism ent general se aplică m ai cu seam ă u n o r perioade în care istoriografia n u beneficiază de surse îndestulătoare. P u ţinătatea ştirilor pro v en in d din sec. XIV rom ânesc le face cu atât m ai valoroase. D in păcate, m ultă vrem e istoriografia ro m ân ă a dat prio ritate cu rioaselor legende făurite începând din secolul al XVI-lea, încercând sub fascinaţia lo r să-l lege pe m iticul „N egru-V odă”206 de personaje şi fapte p etrecute cu 206 Abia în 1549, Mircea Ciobanul întăreşte un act al lui Radu cel Mare pe baza unei „cărţi de la mâna lui Negru voievod cel Bătrân” (D R H , B, voi. IV, p. 327-328). Această primă mărturie nu datează apariţia lui „Negru-Vodă”, ci arată că mitul era deja suficient de vechi şi de înrădăcinat pentru ca un act fals alcătuit în nu­ mele lui să poată fi autentificat de un domn. După mijlocul sec. XVI, persoana lui este fuzionată durabil cu cea a lui Radu I (1377-1385), de unde apariţia lui „Radu Negrul”. Pavel Chihaia, D e la N egru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, p. 112-119; C. Rezachevici, Cronologia critică a do m nilor din Ţara Rom ânească şi M oldova (a. 1324-1881). I. Secolele X IV -X V I, Bucureşti, 2001, p. 70-71,77). 137 d o u ă veacuri m ai devrem e. P en tru unii, legendarul v odă va fi fost R adu I, p e n tru alţii Basarab, p e n tru alţii, m ai recent, tatăl acestuia - T hocom erius. N egru-V odă pare astfel să fie spiri­ tul tutelar al în cep u tu rilo r Ţării R om âneşti, a cărui prezenţă poate fi recun o scu tă v irtual în oricare m o m en t al acestui lung proces istoric207. N u este însă, p u r şi sim plu, vorba de o sim plă atenţie info rm ată acordată trad iţiei istorice, aşa cum sugera cu p ru d en ţă, rafin am en t şi erudiţie G heorghe B rătianu208. în fapt, factorul care p red eterm in ă explicaţia în reconstituirea eveni­ m entelor legate de apariţia şi dezvoltarea iniţială a Ţării R om â­ neşti a ajuns să fie tocm ai legenda, ale cărei c o n tu ru ri au fost im puse, cu forţa, asupra in fo rm aţiilor de secol XIV, care astfel nu au m ai fost receptate decât fragm entar şi distorsionat. C a şi când, chiar dacă n u ştim cu exactitate cine a fost N egru-V odă şi nici m ăcar dacă şi când a existat, am şti cu precizie, cu toate acestea, ce a făcut. De un d e ideea stranie de a diviza întreaga istoriografie ro m ân ă a problem aticii, trecu tă sau recentă, după criteriul de a fi sau n u „friendly” cu acest personaj im ag in ar209. D e fapt, revenirea recurentă a lui „N egru-V odă” în discursul istoriografie m archează u n recul sau, cel p u ţin , u n scurtcircuit m o m en tan al spiritului critic, în cu rcân d m ai m ult decât orice altceva contactul, cât m ai este posibil, cu realităţile în ce p u tu ri­ lor statalităţii rom âneşti atestabile docum entar. 207 Inutil să refacem aici istoriografia problemei, pentru care a se vedea N. Stoicescu, „Descălecat sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei româneşti. Legendă şi adevăr istoric”, în volumul C onstituirea statelor fe u d a le rom âneşti, Bucureşti, 1980, p. 97-164. 208 G. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întem eierea Statelor rom âneşti, Bucureşti, 1945, 1980 (ed. 2). 209 N. Djuvara, R ăspuns criticilor m ei şi neprietenilor lui N egru Vodă, Bucureşti, 2011 . 138 P en tru a d em o n stra inutilitatea recursului la ficţiunile istorice m edievale, ne p ro p u n em în cele ce u rm ează să le în ­ d ep ărtăm m etodologic din orizontul n o stru epistem ic şi să ne concen trăm exclusiv asupra u n o r surse esenţiale din secolul al X lV-lea, necu n o scu te sau insuficient apropriate în to ată în ­ sem nătatea lor210. Vom începe analiza no astră cu trei texte de n atu ră diferită: unul istoric, altul hagiografic, în fine, u n u l ca­ nonic. Ele provin de sub condeiul a trei autori: u n bine-cunoscut îm părat sârb, un m itro p o lit bizantin m ai p u ţin celebru şi u n canonist perfect anonim . Toate îm p reu n ă form ează însă un m ăn u n ch i care aru n că asupra încep u tu rilo r lui Basarab şi ale fiului său o lum ină neobişnuit de clară. lo a n B a sa ra b P rim ul text provine d in Z a k o n ik u l ţarului sârb Ştefan Uroş IV D uşan (rege, 1331-1346, îm p ărat al sârbilor şi al rom eilor, 1346-1355). D upă proclam area sa ca îm părat, în tr-o m anifes­ tare suprem ă a legitim ităţii sale, D uşan a decis, im itându-1 pe m arele Iustinian, să consolideze, unificându-1 juridic, întregul m ozaic al stăpân irilo r sale. C odul trip a rtit de legi care îi p o artă num ele a fost elaborat sub atenta lui supraveghere de către o com isie de ju rişti sârbi, b u n i cunoscători ai legislaţiei b izan ti­ ne şi ai drep tu lu i cu tu m iar sârbesc. Rezultatele m uncii lor au fost prom ulgate de îm p ărat în m o d u l cel m ai solem n, în cadrul 210 Rezumăm în cele ce urmează mai multe puncte care au fost stabilite în studiul nostru „Philothee Ier Kokkinos, la metropole de Hongrovalachie et Ies empereurs de la terre”, în: C reştinism ul rom ânesc şi organizarea bisericească în sec­ olele X III-X IV , ed. E. Popescu, M. Căţoi, Galaţi, 2010, p. 335-406, spre care îl îndreptăm pe cititorul binevoitor pentru o discuţie mai amplă. 139 a d ouă D iete im periale, la Skoplje (1349) şi la Serres (1354). A idom a codificărilor bizantine, Z a k o n ik u l este deschis de o prefaţă (p r o e m io n ), în care îm păratul expune, la p ersoana în ­ tâi, istoria iniţiativei sale jurid ice şi principiile generale care o călăuzesc. în realitate, scopul propagandistic al acestei prefeţe este evident: este vorba de o prezentare a diverselor m om ente în care bunăv o in ţa divină a p ă ru t a se m anifesta în favoarea lui D uşan, in d icân d u -i şi legitim ându-i destinul im perial, pe care se pregătea să îl concretizeze în m area lui cam panie asupra C onstantinopolului, plănuită p e n tru 1355 (anul m o rţii sale). P rin n atu ra sa autojustificativă şi contextul elaborării sale ju ri­ dice şi instituţionale, textul are, aşadar, caracterul cel m ai ofi­ cial cu putinţă. U nul d in tre pasajele nodale ale d o cu m en tu lu i îl priveşte direct pe voievodul Ţării R om âneşti. „Şi p izm u in d diavolul d u şm an viaţa n o astră cea b ună, cu răutate ridică asu p ra n o astră 7 ţari: în anul 6838 (1330), luna iunie, ziua 19, an u m e pe ţarul grecesc [A ndronic III], pe M i­ hail şi pe fratele său Belaur, şi pe A lexandru, ţarul bulgarilor, şi pe Basaraba Ivanco, socrul ţaru lu i A lexandru, pe tătarii cei n e ­ gri, care trăiesc alături, şi stăpânirea Iaşilor (g o sp o d stv o iaşko ) şi alţi do m n i cu ei. Toţi aceştia, v enind la noi, voiau, în neînţelepciunea lor, să ne m ănânce ca pe ceva dulce şi să-şi îm p artă între ei p ăm ân tu l p atriei noastre şi să ne ia în robie. D ar n-a v ru t m ilosârdia dum nezeiască să îm plinească planurile lor. Şi toţi aceştia, ven in d în ţara no astră la locul n u m it Velbujd, ca la 80 de m ii, m u lt rău au făcut ţin u tu lu i aceluia. Şi auzind noi că au in trat în ţara n o astră cu m u ltă turbare, am ad u n at oastea ţării noastre, pe care am pregătit-o p e n tru luptă, ca la 15 m ii, şi 140 din toată inim a am ridicat spre cer m âinile no astre către a to t­ p u tern icu l D um nezeu. Şi am ajuns, cu ajutorul lui H ristos şi cu rugăciunile sfinţilor p ărin ţilo r n oştri, în lu n a iulie, ziua 27, sâm bătă, la ceasul al şaselea. Şi aşa am năvălit asupra lor şi cu m ila lui D u m n ezeu i-am b ătu t pe to ţi cu m are b iru in ţă, spre m irarea tu tu ro r ţarilo r şi d o m n ilo r dim prejur.”211 Acest text rem arcabil a fost prea p u ţin d iscutat în toată com plexitatea im plicaţiilor sale an troponim ice, etnice, politice şi geopolitice212. L ucru p e n tru care, deşi am facut-o deja, m eri­ tă să ne aplecăm încă o dată asupra lui. Ştefan D uşan a fost co n tem p o ran şi rival al lui Basarab, fiul celui dintâi căsătorindu-se m ai târziu cu nep o ata de fiu a celui d in u rm ă, şi de aceea m ărtu ria lui personală este de cea m ai m are im p o rtan ţă. Trebuie să ne co n cen trăm înainte de toate asupra num elui pe care îl foloseşte cu referire la dom nul rom ân: „B asaraba Ivanco”. Z a k o n ik u l a fost receptat cu m ultă dificultate în isto rio ­ grafia rom ână, u n d e n u a fost cu n o scu t m ultă vrem e decât la m ân a a doua, d in lucrările germ ane care făceau referinţă la el. în 1870, Stojan N ovakovic a publicat p rim a ediţie a C odului lui D uşan, care conţinea însă n um eroase ero ri213 şi care în curând 211 Z a k o n ik cara Ştefana D u sa n a 1349. i 1354, ed. N. Radojcic, Belgrad, I960, p. 83-86, trad, sârbă p. 142-144. Editorul demonstrează autenticitatea textului în studiul special din acelaşi volum „Rec cara Ştefana Dusana uz njegov Zako­ nik”, în Ib id em , p. 145-162; fragment editat de G. Mihăilă, „Sintagma (Pravila) lui Matei Vlastaris şi începuturile lexicografici slavo-române”, în volumul său C ontribu ţii la istoria cu lturii şi literaturii ro m ân e vechi, Bucureşti, 1972, p. 261306, aici p. 272-274. 212 A se vedea mai recent V. Ciocîltan, „Bătălia de la Velbujd (1330) şi marile puteri islamice”, S M IM 22 (2011), p. 27-38, unde se pun în evidenţă valenţele geopoli­ tice ale mărturiei ţarului Duşan. 213 Z a k o n ik Ştefan a D u sa n a cara srpskog 1349 i 1354, Belgrad, 1870. 141 avea să necesite o republicare corectată. Această prim ă ediţie a fost utilizată în 1876 de Konstantin Jirecek în celebra sa monografie istorică dedicată poporului bulgar, în care el evoca pentru întâia dată numele l u i «B asaraba Ivanco, des C aren A le xa n d e r Schwiegervater», precizând doar că „Alexandru Basaraba de mai târziu nu trebuie confundat cu acest Ivanco” („der spătere A le x a n d e r B asara­ ba ist m it diesem Ivanco n icht z u verw echseln”). în scurta sa aluzie nu se face nicio precizare asupra contextului sursei sale, anume participarea celor „şapte ţari” la bătălia de la Velbujd (1330)214. Neavând acces la textul Z a k o n ik u lu i însuşi, răm ânând tri­ butari fărâmelor de informaţii extirpate de slavistul praghez din contextul lor, cei doi fondatori ai studiului ştiinţific m odern al începuturilor Ţării Româneşti au căzut victime în m od dificil de crezut unor percepţii eronate ale sursei. Utilizând m onografia lui Jirecek, A. D. Xenopol a avut m eritul să înţeleagă prim ul im por­ tanţa acestui text pentru începuturile Ţării Româneşti, atât graţie contextului juridic în care apare, cât şi pentru autoritatea m arto­ rului care o evocă (recunoaştem juristul de excepţie care era Xe­ nopol). Pornind însă dinspre legendă spre istorie, el şi-a imaginat că fondatorul mitic al Ţării, „Radu-Negru”, ar fi avut doi fii: Ivanco Basarab (1310-1320), cel care l-ar fi ajutat pe ţarul Mihail Şişman în campania sa antibizantină din 1323 (sic!), şi A le x a n d ru Basarab (1320-1365), căruia i-ar fi revenit m eritul victoriei de la Posada215. 214 K. Jirecek, G eschichte der Bulgaren, Praga, 1876, p. 290 şi n. 13. 215 A.D. Xenopol, Istoria R om ân ilor din D acia Traiană, Voi. II. Istoria m edie, p a r­ tea I. D e la întem eierea ţărilor ro m ân e p â n ă la m oartea lui Petru Rareş, Bucu­ reşti, 1889, p. 77-78: „Ivancu Basarab, 1310-1320, este urmaşul şi probabil fiul lui Radu Negru sau Tugomir Basarab. Despre acest Ivancu se spune în legile sârbeşti ale lui Ştefan Duşan că el, ca domn al Valahiei, ar fi ajutat ţarului bulgar Mihail (1323-1331) în lupta acestuia contra imperiului bizantin”. 142 O bservăm că, dacă ar fi înţeles, în spiritul sursei, că tocm ai Ivanco Basarab a participat la cam pania îm potriva Serbiei din 1330, X enopol ar fi realizat cu uşu rin ţă că to t el trebuia să fi luat parte la bătălia de la Posada din acelaşi an. O ricât ar fi de su r­ prinzător, acest lu cru n u s-a întâm plat, ceea ce face inutilizabilă cronologia încep u tu rilo r Ţării R om âneşti alcătuită de el. Aceste erori copilăreşti i-au atras replica usturătoare a fostu­ lui republican ireductibil de la 1870, Bogdan P. Hasdeu, care dedi­ ca simbolic, în sem n de împăcare, „Majestăţii Sale Regale”, Carol I de Hohenzollern, „întem eietorul Regatului Rom ânilor”, studiul său despre N eg ru-V od ă „întem eietorul Statului Ţării Româneşti”. Cel care dorise altădată să îl depună pe Carol I îi ura acum o d o m ­ nie lungă, oferindu-i, ca o „oglindă princiară”, m odelul de excep­ ţie al unui „A lexandru Basarab”, care ar fi dom nit de la 1310 la 1363, dom n de o „regilongevitate excepţională chiar în istoria u n i­ versală”216. Să recunoaştem că urarea lui H asdeu i-a fost de bun augur regelui, care a răm as pe tron vrem e de 48 de ani! Sub înaltul patronaj regal, H asdeu profita de ocazie p en tru a regla conturile cu contestatarii săi, în prim ul rând cu A. D. Xenopol. Slavist de excepţie, H asdeu a luat cu n o ştin ţă de ediţia Z a k o n ik u lu i din 1870, ceea ce i-a p erm is să facă legătura cu b ă tă ­ lia de la Velbujd (1330), o bservând cu m aliţiozitatea de rigoare că un d o m n m o rt în 1320 l-ar fi p u tu t ajuta cu greutate pe ţarul Şişm an în luptele sale din 1323217. Dar, d u p ă aceste obser216 B.P. Hasdeu, N egru-V odă. Un secol şi ju m ă ta te din începuturile S ta tului Ţerei R om ânesci (1230-1380) (= E tym ologicum M a g n u m R om aniae. D icţionarul lim bei istorice şi pop ora ne a Rom ânilor, lucrat du pă d orinţa şi cu cheltuiala M . S. Regelui Carol I, t. IV. Introducerea), Bucureşti, 1898, p. CLXXXII. 217 In rezumatul francez al monografiei sale, A.D. Xenopol, H istoire des Rom ains de la D acie trajane, depuis Ies origines ju s q u ’â l'union des Principautes en 1859, Paris, 1896, p. 209, corectează tacit eroarea, corectând data presupusei 143 vaţii exacte, H asdeu s-a lăsat p radă u n o r consideraţii gratuite, sacrificând izvorul pe altarul teoriilor sale m ai vechi. Abia scos din uitare, Ivanco Basarab este redus, fără nicio fărâm ă de argu­ m ent, la statutul de kinez... „de Dolj” (!), şi anum e de socru nu al ţarului loan A lexandru, ci al... rom ânului „A lexandru Basarab”, poate chiar u n fost ban al Craiovei (pe urm ele lui D. Fotino)218. D upă această redistribuţie neaşteptată a rolurilor din lista celor şapte ţari a lui D uşan, H asdeu a crezut că anum e „A lexandru Basarab” al său ar fi fost un „ţar al ... tătarilor negri”. M ergând m ai departe cu corecturile paleografice, H asdeu şi-a propus să explice „dom nia iaşilor” {gospodstvo ja ş k o ), postulând o co n ­ fuzie între „ja-” şi „sa-”, restituind astfel entitatea respectivă ca g o sp o d stv o saşko (adică „dom nia... saşilor”). Astfel îi înlătu­ ra din tr-o sim plă trăsătură de condei pe alanii occidentali din Moldova, despre care se nu ştia atunci m ai nim ic219, p ropunând în locul lor existenţa unei „dom nii” săseşti ce nu a existat v reo­ dată220. Dar, în ciuda tu tu ro r acestor erori, H asdeu a fost prim ul care a înţeles contextul im perial al referinţei valahe a lui Ştefan D uşan. „A lexandru Basarab” ar fi fost a stfe l: transmiteri a puterii între cei doi fraţi în 1325: „Ivanko Bassarabe (1310-1325)” şi „Alexandre Bassarabe, (1325-1365)”, fără să integreze consecinţa că al său „Ivanko Bassarabe” mai trebuia să fie încă viu pentru a lua parte la bătălia de la Velbujd (1330).... 218 B.P. Hasdeu, N egru-V odă, p. CLXXXII-CLXXXIV, CLXXXVIII-CLXXXIX, CCVII, CCXII. 219 V. Ciocîltan, „Alanii şi începuturile statelor româneşti”, R I 6 (1995), p. 935-955; Idem, „Les Alains et le commencement des Etats roumains”, Studia Asiatica, 1 (2000), p. 47-76. A se vedea, de asemenea, lucrarea generală a lui A. Alemany, Sources on the A lan s (Handbook of Oriental Studies, sect. 8, vol 5), Leiden: Brill, 2000. 220 B.P. Hasdeu, N egru-V odă, p. CLXXXI1I-CLXXXIV. 144 „îm p u tern icit p rin tr-o m u n că de vreo douăzeci de ani, considerat acum cu drep t cuvânt de către Slavii tran sd an u b ian i ca ţar al N egrilor-T ătari, căci stăpânea peste o m are p arte de cum ani, A lexandru-vodă, pe de o parte, a gonit pe u n g u ri din Severin, d ân d ţării p e n tru p rim a o ară num ele de U ngro-vlahia, adică terito riu rom ânesc şi unguresc sau pe am bele laturi ale C arpaţilor, iar pe de altă parte, s-a am estecat foarte energic în afacerile Bulgariei (...) Se poate zice că am bii îm păraţi suc­ cesivi de la Târnovo, M ihail şi A lexandru, d atoriseră coroana m ai cu deosebire D om n u lu i Ţării R om âneşti”221. D acă în locul lui „A lexandru Basarab” îl rep u n em pe lo an (Ivanco) Basarab şi îi replasăm corect pe tătarii negri pe h arta politică a tim pului, sub conducerea han u lu i (ţarului) H oardei de A ur U zbek (1313-1341), anum e a lă tu r i de, şi n u în d e p e n ­ d e n ţă d e Ţara R o m â n e a sc ă , se poate totuşi observa cât de m ult s-a apropiat B. R H asdeu de o ju stă in terp retare a textului. D in nefericire p e n tru exegeza sa, atât de grav viciată până în acel m o m en t, H asdeu n u a p u tu t beneficia de n oua ediţie a Z a k o n ik u lu i publicată de St. N ovakovic în 1898, chiar anul ieşirii de sub presă a lui N e g r u -V o d ă . Ne în d o im însă că ar fi fost în stare să îşi schim be teoria, observ ân d că sensul textului se schim bă p e n tru o sim plă virgulă („ B a sa ra b u Iv a n k a , ta sta A le x e n d r a ţara, (!) s u m e g jiv u ş ti h ’ c e rn â h ’ T a ta r ’ ”222. Putem , graţie acestei virgule, să fim siguri că A lexandru nu era „ţarul T ătarilor n eg ri”, lucru care nu d o ar că ar fî violentat realităţile istorice, d a r ar fi făcut im posibil să se m ai obţină, la sfârşitul 221 Ib idem , p. CLXXXVII-CLXXXVIII. 222 Z a k o n ik Ştefana D u sa na cara srpskog: 1349 i 1354, ed. St. Novakovic, Belgrad, 1898, p. 4; (cf. şi B.P. Hasdeu, op. cit., p. CLXXXVII). 145 înşiruirii, cifra sim bolică de „şapte ţari”. .. N ici c h iar tân ăru l N icolae Iorga n u avea să evite, între cei doi predecesori, com iterea u n o r greşeli tot atât de grave în în ­ ţelegerea textului lui D uşan. în altm in teri excelentul său studiu din 1913 despre contextul istoric al întem eierii m itropoliilor Ţ ărilor rom âneşti, Iorga face, la rân d u l său, dovada u nei c u ­ n oaşteri la a d oua m ân ă a textului, m ediată de oglinda în şe­ lătoare a lui N e g r u -V o d ă al lui H asdeu. A b an d o n ân d fără altă discuţie corecţia paleografică im probabilă p ropusă de acesta, Iorga com ite o eroare nu m ai p u ţin gravă afirm ân d că D uşan „va spune m ai târziu despre Basarab că era n u n um ai «dom n cum an» (g o sp o d stv o ia şk o ), dar şi stăpânitor al «vecinilor tătari negri»223. în acest raţio n am en t se poate observa, pe de o parte, o confuzie în tre p erso an a lui Basarab şi instituţia d o m n eas­ că {g o sp o d stv o ), pe u rm ă, o am algam are su rp rin zăto are între alani (iaşi) şi cum ani, p e n tru ca Iorga să aplice apoi, d in tr-o sim plă în to rsătu ră de condei, această p retinsă „cum anitate” ieşită de nicăieri.... lui Basarab însuşi! Textul culm inează cu tran sfo rm area tătarilo r negri, care apar în text d o a r ca vecini, în supuşi ai lui Basarab, „dom nul cu m an ”, ca şi când H o ard a de A ur nici n u exista. C o m iţân d această în lăn ţu ire de erori, Iorga n u a utilizat m ijlocul cel m ai sim plu de a verifica exactitatea raţio n am en tu lu i său: dacă cele trei en tităţi evocate ar fi făcut în realitate u n a singură, la n u m ărăto are n u am m ai avea „şapte ţari”, ci d o ar cinci. Aceste observaţii n u vor să um brească m e ­ 223 N. Iorga, „Condiţiile de politică generală în cari s-au întemeiat Bisericile româneşti în veacurile XIV-XV” reluat în Idem, S tud ii asupra E vului M e diu rom ânesc, ed. Ş. Papacostea, Bucureşti 1984, p. 95-112 (publicat iniţial în A A R M S I, s. II, 35 (1912-1913), p. 387-411), aici p. 99. 146 to d a m arelui istoric, ci d o ar să arate cât de greu erau dibuite realităţile trecutului în stadiul istoriografiei de la începutul sec. XX. Abia d u p ă m ulte acum ulări venite pe filiera arheologiei şi a studiilor orientale, pu tem înţelege m ai bine aceste lucruri astăzi, în u rm a cercetărilor care au d em o n strat atât prezenţa H oardei de A ur la gurile D u n ării p ân ă în a do u a ju m ătate a sec. al XIV-lea, cât şi existenţa form aţiunii politice a alanilor din M oldova înainte de 1359. Or, tocm ai în această gravă eroare de interpretare a tex­ tului lui Ştefan D uşan se află originea pretinsei cu m anităţi a lui Basarab. Ea s-a disim ulat în tr-u n studiu ulterior, din 1928, de fapt, u n fel de recenzie lărgită la u n eseu al orientalistului am ator A. Bruce Boswell22425. R ecunoscând originea turcică a num elui de Basarab, Iorga s-a d istan ţat de teoriile fanteziste ale lui B.R H asdeu, su bliniind că trebuia să se vorbească de acum încolo de B ă să ra b ă cel c u n u m e le c u m a n . P entru a se în tre ­ ba retoric în trecere: „ N u m e le desigur. D a r n u m a i n u m e le ? ”*25. Este evident că Iorga făcea aluzie cu p ru d en ţă la rân d u rile scri­ se cu cincisprezece ani m ai înainte despre „Basarab d o m n u l cum an”, când fusese chiar şi m ai tem erar în afirm aţiile sale. N eagu D juvara, acuzându-1 de lipsă de curaj ştiinţific, pare să ignore, aşadar, că Iorga a spus n eg ru pe alb cu m u lt înaintea lui 224 A. Bruce Boswell, „The Kipchak Turks”, The Slavonie R e view 6 (1927), p. 68-85. Destul de grăitor, în mod vizibil, fără să cunoască acest scurt eseu general, prac­ tic fără note, Neagu Djuvara se referă în mai multe interviuri la „o carte scrisă de un englez privitor la cumani”. 225 N. Iorga, „Imperiul cumanilor şi domnia lui Băsărabă. Un capitol din colaboraţia româno-barbară în Evul Mediu”, în volumul S tudii asupra E vului M ediu rom ânesc, Bucureşti, 1984, p. 67-71 [iniţial publicat în A A R M S I , s. III, 8 (1928), p. 97-103], aici p. 69. 147 că Basarab ar fi fost cum an, d ar că pe u rm ă a ren u n ţat la acea­ stă poziţie, din m otive pe care urm ează să le clarificăm . Iată însă, în tr-u n m o d cât se poate de evident, că această tem atică nu se fondează pe nim ic altceva decât o intepretare cum n u se poate m ai falsă a textului lui Ştefan D uşan, cunoscut la m ân a a doua, şi, în p rim u l rând, pe inacceptabila confuzie în tre alani şi cum ani. în să inform aţia şi m ai preţioasă de care Iorga uita cu această ocazie era echivalarea lui lo an Basarab cu u n ţar, cu atât m ai valoroasă cu cât o făcea tocm ai ţaru l D uşan, şi pe care H asdeu a fost poate ultim ul care a întrezărit-o. Această confuzie de interpretare, agravată de o eroare istorică, ar fi răm as, poate, u n a d in tre m iile de fulguraţii ale m arelui istoric, m ereu utile, adesea geniale, dar, câteodată, pe de-a întregul eronate. D in păcate, p relu ân d -o din zbor, fără să m ai verifice nici sursele, nici validitatea afirm aţiilor lui Io r­ ga, N eagu D juvara a făcut tocm ai d in această confuzie piatra u nghiulară a teoriei sale226 , îm p in g ân d ideea originii cum ane a lui Basarab şi a tatălui său p ân ă la ultim ele lim ite logice şi dincolo de orice posibil indiciu docum entar. Există o doză de 226 N. Djuvara, Thocom erius-N egru Vodă , p. 141: „Nici măcar marele Nicolae Ior­ ga, atât de slăvit, încât şi-ar fi putut permite orişice afirmaţie, n-a îndrăznit să tragă o concluzie clară, cu toate că după titlul pe care l-a dat unui capitol din monumentala sa Istorie a rom â nilor („Simbioza româno-cumană"), precum şi din micul articol intitulat «Imperiul cumanilor şi domnia lui Basarabă», apare limpede că intuia - mintea lui era prea ascuţită, prea subtilă ca să nu fi di­ buit lucrul, anume rolul jucat de cumani la începuturile Ţării Româneşti. în acel articol (dar cine mai scotoceşte prin miile de articole ale lui Iorga?) a scris această frază revelatoare: „Numele desigur e cuman. [Al lui Basarab, apoi în italice, adică subliniat:] Dar numai numele?” N-a mers însă mai departe, atât de înrădăcinată era — şi mai este încă — prejudecata larg răspândită, aproape generală în subconştientul compatrioţilor noştri, după care toţi actorii istoriei noastre multiseculare trebuie să fi fost, pe toată linia, curaţi coborâtori din amestecul daco-roman!”. 148 autoironie in voluntară în deplorarea faptului că Iorga, desco­ p erin d originea cu m an ă a num elui, n u a m ers m ai departe în afirm area cum an ităţii etnice a lui Basarab, fără să realizeze că această „intuiţie genială” era, de fapt, o n em aip o m en ită co n fu ­ zie. în faţa acestor regrete, vom spune astăzi: cu atât m ai bine p e n tru reputaţia ştiinţifică a lui Iorga, cu atât m ai rău p e n tru victim ele colaterale ale erorii sale! D acă N eagu D juvara s-ar fi aplecat cu seriozitate asupra sintezei finale pe care o evocă, ar fi înţeles că Iorga a ren u n ţat să m ai susţină ideea cum anităţii lui Basarab din sim plul m otiv că între tim p a p ă tru n s sensul exact al Z a k o n ik u lu i lui D uşan, năstru şn icu l izvor care p ân ă atunci dăduse atâta bătaie de cap istoricilor rom âni. M ulţi istorici se delectează cu plăcerea m e ­ diocră de a sublinia contrazicerile d in tre diversele scrieri ale lui Iorga, fără să înţeleagă onestitatea intelectuală şi capacitatea rară de autocorectare de care m arele istoric a dat dovadă până la sfârşitul vieţii. U n istoric dem n de acest nu m e nu lucrează pe baza u n o r revelaţii, ci p rin cercetarea co n tin u ă şi strădania de a-şi p ă tru n d e sursele, au to corectându-se în p erm anenţă. Tocm ai de acest efort de revizuire generală dă dovadă m o n u ­ m entala Isto rie a ro m â n ilo r, al cărei al III-lea volum a apăru t în 1937 şi în rom ână, şi în franceză227. N u u n puseu naţionalist este cauza acestei revizuiri, deoarece Iorga contin u ă să dedice pagini esenţiale „sim biozei ro m ân o -cu m an e”, rolului cu m a n i­ lor în constituirea, alături de ro m ân i şi de bulgari, a im p eriu ­ lui Asăneştilor, sau im p o rtan ţei C um aniei întem eiate de regii 227 N. Iorga, Istoria rom ânilor. Voi. III, Ctitorii, Bucureşti, 1937, şi N. Iorga, H istoire des R o u m a in s et de la R o m â nite orientale, voi. III, Les fon d a te u rs d ’Etat, Bucarest, 1937. 149 U ngariei228. Iorga n u era m ai p u ţin la cu ren t cu dem o n straţia filologică a u n u i lu cru pe care, de fapt, el îl form ulase cel d in ­ tâi: originea tu ran ică a n um elui de B asarab229. Totuşi, el se dis­ tanţează cum n u se poate m ai h o tărât de concluziile istorice pe care cutare filolog m aghiar, im u n la lecţiile istoriei, înţelegea să le tragă d in consideraţii lingvistice nepuse în context230. în acelaşi tim p, el critică incisiv teoria nerom ânităţii Basarabilor, form ulată de m arele editor de surse transilvane A ndrei Veress231, faţă de care n u îşi m enajează cuvintele232. Ce l-a m otivat pe N icolae Iorga să îşi schim be atât de ra ­ dical poziţia în acest subiect? Factorul esenţial a fost tocm ai reconsiderarea textului ţaru lu i sârb: „Sârbii înving pe «Basarabi» ca şi pe tătari, şi o m en ţiu n e slavonă, atât în anale, cât şi în prefaţa Z a k o n ik u lu i lui Ştefan D uşan, pom eneşte num ele voievodului biruit, «Băsărabă Ivanco». C redeam că trebuie să se înţeleagă «Băsărabă, fiul lui Ivancu sau Iancu», dar se pare că e vorba de u n n u m e dublu, ca al lui N icolae A lexandru”233. 228 N. Iorga, Istoria rom ânilor. III, p. 52-74. 229 L. Râszonyi-Nagy, „Contributions â l’histoire des premieres cristallisations d’Etat des Roumains. Lorigine des Basarabas”, A rc h iv u m E uropae C entro-O rientalis 1 (1935), p. 221-253. 230 N. Iorga, Istoria rom ânilor, III, n. 4, p. 155: „Bizară teoria care «cumanizează» pe Basarabi a unui domn Lâszlo Râszonyi, care se declară tot aşa de acasă şi la Budapesta şi la Ankara, dar, în ce priveşte subiectul însuşi, desigur că nu”. 231 E. Veress, „Originea statelor <stemelor> Ţărilor române”, R IR , 1 (1931), p. 230: „La sfârşitul veacului al XlII-lea familia Basarabilor, cu o mână de oameni răz­ boinici de pe plaiurile dintre Prut şi Şiret, pe care au locuit cine ştie câte secole laolaltă cu cumanii, au cucerit poporul român aflat pe şesul Dunării, alcătuind acolo un stat”. 232 N. Iorga, Istoria rom ânilor, III, n. 4, p. 155: „Asupra originii principatului mun­ tean nu se poate însă ceva mai absurd şi mai duşmănos decât ce publică d. Veress Endre”. 233 N. Iorga, Istoria rom ânilor. III, p. 176. 150 C hiar dacă trim ite generic la ediţia lui Novakovic (fără titlu, fără pagină), Iorga precizează că textul îi este cunoscut prin lu­ crarea lui B.P. H asdeu. Totuşi, ceea ce contează aici este conclu­ zia logică emisă, în fine, pe baza acestei surse: Ivanco este tocm ai num ele celebrului Basarab. Or, potrivit lui Iorga, un do m n care se num ea cu un num ea dim inutiv propriu sârbilor şi rom ânilor (Iancu!)234 avea p uţine şanse să fie de origine cum ană. A şa d a r , în tre p r in d e r e a lu i N e a g u D ju v a r a n u o r ig in e a z ă în d u c e re a c u ra jo a să m a i d e p a r te a u n e i « in tu iţii g e niale » a lui Iorga, c u m îi p la c e să c re ad ă şi să o repete, ci în tr -o fo r m id a b ilă e roare p e care în su şi a u to r u l ei a le p ă d a t-o c u c u v in te le cele m a i aspre, re sp in g â n d -o în cele d in u r m ă ca p e o a b su rd ita te . Suntem , din păcate, departe de a putea spune că ultim ul cuvânt al lui Iorga în acest d o m eniu ar fi devenit, şapte decenii m ai târziu, o m o n ed ă com u n ă în istoriografia rom ână. D acă aşa stau lucrurile, aceasta se datorează p u ternicei influenţe a unei lucrări im p o rtan te ap ărute după al D oilea Război M o n ­ dial. C u o erudiţie ieşită din com un (deşi p e alocuri re d u n d a n ­ tă), Em il V ârtosu235, situat m etodologic la an tip o d u l lui N ico­ lae Iorga, dă im presia nu doar de a fi epuizat u n subiect, dar şi de a-1 fi rezolvat definitiv. Aceasta este adevărat p e n tru câteva d in tre concluziile sale. In tro d u cân d însă textul lui D uşan în vasta sa cercetare asupra num elui teofor care însoţeşte în m o d m isterios titu latu ra do m n ilo r rom âni, V îrtosu a acreditat ideea că „Ivanco” nu ar fi de fapt decât trad u cerea slavonă a n u m e ­ 234 Asupra echivalenţei dintre loan şi Iancu, a se vedea I.-A. Pop, „Numele din familia regelui Matia Corvinul - de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană”, S M IM 26(2008), p. 111-138. 235 E. Vârtosu, T itulatura d o m nilo r şi asocierea la d om n ie în Ţara R om âneasca şi M oldova p â n ă în secolul al X V l-lea , Bucureşti, 1960. 151 lui de cancelarie lo a n , care precedă num ele tu tu ro r d o m n ilo r m oldo-valahi. Există o p roblem ă însă: poziţionarea secundă a acestui n u m e (B a sa ra b a Iv a n c o ), şi nu invers, cu m ar fi de aş­ tep tat în cazul u n u i n um e-titlu. Explicaţia sa este cât se poate de ciudată: această „eroare” ar proveni „din neştiinţa sau fante­ zia scriitorului sârb - care face însem narea”236. P en tru a judeca valoarea intrin secă a acestui argum ent, ajunge să m enţionăm că „igno ran tu l scriitor sârb” n u era altul decât Ştefan D uşan sau, cel p u ţin , u n m em b ru al cancelariei im periale care redacta prefaţa C o d u lu i în num ele său, co n tem p o ran cu Basarab. Un m anual diplom atic patriarh al pus în valoare u n deceniu m ai târziu a d em o n strat că acest form ular nu a fost pus în p rac­ tică atât de devrem e de către cancelaria Ţării R om âneşti. în E k th e s is n e a de la sfârşitul sec. XIV nu se face nicio referire la num ele titlu IO A N în legătură cu titu latu ra lui M ircea I (13861418), altfel rep ro d u să in e x te n so , câtă vrem e aceasta apare în redacţia postbizantină a aceluiaşi m an u al cu referire la Ştefan III cel M are al M oldovei (1457-1504)237. Iată de ce raţio n am e n ­ tul lui Em il V ârtosu ni se pare retrospectiv şi îndoielnic. în rea­ litate, se poate observa n u d o ar că o rd in ea „norm ală” B a sa ra b a Iv a n c o este inversată, d a r şi că num ele „Ivanco” este redat la 236 E. Vîrtosu, Titulatura dom nilor, p. 16-17, mai cu seamă: „în fapt, trebuie să admitem definitiv că „Basarab Ivanco” din 1330 este unul şi acelaşi cu „Ivanco Basarab”: Basarab, aflat pe tronul Ţării Româneşti, socru al ţarului Alexandru al Bulgariei, participant, în sprijinul acestuia, la lupta de la Velbujd; acelaşi care, în noiembrie, acelaşi an, avea să lupte victorios împotriva regelui Carol Robert al Ungariei. „Ivanco” din izvoarele sîrbeşti este o formă bulgărească, comună însă şi celorlalte limbi slave, pentru loan şi reprezintă, în textul sîrbesc, apelativul-nume Ion sau loan, în traducere sud-slavă, dar aşezat topic, din neştiinţa sau fantezia scriitorului sîrb - care face însemnarea - după numele propriu al lui Basarab şi nu înaintea lui, cum s-ar fi cuvenit în mod normal”. 237 J. Darrouzes, E kthesis N ea. Un m a nu el des p itta k ia by za n tin du X lV e siecle, REB 2 7 (1969), p. 5-165, aici p. 61-62. 152 form a dim inutivă. U n asem enea dublu tratam en t n u concordă absolut deloc cu ideea u n u i n u m e-titlu de cancelarie. C o n c lu z ia care se im p u n e d u p ă ce a m u r m ă r it trib u la ţiile isto rio g ra fie i r o m â n e în ju r u l a c e stu i te x t îm p ă r ă te sc este, p r in u rm a re , in e lu cta bilă . C eea ce n e s p u n e m ă r tu r ia c o n te m p o r a n ă şi b ine in fo r m a tă a lu i Ş te fa n D u ş a n este că Iv a n c o i.e. lo a n este n u m e le d e b o te z a l lu i B a sa ra b 23*. Istoriografia ro m ân ă trebuie să revină im perios la concluzia u ltim ă a lui N icolae Iorga în acest subiect. lo an Basarab trebuie să intre în m o d definitiv în d repturile sale patronim ice. L a în c e p u tu r ile id e ii im p e r ia le ro m â n e ş ti C ontextul istoric este cel al bătăliei de la Velbujd din 1330. Ştefan D uşan prezintă aici evenim ente la care a luat direct p arte şi care au constituit un m o m en t de tu rn u ră în cariera sa. V ictoria tatălui său, Ştefan D ecanski, căruia îi era atunci asociat la tro n , a constituit m o m en tu l în care echilibrul b alca­ nic a basculat în favoarea Serbiei. în să triu m fu l de la Velbujd d eţine în prefaţa Z a k o n ik u lu i o im p o rta n ţă ideologică m ajoră. P rin victoria asupra coaliţiei celor „şapte îm p ăraţi/ţari”, regatul Serbiei şi dinastia N em anizilor şi-au făcut m anifestă vocaţia im perială. P en tru D uşan, această victorie a fost u n m o m en t decisiv în d ru m u l lui către coroana im perială. Lista ţarilo r cu p rin d e personalităţi al căror statut im perial este indiscutabil. îm p ăratu l A ndronic III Paleologul, M ihail Şişm an şi fratele său Belaur (Balaur), asociat la tron, lo an Ale-238 238 Deja în D ip lo m a Ioaniţilor din 1247 se atestă existenţa la sud de Carpaţi a „cneazului loan”. 153 xan d ru , despot la 1330, dar devenit ţar în 1331 (D uşan redă evenim entul retrospectiv) - p e n tru aceştia n u încape discuţie. „Tătarii neg ri” nu su n t aici tătarii supuşi lui Basarab, ci îi re ­ p rezintă pe tătarii d in sudul Basarabiei, atunci parte integrantă a H oardei de Aur, aflată la apogeul puterii sale sub autoritatea han u lu i Uzbek. P recum se ştie, h an ii H oardei de Aur, descen ­ d enţi din G enghis-H an, erau consideraţi îm p ăraţi în epocă, iar sursele ruseşti, scrise în slavonă, îi intitulează constant „ţari”. Lăsând cei cinci ţari deoparte, constatăm că în listă sunt evocaţi şi Basaraba Ivanco, şi statul „iaşilor” din M oldova cen ­ trală, căruia, foarte probabil, oraşul Iaşi de astăzi îi era reşed in ­ ţa. C unoaştem încă foarte p u ţin e lu cru ri despre această for­ m aţiu n e statală (g ospo d stv o) alană p e n tru a ne putea p ro n u n ţa ferm asupra sensului cu care aceasta este n u m ărată p rin tre ţa ra tele regiunii. Poate că această utilizare trebuie relativiza­ tă, deoarece acelaşi text face aluzie, în final, la stupoarea pe care victoria n esperată a sârbilor în faţa form idabilei coaliţii a generat-o asupra „tu tu ro r ţarilo r şi d o m n ilo r d im p reju r” şi, fără îndoială, asupra învinşilor înşişi. C um p rin tre aceşti d o m ­ ni (g o s p o d a m ) se găsea şi co n d u căto ru l statului (g o sp o d stv o ) alanilor, se poate afirm ă că şi Basarab putea face parte, la u rm a urm ei, d in aceeaşi categorie. N u am m ai glosa, aşadar, în ju ru l acestei d eterm in aţii ca ţa r a lui Basarab dacă u n alt text co n tem p o ran n u ar m ai face aluzie la el. în V ia ţa S fâ n tu lu i M a x i m K a u s o k a liv itu l, redactată de m itropolitul Teofan de P eritheorion, se află m ărtu rii esen­ ţiale asupra vieţii sfântului G rigorie Sinaitul. Pasajul care ne interesează este u rm ătorul: „Kir G rigorie Sinaitul, odată ajuns la Paroria, a fost ca u n 154 soare strălucitor p e n tru cei ce trăiesc în întuneric. El îi h rănea cu pâinea vieţii pe toţi cei înfom etaţi de m ân tu ire şi ca u n iz­ vor nesecătuit era în cuvinte, fapte şi contem plaţie. A uziră de el M area C etate [i.e. a C o n s ta n tin o p o le i - M egalopolis] şi toată Tracia şi M acedonia, toate regiunile bulgarilor, cele de dincolo de Istru şi cele ale Serbiei. V eniră atunci la el m ulţim i n e n u ­ m ărate de aleşi, d o rito ri să se hrănească de la sursă din învăţă­ turile lui m ereu vii, şi se săturară. Şi făcu locuibili m unţii m ai înainte de n elocuit ai Paroriei. N u m ăru l călugărilor pe care îi binecuvânta cu propriile sale m âini creştea pe zi ce trece. Iar pe îm păraţii păm ân tu lu i, A ndronic, A lexandru, Ştefan şi A lexan­ d ru , şi-i făcu discipoli p rin m in u n ate învăţături e p isto la re”239. în lista „îm păraţilor p ăm ân tu lu i” po t fi rapid identificaţi: îm păratul bizantin A nd ro n ic III, ţaru l bulgar lo an 240 A lexan­ 239 F. Halkin, E. Kourilas, „Deux Vies de S. Maxime le Kausokalybe, ermite au Mont Athos (XlVe s.)”, A nalecta Bollandiana, 54 (1936), p. 38-112 (= Idem, Saints m oines d'O rient, Londra, 1973, XL), aici p. 90, § 18, 1. 8-22: «'O Se Xtvaîxrje Kilpioţ Ipipyopioc; yevopevoi; £k e îo e etc; xd Itapopia, u><; fţXtoc; (paiSpSe role eoKOTiopevou; e k e îo e dv^xeiXev, xai xoptdţei ăprov (infjc xolc; t c e iv u x ji Ttdoi t 6 v aa)Ti)ptov e k e T. O u k h u n ; 6ir|yf|aa<j0ai k o k e iv o u t o O dvSpoq ta oenxd dpiaxeupaxa- yivExai rn^yr] dveţavxXriToi; Tip X6ya>, xp 7tpdţei Kal 0eiopici. MavOdva xouxo i) MeyaXoTtoXu; Kal 6Xr| f] ©paKt; Kal f| MaKeSovia, aXXd Kal f| ttăoa t u iv BouXydpuiv KaToiKr)Oi<; Kal xd Trepa’'Iaxpou Kal xpc; SeppCctc;- Kal Tpexouaiv ăneipa TtXp0p t u iv e k Xe k t u iv npop auxov, ţryrouv xopxao0fjvai e k xpc; Ttriyfji; x(I)v SiSaypdxuiv auxou t u iv aeiţuiuiv, Kal 6rj Kal xopxdţovxat- Kal troici xa tipii)t]v ăotKa dpr; Kal xa riapopia evouca, (bate nXeovaţeiv xatp dyaXaii; t u iv povaţiîiv, oue iSiate x£Palv £tt£aippdyiţ£v. Kal xoup paaiXele xfje ypc;, AvSpoviKov Xeyui Kal xdv ÂXeţavSpov, Xxenavov Kal ‘AXeţavSpov, EJU0upr|Tde auxou tiEtroirjKEV Si emoxoXuiv SiSaKXtKiuv 0aupaaiu)v». Vezi şi A. Rigo, „Gregorio il Sinaita”, în volumul L a theologie byzan tine e t sa tradition (XIII'-XIX* s.), ed. G. Conticello şi V. Conticello, Turnhout, 2002, voi. II, p. 30-130, aici p. 59-60. 240 Aşa cum a arătat I. Lazarov, „BtiafleTeticKOTO mae „Moair” u KytirbT kt >m c b . MoaH Pm/ic k m b nxprKaBHO-nojiwTM'recKaTa Mfleonorua Ha BiopoTO 6 'h/rrapcKO uapcTBo”, C&emozopCKa oâum en 3oepatf>, 3 (1999) 90-98, adevăratul num e de putere al m ai m u lto r suverani bulgari este „loan”, inutil slavizat sub form a „Ivan”. „loan” este un num e de putere care trim ite la fondatorii celui de-al 155 d ru şi ţaru l sârb Ştefan D uşan. Al doilea A lexandru al e n u ­ m erării a fost identificat încă de editorii textului cu Nicolae A lexandru al Ţ ării R om âneşti241. A fost însă avansată o altă p ropunere. Potrivit lui D aniel Barbu, ar trebui să-l luăm mai degrabă în considerare pe cneazul A lexandru M ihailovici al Tverului242. Identificarea, extrem de fugară, n u avea altă ra ţiu ­ n e decât de a în lătu ra u n text care părea să vorbească despre aderen ţa la ortodoxie a u n u i m o n arh ro m ân pe care respecti­ vul a u to r dorea cu tot din ad in su l să îl prezinte ca pe u n catolic p ân ă p e la 1360. A ceastă identificare este însă o im posibilitate. A lexandru a jucat un rol m eteoric în istoria Tverului, u n d e a d o m n it de do u ă ori (1327-1328, 1338-1339). D uşm an al m a ­ relui cneaz Ivan I.Kalita al M oscovei, protejatul m itropolitului grec T heognost, A lexandru de Tver şi-a com prom is legăturile cu ierarhia bizantină, căzând sub excom unicarea m itro p o litu ­ lui. Pierzându-şi tronul, el a fost executat în 1339 la Sarai, din ord in u l h anului U zbek al H oardei de A ur243. în aceste condiţii, doilea ţarat, loan Asan I şi fratele său Ioniţă. Câtă vreme istoriografia română se consumă în dispute adjectivale de genul lui „Mircea cel Bătrân/ cel Mare" ş.a.m.d., se uită, de fapt, că toţi domnii români purtau numele de loan, astfel încât ar trebui să se întrebuinţeze curent formele „loan Mircea”, „loan Ştefan”, „loan Vlad” etc., tot aşa precum toţi regii sârbi purtau numele de „Ştefan”. Odată restabilite numele originale ale capetelor încoronate, dincolo de considerente naţionaliste, atât în Bulgaria, cât şi în România, continuitatea imperială din tre Imperiul Asăneştilor şi Ţările Române ar reieşi cu deplină evidenţă (D. I. Mureşan, „Zographou et la transmission de l’idee imperiale bulgare en Moldavie”, Bulgaria M ediaevalis, 2 (2011) [Festschrift Vassil Gjuzelev], p. 703-753). 241 F. Halkin, E. Kourilas, „Deux Vies de S. Maxime le Kausokalybe”, n. 3, p. 90. 242 D. Barbu, „Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre”, în Idem, Byzance, R om e e t Ies R oum ains. Essais su r la p rod uction p olitique de la fo i au M o ye n Age, Bucureşti, 1998, p. 103-122, aici p. 105. 243 J. Fennell, „Princely Executions in the Horde 1308-1339”, Forschungen zu r O steuropdischen Geschichte, 38 (1988), p. 9-19; V. S. Borzakovsky, H cm oputt TeepcKoeo K H nxecm ea, Moscova, 2006, p. 130-142. 156 este dificil de crezut că, între aşezarea lui G rigorie Sinaitul la Paroria în 1334 şi m o artea la sfârşitul unei vieţi zbucium ate a lui A lexandru de Tver în 1339, cei doi vor fi avut răgazul să sta­ bilească relaţii epistolare. în n iciun caz însă nu se poate accep­ ta că m o n ah u l de la P aroria îşi va fi făcut u n discipol d in tr-u n p rinţ rus căzut sub excom unicarea ierarhului său. Identificarea cu p rin ţu l rus nici nu trebuia însă avută în ve­ dere dacă se lua în considerare contextul textual al inform aţiei cu pricina. Există u n rap o rt geografic evident între regiunile în care s-a răsp ân d it faim a lui G rigorie Sinaitul şi lista „îm pă­ raţilor p ăm ân tu lu i” reprodusă trei fraze m ai încolo. C onstantinopol, M acedonia şi Tracia sunt, într-adevăr, regiunile care m ai ap arţin eau Im periului R om an de R ăsărit d upă eşecul lui A ndronic III de a recupera Bithynia de la O sm an I în 1329 (în ­ frângerea de la Pelekanon). lo an A lexandru era stăpân peste „regiunile bulgarilor”, câtă vrem e Ştefan D uşan d o m nea peste „regiunile Serbiei”. în acest fel, al doilea „îm părat al p ăm â n tu ­ lui” cu num ele A lexandru nu poate să coresp u n d ă decât regiu­ nilor „de dincolo de Istru ” ( râ TtepaTatpou), adică, în chip evi­ dent, Ţării R om âneşti244. O altă eroare este cronologia in tern ă a textului, oferită de d ata m o rţii lui G rigorie Sinaitul, te r m in u s a n te q u e m p e n tru toate inform aţiile conţinute. Or, aceasta nu 244 D. Năstase, „Imperial Claims in Romanian Principalities from the Fourteenth to the Seventeenth Centuries. New Contributions”, în volumul The B y za ntine Legacy in Eastern Europe , ed. L. Clucas, New York, 1988, p. 185-223, n. 21, p. 214. în acelaşi sens merge argumentaţia lui P. Ş. Năsturel, Le M o n t A tho s et Ies R oum ains. Recherches su r leurs relations du m ilieu d u X lV e siecle â 1654, Rome, 1986 (O C A , 227), p. 29-31. Nici Şt. Andreescu, „Exarhatul. Geneza instituţiei în Ţara Românească şi Moldova”, RI, 19 (2008) [2010], p. 21-27, aici p. 25 şi n. 17, nu se lasă convins de identificarea propusă de Daniel Barbu, dar păstrează deplină confidenţialitate asupra raţiunilor sale. 157 este 1348, cu m se indică fără nicio referinţă bibliografică245, ci 1346246. D atarea precisă a acestui evenim ent are o im portanţă capitală, cu m se va vedea m ai încolo, în discutarea docum en tată a o rien tării confesionale a lui N icolae A lexandru. A cum ne interesează însă p rim o rd ial aspectul politic al textului. El certifică faptul că N icolae A lexandru era socotit p rin tre „îm păraţii p ăm ân tu lu i” înainte de 1346. D u p ă cum se ştie însă, în această perio ad ă Basarab I m ai trăia încă, iar Nico lae A lexandru n u era, de fapt, decât asociat la tro n u l părintelui său. A ceasta înseam n ă im plicit că şi lo an B asarab era u n u l din tre „îm păraţii p ăm ân tu lu i”, lu cru care confirm ă aserţiunile în acest sens ale îm păratului Ştefan D uşan. Teoria politică a „îm păraţilor p ăm ân tu lu i”247 este o apa riţie d atân d din epoca p o sterioară cu ceririi latine a C onstau tinopolului, cân d pe resturile Im periului R om an de Răsărit d in vrem ea dinastiei C o m n en ilo r au ap ăru t o serie de im perii succesoare, aflate în luptă p e n tru refacerea unităţii pierdute. Im periul latin de C onstantinopol, Im periul de la N iceea, Im p eriul de la Tesalonic (care, du p ă ru in area am biţiilor sale, se va tran sfo rm a în D espotatul E pirului), Im periul din Trebizon da, Im periul vlaho-bulgar al A săneştilor - toate acestea s-au angajat în tr-o luptă fără m ilă p e n tru suprem aţie şi p e n tru do m inaţia C o nstantinopolului. D acă N iceea a reuşit să facă faţâ 245 D. Barbu, op. cit., p. 105. 246 A. Rigo, Gregorio il Sinaita, p. 42-43. 247 Asupra importanţei acestui concept a atras întâia oară atenţia prof. Dumitru Năstase, care a revenit recent cu noi lămuriri: D. Năstase, „Sfinţirea mănăstirii Argeş şi cruciada antiotomană”, S M IM 30 (2012), p. 77-118, în special 90-91, 96-99. A se vedea însă şi D. I. Mureşan, „Philothee ILI Kokkinos, la metropolede Hongrovalachie et Ies empereurs de la terre”, p. 358-376. 158 pretenţiilor epirote, a trebuit totuşi să accepte oficial existenţa Trebizondei şi a Bulgariei ca im perii o rtodoxe distincte. D upă refacerea părelnică a unităţii im periale de către M ihail VIII Paleologul, în 1261, nu d o ar că acestea d ouă s-au m enţinut, dar, du p ă 1346, şi Serbia s-a invitat la ospăţul im perial favori­ zat de slăbirea Im periului R om an de R ăsărit în u rm a lungilor războaie civile. D esigur că teoria oficială a afirm at până la ca­ păt că îm păratul constan tin o p o litan reprezenta unicul im periu legitim , fiind îm păratul universal ( b a sile us k a th o lik o s )248. în să celelalte state concurente au dezvoltat ideea coexis­ tenţei m ai m u lto r im perii ortodoxe, reu n o scân d doar un sta­ tut de p r im u s in te r p a r e s al îm păratului din C onstantinopol. Una d intre aceste instanţe este, în literatura im perială bulgară, textul intitu lat R a z u m n ik - U ka z, care, în p erio ad a co m uniunii cu Rom a, invoca existenţa a trei im perii creştine, după m o ­ delul Sfintei Treim i: grec, bulgar şi germ an. D upă ru p tu ra com uniunii cu Rom a, im periul g erm an a fost înlocuit cu cel georgian. C hiar şi în plan m ai concret, această n ouă d o ctrin ă este pusă în aplicare. D osarul bogat al concesiei p roprietăţilor satului C han d ax către m ănăstirea im perială a Z ografului ilu ­ strează perfect această ipostază. La cererea îm păratului bulgar loan A lexandru ca această proprietate, situată în M acedonia bizantină, să fie cedată ctitoriei bulgăreşti de la Athos, îm p ăra­ tul bizantin lo an al V-lea Paleologul acceptă, concesiunea fiind reconfirm ată şi de îm păratul sârb Ştefan D uşan în 1347249. Cei “8 Analiza acestui concept la D. I. Mureşan şi P. Ş. Năsturel, «Du KdSoXiKoq PamXeuc â l’auGEVTqc; KafloXixoc. Notes sur Ies avatars dune idee politique», E tud es byza ntines e t p ost-byza ntines, 6 (2011), p. 251-281. D. I. Mureşan, „Zographou et la transmission de l’idee imperiale bulgare”, 709710. 159 trei îm p ăraţi o rtodocşi acţionau în acest caz sinergie, în per fectă arm onie, deşi în alte problem e politice puteau să fie an tagonici. P en tru a înţelege din am ica specifică u ltim elor secole ale istoriei bizantine, este, aşadar, im p o rta n t să realizăm că d o ctrin a oficială a unităţii im periale este în această perioadă dublată şi reechilibrată de o d o ctrin ă opusă, cea a „îm păraţilor o rto d o cşi ai p ăm ân tu lu i”. Textele discutate de noi pân ă aici confirm ă existenţa aces tei noi percepţii a realităţilor politice în Balcanii sec. al XIV lea. C o m p arân d textul Z a k o n ik u lu i cu hagiografia lui Teofan de Peritheorion, constatăm că avem practic de a face cu aceeaşi listă de „îm păraţi ai păm ân tu lu i”, care, în al doilea caz, este, pui şi sim plu, adusă la zi d upă proclam area lui D uşan ca îm păral în 1346. în cele d ouă în şiru iri im periale, b a sile ul A lexandru succede p u r şi sim plu ţa r u lu i lo an Basarab. Este vorba, aşadar, despre u n rang în relaţiile in te rn aţio ­ nale pe care Ţara R om ânească îl atinge încă de la începuturile existenţei sale politice. Z a k o n ik u l lui D uşan ne furnizează încă d ouă date esenţiale. Basarab este indicat cu titlul de „tată al ţa ­ ru lu i” lo an A lexandru, adică de socru al acestuia. Acest detaliu este cunoscut. M âna Teodorei, fiica lui lo an Basarab, a fost în cred in ţată lui lo an A lexandru încă din perio ad a în care acesta era despot. Acest statut corespunde însă unei vechi instituţii bizantine: b a s ile o p a to r250. C reat în sec. al IX-lea p e n tru socrul lui Leon VI, Stylianos Zautzes, acest titlu a fost asum at ulterior de către R om an Lecapenos, socrul lui C o n stan tin Porphyro250 A. Kazhdan e t alii (ed.), The O xford D ictiona ry o f B y za n tiu m , voi. I, New York Oxford, 1991, voi. I, p. 263-264; Patricia Karlin-Hayter, „The Title or Office of Basileopator”, B yzantion, 38 (1968), p. 278-281. 160 gennetos, înain te de a prelua puterea efectivă şi a se încorona ca îm părat. La fel, la sfârşitul sec. XIII, titlul de b a sile o p a to r fu acordat lui M ihail Paleologul, ca p ro tecto r al tân ăru lu i loan IV Lascaris, calitate în care, p recum se ştie, i-a preluat tronul. Utilizată în tr-o m an ieră abilă, dem nitatea de b a sile o p a to r era, aşadar, m ijlocul cel m ai sigur p e n tru a accede în tr-o etapă u l­ terioară la rangul im perial propriu-zis. Acest titlu indică faptul că alianţa d in tre lo an Basarab şi lo an A lexandru n u era, p u r şi sim plu, u n a dinastică. M onarhul valah, care a contribuit la urcarea pe tro n a lui lo an A lexandru în condiţiile tu lb u ri ale anului 1331, proteja, d o m in a şi in fluenţa politica ginerelui său. Se poate astfel aprecia că gestul ulterior al ţaru lu i bulgar, de a o repudia pe soţia sa, Teodora, p e n tru a se căsători cu o tâ n ă ­ ră convertită de la ritul iudaic la ortodoxie, care p rim i acelaşi num e de botez, avea, în prim u l rând, o conotaţie politică: ace­ ea de a se em ancipa de sub tutela lui lo an Basarab. Statutul cvasiim perial al p rim ilo r doi m o n arh i valahi se verifică şi la nivelul căsătoriilor dom n iţelo r dinastiei. Cele d ouă fiice ale lui Nicolae A lexandru se vor m ărita, aşa cu m vom vedea m ai în ­ colo, cu ţaru l V idinului şi cu ţaru l Serbiei: ascensiunea la un asem enea statu t indică faptul că a se căsători p e o treaptă de mai jos ar fi în sem n at o m ezalianţă251. Iată u n p u n ct capital în care ficţiunea lui „N egru-V odă” se desparte de realităţile secolului al XIV-lea. Statutul in ter­ naţional al p rim ilo r d o m n i ai Ţării R om âneşti a fost m ult m ai 251 Despre care v. şi Şt. Andreescu, „Alianţe dinastice ale domnilor Ţării Româneşti (secolele XIV-XVI)”, în volumul R om â n ii în istoria universală, voi. II-1, ed. I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, Iaşi, 1988, p. 675-684, aici p. 675-677 (fără să înţeleagă implicaţiile politice ale acestei politici matrimoniale imperia­ le, cum arată ghilimelele superflue amplasate în dreptul titlului ţarinei Ana). 161 elevat decât poate să redea sim plul term en „vodă” - voievod. A cceptând utilizarea necritică a acestui term en, istoriografia ro m ân ă a p reluat autom at şi în m o d necritic p u n ctu l de vederi' al istoriografiei regale angevine. D e la E p isc op ia d e la C u r te a d e A rg eş la M itr o p o lia U ngro v la h ie i Este m o m en tu l să ne în toarcem către ultim ul text, puţin cunoscut, care aru n că o perspectivă n o u ă asupra începuturilor Ţării R om âneşti, de această dată, din p u n c t de vedere confe sional252. Este vorba de u n scurt adaos explicativ care însoţeşte redacţia N o titia e p is c o p a tu u m nr. 15, editată de părintele Jean D arrouzes. Această redacţie, p u rtâ n d în ediţia de referinţă sigla N, se găseşte în m anuscrisul D ionysiou nr. 167, ff. 245v-246v, un m iscelaneu de texte din sec. XIV-XV. D upă ce raportează co n ţin u tu l integral al N otiţei episcopale respective, autorul său an o n im consideră u til să facă o aducere la zi necesară p entru epoca sa, care asistase la m ai m ulte m odificări în h arta geoe cleziastică a regiunii: „M ai sunt, de asem enea, şi alte m itropolii, care n u sunt înscrise aici, cum ar fi cea de Pegas şi cea a U ngrovlahiei; cea a U ngrovlahiei a fost creată de preasfinţitul p atriarh kir Filotei, sub form a a d ouă m itropolii, d in tr-o singură episcopie”253. 252 Cf. mai pe larg D. I. Mureşan, „Philothee Ier Kokkinos, la metropole de Hon grovalachie et Ies empereurs de la terre”, p. 347-356. 253 J. Darrouzes, N otitia E piscopatuum , p. 386 (Notitia 15, 1. 192-194 et n. 192): „Etoiv Kai eTtpai pqTponoXEic; a'i ouk eiai YEYpappevai, olov q Ilr^cic; ku I f] OuyYpopXaxia eyeyovei Se q Ot>YYpo|3Xaxia ttapâ toO TtavaYiurrdTmi natpidpxou KupoO «DiXoGtou ele; pqTponoXEiq Suo ano ETtLOKOttqc;”. 162 Eic; |!T]TpoTt6A.£ic; 8 u o euro £TtioKOTtf]c;! în această form ulă lapidară, ne su n t livrate două in form aţii capitale cu o lim p e­ zim e de cristal. în prim u l rând, se atribuie p atriarh u lu i Filotei Kokkinos iniţiativa întem eierii am belor m itropolii ale U n g ro ­ vlahiei. C ă a d oua m itropolie se datorează lui, aceasta este, bineînţeles, u n lu cru n o to riu 254. Iată însă o inform aţie nouă, nelipsită de interes: şi proced u ra canonică a întem eierii celei dintâi ar fi fost declanşată de acelaşi patriarh . Precum se ştie, cele două d o cu m en te care se află canonic la originea M itro p o ­ liei U ngrovlahiei255 pom enesc faptul că, d ornic să se apropie de Patriarhia ecum enică, Nicolae A lexandru al Ţ ării R om âneşti '1 chem a în 1359 pe lângă el, la curte, pe m itropolitul Iachint al Vicinei „de câtăva vrem e deja” (npo rivoc; tj<5r| Kcttpou). M ult m ai târziu, în 1370, în scrisoarea de autojustificare pe care o adresează p atriarh u lu i Filotei K okkinos, singurul do cu m en t personal p e care îl avem de la el şi care m erită, aşadar, toată atenţia noastră, apărându-se, la o vârstă înaintată, de acuzaţiile calom nioase ale celor care doreau să îl d ep u n ă din scaunul m i­ tropoliei sale, Iachint ream inteşte p atriarh u lu i că, „odinioară”, tocm ai el fusese cel care îl reconciliase pe „m arele voievod” cu „Preasfinţia Voastră”. 254 P.Ş. Năsturel, „Autour de la partition de la metropole de Hongrovalachie (1370)”, BBR, V I (X), N.S., 1977/1978, pp. 293-326; Lydia Cotovanu, „Deux cas paralleles d’oikonomia byzantine appliquee aux metropolites Anthime Kritopoulos de Severin et Cyprien de Kiev, de Petite-Russie et des Lituaniens (deuxieme moitie du XIV siăcle)”, (I), R RH , 42 (2003), p. 19-60, şi Ibidem (II), RRH , 43 (2004), p. 11-56. 255 J. Koder, M. Hinterberger, O. Kresten, D as R egister des P atriarchats von K onstantinopel, voi. III (1350-1363), Vienne, 2001, n° 243, p. 408-417; Regestes des A ctes d u Patriarcat de C onstantinople, I, Les A ctes des Patriarches: fasc. V: Les Regestes de 1310 ă 1376, ed. J. Darrouzes, Paris, 1977, nr. 2411; FH D R, IV, p. 196-201, nr. 9 şi 10. 163 „Se va crede şi va părea poate o lăudăroşenie d in partea m ea faptul că od ată l-am în d em n at p e m arele voievod peste capul m arii tale sfinţii la îm păcarea şi prietenia acesteia. Şi p e n tru asta sufăr şi sunt jignit tocm ai la b ătrâneţile m ele de către sfânta Biserică a lui D um nezeu, ca u n p rofanator şi dis­ p reţu ito r al acesteia”256. Istoricii au văzut în această aluzie dovada indirectă a unui conflict în tre voievodul din acea vrem e, V laicu-Vladislav, şi Filotei, ceea ce, în contextul argum en tării p r o d o m o a lui Iachint, nu îi aduce niciu n argum ent solid. Această concluzie nu ţine seam a însă de contextul justificativ al scrisorii lui Iachint, care aduce argu m en tu l suprem în favoarea sa, arătân d că adversarii săi doresc să îi sm ulgă m itropolia tocm ai lui, cel care a „câşti­ gat-o” „odinioară” p e n tru jurisd icţia M arii Biserici. Este vorba de argu m en tu l suprem în apărarea sa, anum e: tocm ai puterii sale de convingere i se datorează în realitate „cucerirea” acestei dieceze p e n tru P atriarhia ecum enică. Or, acest lu cru l-a făcut în tr-o vrem e în care acelaşi p atriarh se găsea în fru n tea M arii Biserici. C oo rd o n area acestor trei surse convergente în tr-u n unic context explicativ ne p erm ite să d atăm cu relativă p re­ cizie aluzia lui Iachint la prim u l pontificat al lui Filotei (13531354, 1364-1376), du p ă ce lo an VI C antacuzino l-a depus pe p atriarh u l C alist I, care refuzase să îl încoroneze îm p ărat pe M atei C antacuzino şi să îl excludă im plicit de la tro n p e lo an V Paleologul. în tr-u n context istoric particular, pe care urm ează 256 Fr. Miklosich, J. Miiller, A cta e t diplom ata, voi. I, n° 279 , p. 534 ; FH D R, IV, nr. 12, p. 206 - 207 : „Kau xop a "ydp 0 e \ ei <pavelv Kai Soţeiv, ori e o u v e t u x o v t t ot e t 6 v p sya v (3o£(36Sav imep Tfjc; p£ydAr]<; dyiuKrtvric; o o v e k S o o iv Kai ipiAiav auTf| q. Kai 8 id t o u t o Tidaxco Kai OPpiţopai dpTÎux; e u ; t o yfjp d ţ F022 trjc; a yia ţ t o u 0 e o u £KK\ r| aia<; tbc; d 0 £Tprf)£; Kai 7tEpi(ppovr| Tf)<; auTfji;”. 164 să îl d eterm in ăm , cândva, între 1353 şi 1354, a ajuns şi Iachint la C urtea de Argeş, ceea ce corespunde perfect cu m ărtu ria actelor din 1359 potrivit cărora el se afla acolo „de câtăva v re­ m e”, adică, m ai precis, de cinci-şase ani. Actele de întem eiere din 1359, em ise de această dată de adversarul lui Filotei, Calist I, revenit pe tro n u l Bisericii din C onstan tin o p o l, nu recunosc m eritele predecesorului său, al cărui pontificat era socotit de revenitul p atriarh ca ilegitim , şi, p rin urm are, num ele lui Filo­ tei este trecut diplom atic sub tăcere257. A m arătat altundeva că această deplasare la C urtea de Argeş, în tr-o zonă aflată, probabil, anterio r sub ju risd icţia P a­ triarhiei de Tărnovo, avea m isiunea de a rip o sta la am estecul ilicit al Bisericii bulgare în zona de ju risdicţie ru să a P atriar­ hiei ecum enice258. în 1352, fără n iciun drept, p atriarh u l bulgar acceptase să sfinţească p e n tru scaunul M itropoliei de Kiev şi a toată Rusia u n candidat ru s care fusese respins la C o n stan ­ tinopol. R uptura lui lo an A lexandru de Ţara R om ânească, în u rm a repudierii fiicei lui lo an Basarab, trebuia să antreneze şi o deteriorare a rap o rtu rilo r d in tre cele do u ă ţări altădată strâns aliate. P rin interm ed iu l m itropolitului Vicinei, refugiat la C u r­ tea de Argeş, N icolae A lexandru avea m ân ă liberă p e n tru a organiza em anciparea spirituală a ţării sale de sub ascultarea P atriarhiei de Tărnovo, fosta Patriarhie a Bulgarilor şi a Ro­ m ânilor, întem eiată de Ioniţă C aloian şi de p rim atu l Vasile în u rm a negocierilor cu Biserica Rom ei. 257 D. I. Mureşan, „Philothee I" Kokkinos, la metropole de Hongrovalachie et Ies empereurs de la terre”, p. 356-358. 258 Ib ide m , p. 341-344. 165 S curta n o tă discutată aici aduce clarificări n u d o ar asupra cronologiei creării M itropoliei U ngrovlahiei, dar dezvăluie, în fine, şi p ro ced u ra canonică ce a fost aplicată atunci în acest scop. D atorită faptului că Iachint era m itropolit al Vicinei, s-a crezut m ultă vrem e, fireşte, că ar fi fost vorba de u n transfer de scaun m itro p o litan la C u rtea de Argeş. M area problem ă care nu se p u tea explica era că n o u a m itropolie nu a p ăstrat în titu latu ra sa oficială, cum ar fi fost norm al, titlul „de V i­ c in a l Că aşa trebuia să se întâm ple în acest caz ne arată is­ toria M itropoliei ruse, care şi-a p ăstrat neschim bat, vrem e de secole, p rin decizie patriarhală, titlul de „M itropolia Kievului şi a toată Rusia”, deşi sediul m itropoliei a m igrat de la Kiev la V ladim ir şi de acolo la M oscova. Acest lu cru contrastează radical cu M itropolia U ngrovlahiei, care nici în actul din 1359, nici m ai târziu n u a p u rtat, nici m ăcar onorific, num ele „de Vicina”. N o tiţa din m anuscrisul D ionysiou nr. 167 ne explică, în fine, de ce. P en tru că M itropolia U ngrovlahiei nu a apărut în u rm a u n u i transfer de sediu, ci în u rm a unei înălţări în rang a unei episcopii preexistente la faţa locului. Această înălţare în rang s-a p ro d u s p rin tr-u n m ecanism clasic: plasarea în fruntea episcopiei a u n u i m itro p o lit d in tr-o dieceză părăsită. Acest m ecanism reiese cu toată preg n an ţa d in tr-o lectură atentă a detaliilor scrisorilor patriarhale d in 1359. înţelegem m ai bine de ce p atriarh u l decide să-l transfere pe m itropolitul Vicinei, Iachint (iar n u sediul său), aşezându-1 oficial „pe tr o n u l a to a tă U n g ro v la h ia ” (ele; t o v Gpovov ndoiţc; OuyYPOpXaxiac;). P rin această decizie, „tot tim pul de aici înainte şi în viitor, susnurnitul preasfinţit m itro p o lit a toată U ngrovlahia... conform cu acest tro n şi titlu să aibă p arte şi să se bucu re şi de un loc 166 în sfântul s y n th r o n o n ”259. Cuvântul Bpovoc; desem nează aici în m od precis sediul episcopal al unei biserici catedrale (p£Y<iXr| £KK\r|aia sau KctGedpa). în m ijlocul scaunelor preoţilor îm preună-liturghisitori se găseşte la loc de cinste tronul episcopului lo ­ cului (ouvBpovov). Prin m etonim ie, acest term en desem nează şi „sediul/ scaunul episcopal”260. Actele din 1359 ne dezvăluie, aşadar, că „tronul” episcopal exista, nu trebuia să fie întem eiat, ci aştepta, vacant, îm preună cu restul Bisericii U ngrovlahiei (şi ea deja în fiinţă), sosirea noului prelat bizantin, care şi-a schim ­ bat titulatura în funcţie de noua eparhie care îi era atribuită. Deoarece „tronul” este o condiţie prealabilă p en tru activitatea liturgică a unui episcop. Sinodul perm an en t de la C onstantinopol n-ar fi acceptat niciodată transferul unui m itropolit intr-un oraş de reşedinţă care nu ar fi avut infrastructura necesară bunei derulări a vieţii sacram entale şi liturgice sub oblăduirea noului m itropolit. U nul dintre argum entele pe care dom nul Ţării Ro­ m âneşti trebuia să îl furnizeze în scrisorile trim ise sinodului de la C onstantinopol trebuia să fie că la C urtea de Argeş funcţiona deja o biserică dem nă să îl prim ească aşa cum se cuvine pe noul m itropolit. Scrisorile din 1359 dem onstrează, aşadar, implicit faptul că biserica Sfântul Nicolae D om nesc era deja construită în 1359, ceea ce validează ca te r m in u s a n te q u e m data furnizată de inscripţia privind decesul lui loan Basarab (1351/1352)261. Aşadar, chiar şi fără notiţa adusă de noi în dezbatere, num ai 259 FH D R , IV, p. 198-199. 260 L. Clugnet, D ictionnaire grec-franţais des no m s liturgiques en usage dans l'Eglise grecque, Paris, 1895 [Variorum Reprints, Londra, 1971], p. 64. 261 C. Bălan, Inscripţii m edievale şi din epoca m o de rn ă a R om âniei. Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848), Bucureşti, 1994, p. 249-254. 167 scrisorile patriarhale din 1359 erau de m ultă vrem e suficien­ te p en tru a dem onstra preexistenţa unei episcopii în reşedinţa principală a Ţării R om âneşti.... C âtă vrem e această episcopie exista la începuturile d o m ­ niei lui N icolae A lexandru, rezultă cu necesitate că este vorba despre o episcopie care exista deja încă d in vrem ea lui lo an Basarab, cel puţin. încercân d să co o rd o n ăm această concluzie de „arheologie jurisdicţională” cu elem entele culturale scoase la iveală de arheologia m aterială, am pus în legătură episco­ pia de la C u rtea de Argeş cu faza I a bisericii Sfântul Nicolae D om nesc, scoasă în evidenţă de cercetările lui N. A. C onstantinescu. D at fiind că începuturile acestei p rim e etape din is­ to ria clădirii bisericii datează de la finele sec. al XII-lea, am conchis recent că episcopia de la C u rtea de Argeş va fi fost, cu to ată probabilitatea, sediul u n u ia d in tre „pseudo-episcopii” de rit bizantin atestaţi (şi contestaţi) de scrisoarea pontificală de la 1234262. A n a liz a c o r p u su lu i d o c u m e n ta r re le v a n t în a n s a m b lu l să u Acestea su n t realităţile politice, religioase şi a n tro p o n i­ m ice în lu m in a cărora vom judeca în cele ce urm ează teoria avansată recent de N eagu D juvara. Teza sa, clădită, precu m am văzut, pe o eroare a lui Iorga, pe care acesta a aban d o n at-o ulterior, insistă asupra originii cu m an e a dinastiei în tem eia­ te de T hoco m eriu s şi de fiul său Basarab. A rgum entele sunt, pe de o parte, de n a tu ră lingvistică (originea cu m an ă a n u ­ 262 D R H , D, voi. I, nr. 9, p. 20-21; D. I. Mureşan, Philothee I” K okkino s , p. 349355. 168 m elor celor doi şi ale unei părţi a elitei aristocratice din Ţara R om ânească) şi, pe de altă parte, o arecum paradoxal, bazat, pe u n silogism confesional. P rim a teză a silogism ului avansea­ ză faptul că, în 1227, cum anii d in ţin u tu rile de la D unărea de Jos au fost convertiţi la catolicism p rin întem eierea Episcopiei m isionare a C um aniei. A do u a teză afirm ă că p rim ii Basarabi ar fi fost, conform unei teorii propuse de D aniel Barbu, de confesiune catolică. în concluzie, Basarabii au fost catolici ergo cum ani. D acă n im en i nu s-a gândit să conteste prim u l pu n ct al silogism ului, devine problem atică p u nerea în p u n ctu l doi nu atât a u n u i fapt dovedit, cât a unei teorii care n u a fost nici pe departe adoptată de istoriografie, ci a fost chiar contestată în câteva rân d u ri cu relativă vigoare. Se poate, aşadar, con ch i­ de că teoria lui N eagu D juvara, bazată pe axiom a catolici ergo cum ani, conţine, de fapt, d o ar atâta su bstanţă câtă posedă teza lui D aniel Barbu. în tru c ât cele d ouă rezistă sau cad îm preună, suntem logic obligaţi să le luăm în considerare, în cele ce u r­ m ează, în interconexiunea lor intrinsecă. Să u rm ărim , aşadar, cum se declină ele în analiza în ord in e cronologică a întregului corpus d o cu m en tar pe care îl avem la dispoziţie. C ea dintâi apariţie în surse a lui Basarab trebuie plasa­ tă cronologic în ju ru l anilor 1321-1322, în legătură cu luptele p e n tru cucerirea M ehadiei263. C etatea, ap ărată cu succes de m agistrul D ionisie, fusese ţin ta u n u i asediu al unei coaliţii de state ortodoxe, sprijinite de H oarda de Aur, u n im p eriu m u ­ 263 Conform cronologiei propuse de Maria Holban, „Contribuţii la studiul rapor­ turilor dintre Ţara Românească şi Ungaria angevină (Problema stăpânirii efec­ tive a Severinului şi a suzeranităţii în legătură cu drumul Brăilei)”, în Eadem, D in cronica relaţiilor rom âno-ungare în secolele X III-X IV , Bucureşti, 1981, p. 126-154, aici 127-131. 169 sulm an în care însă Biserica O rtodoxă beneficia de libertate de cult garantată p rin y a r lîk -urile hanilor. Această inform aţie provine, retrospectiv, d in tr-o diplom ă a regelui angevin din anul 1329. „... Şi, în sfîrşit, cîn d l-am pus pe acest m agistru D ionisie (...) (m ai-m are) peste cetatea noastră nu m ită M ehadia, aflată la m argine, p e n tru a sta îm potriva bulgarilor, a lui Basarab, voie­ vodul Ţării R om âneşti, a regelui schism atic al Serbiei şi a tă ta ­ rilor ce năvăleau neîncetat cu duşm ănie, atacând hotarele rega­ tului n ostru, p recum şi unitatea credinţei celei adevărate, el, cu grija priceperii sale obişnuite, a p ăstrat în pace şi nevătăm ate hotarele regatului n o stru îm potriva sus-zişilor duşm ani ai n o ş­ tri şi ai regatului n o stru sau, m ai bine zis, ai credinţei catolice.” îl găsim , astfel, pe lo an Basarab participând, chiar spre în ­ ceputul d om niei sale, la o coaliţie a p u terilo r su d-est-europene opusă regelui angevin al U ngariei. D in ea m ai făceau p arte ţaru l T h eo d o r Sviatoslav, un rege al Serbiei, fie Ştefan M ilutin (1282-1321), fie Ştefan D ecanski (1322-1331), în funcţie de data exactă a luptelor de la M ehadia, având sprijinul m ongol al m arelui h an U zbek (1313-1341). Sensul acesteia era însă receptat ca având concom itent o n etă o rientare anticatolică, ea am en in ţân d „unitatea credinţei celei adevărate”, ca venind d in p artea u n o r veritabili d u şm an i „ai credinţei catolice”. P rin urm are, dacă m ongolii lui U zbek erau deja m usulm ani, ceilalţi suverani balcanici n u puteau fi decât o rtodocşi („schism atici”). Lucru im p o rta n t de notat, aşadar, lo an Basarab era u n u l din tre duşm an ii credinţei catolice la care făcea aluzie regele U ngariei cu referire la evenim entele din 1321-1322. Schim bările de dom n ie d in anii 1321-1322 şi a ra p o rtu ­ 170 rilor de forţă explică însă regăsirea lui Basarab, câţiva ani m ai târziu, în tabăra opusă, alături de regele U ngariei şi îm p o tri­ va m ongolilor. A ceastă schim bare se explică p rin m isiunea în Ţara R om ânească a com itelui M artin de Sălaj în 1324. în legătură cu u rm ăto ru l d o cu m en t din 1327, N eagu Djuvara face u n tu lb u răto r am algam . El p retin d e ritos că papa l-ar fi salutat pe Basarab „ca un cucernic p rin cip e catolic ( ta n q u a m p r in c e p s d e v o tu s c ath olic u s) [p en tru că] a înlesnit acţiunea p re­ dicatorilor d in O rd in u l m in o riţilo r trim işi în to t regatul ungar p e n tru a com bate progresul u n o r erezii venite d in G erm ania şi Polonia (s.n.) [iar nu cum sugerează Isto ria ro m â n ilo r de sub egida A cadem iei R om âne, că Basarab ar fi fost aici felicitat fiindcă, pasăm ite, ar fi luptat îm potriva tătarilo r - iată cum , până în ziua de azi, istoriografia no astră „oficială” răstălm ă­ ceşte cele m ai clare docum ente!]”264. O asem enea acuzaţie este cât se poate de pripită, câtă vrem e cel care denaturează acest d o cu m en t este însuşi autorul ei. P u r şi sim plu, se eludează, cu bună ştiinţă sau nu, tocm ai pasajul crucial în care papa lo an XXII explică m otivele înaltei consideraţiuni de care se b u c u ­ ra Basarab pe lângă Sfântul Scaun. Iată spre edificare textul în cauză265: „P u rtăm o neîndoielnică încredere în vrednicia ta, că stând cu iubire în slujba lui D um n ezeu şi a scaunului apos­ 264 N. Djuvara, op. cit., p. 162. 265 D RH , D„ nr. 17, p. 39-40: „ Indubitatam gerim us de tua nobilitate fid u c ia m , q u od ta m q u a m princeps d evo tu s catholicus, deo e t apostolice sedi favorab iliter assistens, te reddis, p r o u tfid e d igno ru m testim onio letanter percepim us, a d susten tation em orthodoxe fi d e i velut colum n am im m ob ilem , tu rrim fo rtitu d in is et d evotionis p rop ug nac ulum stud io p ro m ptitu din is indefesse. G audem us, inquam , d u m in m e n te revolvim us tua laudabilia opera, que d u d u m devotio tua fe rv e n te r exercuit e t exercere non desinit a d e x te rm in ation em infidelium n a tio n u m ”. 171 tolic, ca u n cucernic principe catolic, te arătai, du p ă cum am aflat cu b u cu rie d in m ărtu ria u n o ra vrednici de crezare, p rin zelul neobositei tale râvne, ca un stâlp neclintit, ca u n tu rn al tăriei şi m eterez al evlaviei în tru sprijinirea bu n ei credinţe. Ne bu cu răm , spun, când n e a m in tim d e fa p te le tale v r e d n ic e de la u d ă , p e care de m u lt le-a săvârşit cu patim ă evlavia ta şi pe care nu încetează să le săvârşească spre stâ rp ire a n e a m u r ilo r n e c re d in c io a s e ”. A d e x te r m in a tio n e m in fid e liu m n a tio n u m ! Această rem ar­ cabilă form ulare necesită să deschidem o paranteză p en tru a-i analiza co n ţin u tu l istoric. P recum relevă o lectură atentă a acestui text, de altfel pe de-a întregul tran sp aren t, p ap a a tin ­ ge aici d ouă lu cru ri absolut distincte. Evocând în tr-u n prim tim p („ne am in tim de faptele tale vrednice de laudă”) u n trecut glorios de lu p tă al lui lo an Basarab îm potriva u n o r „naţiuni necredincioase”, el lansează ulterior un apel pontifical la p e r­ secutarea u n o r eretici profesând unele învăţături nespecificate. Să am in tim că, în societatea excluzionistă care se form ează în E uropa latină începând din sec. XI, cele d ouă categorii sunt perfect distincte266. C âtă vrem e e re ticii sunt o categorie in ter­ n ă a C reştinătăţii, care trebuie „corectaţi” sau „extirpaţi”, in ­ fid e lii se situează în afara acesteia, u rm â n d să fie „convertiţi” sau „exterm inaţi”. D om nii ro m ân i au dat arareori curs acestor apeluri la persecuţie, lu cru ce explică refugierea ereticilor din G erm ania sau Polonia în ţin u tu rile aflate sub protecţia lui loan Basarab. însă, oricât de nu m ero şi ar fi fost aceştia, prezenţa 266 D. Iogna-Prat, O rdonner et exclure: C lu ny e t la societe chretienne fa c e ă I’ heresie, a u ju d ai'sm e e t â /’ islam , 1000-1150, Paris, 2000. 172 lor nu putea să afecteze decât m in o ritatea catolică şi ar fi fost de neîn ch ip u it ca un papă canonist, de talia lui lo an XXII, să desem neze neglijent asem enea fugari cu categoria de n a tio n ie s. Pe câtă vrem e „naţiunile orientale”, creştine sau nu, constituiau u n d o m en iu de predilecţie al papalităţii din Avignon, care car­ tografia aten t realităţile etnopolitice ale acestui vast dom eniu euroasiatic, în vederea m isiunii, convertirii sau organizării de cruciade267. în secolul XIV, în preajm a U ngariei, înainte de in ­ trarea tu rcilo r în Europa, conceptul de „naţiu n i necred in cio a­ se” nu poate să-i desem neze decât p e tătari. C onflictul cu „naţiunile necredincioase” evocat de su ­ veranul p o n tif este, de altfel, uşor de identificat pe baza altor surse independente. C ron ica ţă rii P r u sie i a lui P etru de D uis­ burg, asupra căreia vom reveni, ne inform ează că în 1326 o m are arm ată m ongolă, care invadase U ngaria şi o devastase, depopulând-o, a fost în cele d in u rm ă învinsă de regele C a­ rol R obert, care ar fi izbutit să nim icească n u m ai pu ţin de 30.000 de invadatori268. în ciuda caracterului lapidar al ştirii şi a exagerărilor de efective obişnuite, se poate deduce că in ­ vazia m ongolă a afectat, ca în 1241 sau în 1285, Transilvania. Papa lo an XXII a trim is, de altfel, to t atunci scrisori regelui Carol R obert, com itelui Salom on de Braşov, b anului Sclavo267 Anna-Dorothea v. den Brincken, D ie 'N ationes C h ristia no ru m O rientalium ’ im Verstăndnis d e r lateinischen H istoriographie von der M itte des 12. bis in die zw eite H ălfte des 14. Jahrhunderts, Koln-Viena, 1973. 268 Petrus de Dusburg, Cronica terre Prussie, în: Th. Hirsch, M. Toppen, E. Strehlke (ed.), Scriptores rerum prussicarum . D ie Geschichtsquellen derpreussischen Vorze it bis z u m untergange der O rdensherrschaft, v o i I, L eipzig 1861, p. 183: „De vastacione terre Ungarie et X X X m iliu m Tartarorum interfectione. A n n o do m in i M C C C X X V I d e exercitu Tartarorum , q ui regnum su u m depopulaverant, X X X m ilia interfecit”. Subiectul subînţeles din contextul cronicii este regele Carol Robert. 173 niei M ikth şi lui Toma, voievodul Transilvaniei, cu u n mesaj sim ilar celei către Basarab269. Această circulară pontificală ne perm ite să reconstituim reţeaua de com andanţi m ilitari care au colaborat în scopul respingerii invaziei m ongole din 1326: este vorba, nu întâm plător, tocm ai de d em nitarii însărcinaţi cu paza frontierei m eridionale a regatului. Includerea lui loan Basarab în listă perm ite să conchidem că această victorie zdrobitoare a regelui U ngariei s-a datorat şi colaborării sale decisive270. Ea atestă fu ncţionarea alianţei d intre regele U ngariei şi dom nul Ţării R om âneşti, alianţă stabilită încă din 1324, p rin m isiunea la sud de C arpaţi a m agistrului M artin. D upă num ai doi ani, coaliţia angevino-basarabă şi-a dovedit redutabila eficacitate p rin respingerea uneia d intre cele m ai teribile invazii m ongole în Ungaria. C am pania d in 1326, ale cărei c o n tu ru ri abia începem să le descifrăm , a avut o consecinţă fundam entală p e n tru Ţara R om ânească. Este vorba de extinderea p e n tru p rim a oară a dom inaţiei sale asupra gurilor D unării. C onsecinţa cea mai im p o rtan tă a fost ocuparea Isaccei, fosta capitală a hanatului 269 Theiner, V M H H , voi. I, nr. dcclxxxviii-dccxc, p. 512-513. 270 în mod oarecum straniu, această conexiune logică dintre campania mongolă din 1326 şi bula pontificală din 1327 nu a fost realizată nici de Gy. Gyorffy, „Adatok a românok XIII. szâzadi tortenetehez es a român âllam kezdeteihez (I), (II)”, To rtenelm i szem le 7 (1964), no. 1, p. 1-25; nos. 3-4, p. 537-568, pentru care Basarab ar fi fost un aliat al tătarilor redus la vasalitate în urma victoriei regale, nici de criticul său, Maria Holban, „Despre raporturile lui Basarab cu Ungaria angevină şi despre reflectarea campaniei din 1330 în diplomele regale şi în Cronica pictată”, în Eadem, D in cronica, p. 90-125, aici 103-105, pentru care relaţiile dintre Basarab şi tătari ar fi o simplă invenţie a propagandei regale angevine. Nici unul, nici altul nu explică însă afirmaţiile papei loan XXII po trivit cărora loan Basarab ar fi participat, înainte de 1327, a d exte rm in ation em infidelium na tion um ... 174 lui Nogai. N oua situaţie politică este atestată de geograful arab A bu al-Fida, care şi-a adus co n tin u u la zi G e og rafia până la m o artea sa, în 1331. C onform lui: „Isaccea (Isa c d ji ) este un oraş din Ţara Valahilor (A l - u a lâ k ), în depen d en ţă de C onstantinopol, în al şaptelea climat. Este u n oraş de m ărim e mijlocie, adică nici m are, nici mic; p o ­ ziţia sa este în tr-o câm pie, aproape de locul în care D unărea se varsă în M area Neagră, nu departe de m untele C asc hc atha g [trebuie să fie vorba de M unţii M ăcin - n.n.]. Isaccea este la cam cinci zile de A ckerm an, iar între Isaccea şi C onstantinopol sunt cam 20 de zile de d ru m pe uscat. Situaţia Isaccei este la sud-est de (gurile) D unării, de aceeaşi p arte ca şi C onstantinopolul. Cea m ai m are p arte a locuitorilor profesează islam ul”271. Problem ele puse de acest text n u su n t sim ple şi n u p u ­ tem să le discutăm pe larg în acest context. Trebuie doar să precizăm că d o m in aţia rom ânească la gurile D unării, încă din anii 1330, este confirm ată şi de G esta lu i U m u r-b e g d e A y d in , care istoriseşte expediţia la D unăre a u nei flote de p iraţi turci care, fie pe la 1337, fie pe la 1340, „debarcară la Chilia, la m ar­ ginea Valahiei, şi d istru seră şi arseră ţin u tu l pe care îl găsise­ ră acolo”. D upă o luptă cu necredincioşii, îi u rm ă riră p ân ă în m unţi, red u cân d u -i pe m ulţi la sclavie şi d istru g ân d C hilia272. Textul ascunde însă în tr-o retorică trium falistă eşecul expe271 Geographie d ’ A bo ulfed a traduite de /’ arabe e n fr a n ţa is , ed. M. Reinaud, II-1, Paris, 1848, p. 316. 272 P. Lemerle, V e m ira t d ’A ydin, Byzance e t l’O ccident. Recherches sur «La Geste d ’U m u r Pacha», Paris, 1957, p. 131-132, p. 135; M. Guboglu, C restom aţie tur­ că. Izvoare narative p riv in d istoria E uropei orientale şi centrale (1263-1683), Bucureşti, 1978, p. 116-119; M.M. Alexandrescu Dersca, ,,L’ expedition d’Umur Beg d’Aydin aux bords du Danube 1337/1338)”, Stud ia e tA c ta orientalia 2 (1969), p. 3-23. 175 diţiei: em irul pirat n u venise p ân ă la gurile D u n ării p e n tru a p răd a C hilia, care era atunci un sim plu avanpost, ci trebuia să vizeze to cm ai Isaccea, m arele oraş com ercial al regiunii. Faptul că turcii lui U m u r nu izbutesc să p ă tru n d ă până acolo arată, de fapt, p e n tru cine ştie să citească sursele, eşecul tentativei lor în faţa rezistenţei rom ânilor. D esigur că extinderea au torităţii lui Basarab p ân ă la Du năre nu putea să-l m ulţum ească pe h an u l Uzbek. Se poate însă presu p u n e că, îm b in ân d forţa m ilitară şi abilitatea diplom aţi că, lo an Basarab a reuşit să o b ţin ă sau să sm ulgă o vrem e asen tim en tu l hanului. T ătarii n u vor reuşi să revină direct la gurile D un ării decât în 1341. A fost vorba atunci de o concentrare fără p recedent de forţe. H anul şi-a propus, din m otive greu de elucidat, nim ic m ai p u ţin decât să cucerească oraşul C onstan tinopol, însă soţia sa, fiica îm p ăratu lu i bizantin, l-a inform ai din vrem e pe tatăl său despre dim ensiunile prim ejdiei. Trei va lu ri de atacanţi, fiecare de p ân ă la 60.000 de călăreţi, trebuiau să atace succesiv inim a im periului. D otaţi cu m aşini de asediu, ei îşi p ro p u n eau nim ic altceva decât să „nim icească, să doboa re şi să subjuge în întregim e Im periul rom an”273. Avangarda acestei teribile arm ate ajunsese deja la D unăre. T rim is în grabă de îm părat, M anuel Kydones, tatăl viitorului u m an ist D im itrie Kydones, a reuşit să străbată însă p ân ă la Sarai şi să detu rn e ze m ânia hanului, reuşind să o b ţin ă reînnoirea tratatu lu i de alianţă d in tre Im periul bizantin şi H anatul H oardei de A ur274. 273 V. Laurent, „L’assaut avorte de la Horde d’Or contre l’Empire byzantin”, REB 23 (I960), p. 145-162. 274 G. Saint-Guillain, „Manouel Kydones (ca 1300-1341), diplomate byzantin, putre­ de Demetrios Kydones”, REB 64-65 (2006-2007), p. 341-357. 176 Foarte probabil că restaurarea autorităţii H anatului la D unăre, sugerată de dim ensiunile m ajore ale acestui conflict, s-a făcut în d etrim en tu l Ţării R om âneşti, care a treb u it să se replieze după 1341 înspre zona de origine a puterii sale. Tocm ai această revenire în forţă a m ongolilor la D unăre ar putea explica în ­ groparea securii războiului d intre U ngaria şi Ţara R om ânească şi reconcilierea realizată pe la 1343-1344 p rin om agiul depus de N icolae A lexandru, asociat la tro n , în faţa tân ăru lu i rege Ludovic de A njou. (D ar să nu anticipăm prea m ult.) D acă rezistă analizei reco n stru cţia p rim ei faze de exp an ­ siune a Ţării R om âneşti spre G urile D u n ării p e care o p ro p u ­ nem (şi vom reveni m ai detaliat cu toate piesele dosarului cu o altă ocazie), aceasta înseam nă că lo an Basarab a reuşit să îşi asigure, în tre c. 1325 şi c. 1341, dom in aţia asupra regiunii Isaccei şi a Chiliei, desigur, pe am bele m alu ri ale fluviului. Această zonă u rbană, cea m ai bogată şi m ai p o p u lată d in acea vrem e, corespundea fostului nucleu al Flanatului lui Nogai. R egiu­ nea constituia ţin u tu l tro n u lu i ( ta k h t- ili ), zonă sacră a im p e­ riilor n o m ad e co respunzând cu centrul lor politic, econom ic şi religios. P en tru populaţia m usulm ană, m ajo ritară atunci la Isaccea, apropierea de m o rm ân tu l lui Sari-Saltuk era, desigur, extrem de im p o rtan tă (să nu uităm că N ogai făcea p arte d in p rim a generaţie a elitei m ongole convertite la islam ). A firm ată în forţă la abia d ouă decenii de la d ispariţia g e n e ra liss im u lu i m ongol, d o m in aţia lui lo an Basarab asupra cen tru lu i politic al fostului H anat al lui N ogai făcea d in el succesorul de drep t al construcţiei politice, fie ea şi vrem elnică, a ginerelui lui M ihail VIII Paleologul. Tocm ai această izbândă rem arcabilă explică asim ilarea poziţiei sale cu cea a u n u i „ţar” de către ţaru l Ştefan 177 D uşan, p e n tru că, în sursele slave, h a n u l Nogai era într-adevăr considerat şi el un „ţar”. E xtinderea spre răsărit a Ţării R om â­ neşti până la G urile D unării, sub conducerea lui loan Basarab275, a creat precedentul p e n tru care otom anii, deveniţi între 1484 şi 1538 stăpânii regiunii, îi vor da n um ele de B a sa ra b ia 276. Acestea sunt, aşadar, faptele „de laudă” d in tre c ut - a căror realitate este suficient verificată şi contextualizată - pe baza că­ rora papa îi solicită celui pe care îl consideră de acum înainte un principe catolic să îi sprijine în v iito r pe călugării m inoriţi pe care urm a să îi trim ită în părţile Ungariei pe n tru a-i com bate pe respectivii eretici. Partea a doua a scrisorii, deşi m ai lungă, ţine exclusiv de dom eniul dorinţelor pioase ale suveranului pontif, câtă vrem e n u avem nicio probă că dom nul rom ân ar fi dat curs solicitărilor sale. în concluzie, devine evident că N eagu Djuvara am algam ează cele două părţi ale bulei pontificale, trecând sub tăcere realităţile şi confundându-le cu p artea de virtual a scriso­ rii. Totul p en tru a denunţa în final cu deplină uşurătate „răstăl m ăcirea”, în tratatul academ ic, a unui docum ent căruia i-a ratat, p u r şi sim plu, esenţa, p rin tr-o lectură pu ţin spus selectivă. Probabil că tocm ai refuzul lui Basarab de a accepta in ­ tro d u cerea m etodelor radicale ale in chizitorilor ( in q u is ito re s ) franciscani sprijiniţi de Papalitatea angevină în Ţara R om â­ nească a fost u n u l d in m otivele p e n tru care îl aflăm pe acest aşa-zis „principe catolic”, n um ai doi ani m ai târziu, în 1329, în tabăra schism aticilor şi infidelilor care am en in ţau din nou 275 Dinu C. Giurescu, Ţara R om ânească în secolele X I V şi XV, Bucureşti, 1973, p. 192-193. 276 S. Iosipescu, „Basarabia - originile unei ţări româneşti”, R evista d e istorie mili tară, 3-4, 2012, p. 8-17. 178 regatul apostolic al Ungariei. „R eîntoarcerea” lui Basarab în tab ăra schism aticilor este confirm ată şi de C ron ic a p ic ta tă d e la V ie n a , redactată în 1358 de u n au to r an o n im care, în capitolul final, relatează expediţia regală d in 1330 în Ţara R om ânească. Realizată la nu m ai şase ani de la m o artea lui lo an Basarab, m ărtu ria sa este, aşadar, de cea m ai m are im p o rtan ţă. Cu atât m ai m u lt cu cât cronicarul ung ar este d ep arte de a fi p ă rtin ito r cu Basarab. El p rezintă în ­ cleştarea ca pe u n conflict religios de m ari dim ensiuni. R om â­ nii sunt înfăţişaţi ca nişte sacrilegi, ucigând „fără m ilă p o p o ru l creştin şi pe preoţii lui, unşi ai lui H ristos” ( c u m c h r is tia n u m p o p u lu m , e t u n c to s c h risti sac erdo te s im m is e ric o r d ite r p e rc u ss e ru n t). M em oria acestora din u rm ă este p o m en ită cu grijă: A ndrei, prepozitul bisericii din Alba Regală, M ihail, prepozitul din Pozsega, şi Nicolae, prepozitul d in Alba Iulia, îm p reu n ă cu A ndrei plebanul din Saruş şi călugărul d o m in ican Petru, p re­ cum şi alţi p reoţi capelani, n enum iţi, ai regelui. D ezastrul de la Posada este asem uit u n u i veritabil m a rtiriu suferit în m âinile rom ânilor, „cadavrele tu tu ro ra, atât ale feţelor bisericeşti, cât şi ale nobililor laici, aşteaptă vrem ea de apoi a învierii celei de obşte”. C âtă vrem e valahii căzuţi în luptă n u sunt d em ni decât de a fi n u m ăraţi de „judecătorul p riceput din Infern”. U ngurii sunt înfăţişaţi ca un veritabil p o p o r ales, victim e n u atât ale rom ânilor, cât ale m u strării divine, aplicate de u n D um nezeu Tatăl care „pe aceia îi pedepseşte pe care îi iubeşte”277. U n ase­ m enea lim baj confesional, ce se apropie de form ele term inolo- 277 Cronica picta tă de la V iena, ed. G. Popa-Lisseanu (Izvoarele istoriei rom ânilor, XI), p. 111-112 (lat.), 235-236 (trad.rom). 179 gice ale unei cruciade eşuate, ar fi cu totul de neconceput dacă arm ata regelui apostolic ar fi fost victim a u n u i suveran catolic, cum p resu p u n u n ii că ar fi cazul lui lo an Basarab. D ar a u to ­ rul C ro n icii este cât se poate de clar atunci când atribuie acest d ezastru fără p recedent încrederii de m o m en t a regelui în „cre­ d inţa perfidă a schism aticului” ( c o n fid e n s d e f i d e p e r fid i scism a tic i)278 - loan Basarab. S-a încercat relativizarea acestui term en, d ându-i-se o sim plă conotaţie propagandistică, asim ilându-se ru p tu ra jurăm ân tu lu i de vasalitate unei „schism e”, care nu ar avea, astfel, n iciun caracter confesional. O joacă de-a concepte­ le care nu ţine seam a de greutatea inerentă acestui cuvânt, care m ai apare în C ronica p ic ta tă în tr-u n singur alt context. Este vorb a despre excom unicarea, în 1309, a lui Ladislau Kan, voievodul Transilvaniei, de către cardinalul G entilis de M ontefiore, legatul pontifical în U ngaria, călugăr franciscan, care avea ca m isiune în tro n area regelui C arol R obert de A n ­ jou, protejatul papei C lem ent V. M otivele acestei teribile ex­ com unicări erau două: d eţinerea ilegală a sfintei coroane şi, m ai cu seam ă, faptul de a-şi fi dat fiica de soţie fiului lui Şte­ fan, regele Serbiei, „care era schism atic” (e t q u ia f il ia m s u a m id e m L a d iz la u s tra d id e r a t f il io S te p h a n i regis S e r u ie sc ism a tic o in u x o r e m ) 279. Sub p an a autorului C ro n icii p ic ta te d e la V iena, conceptul de schism atic nu are, aşadar, o conotaţie figurată sau feudală, ci u n a ju ridic-canonică, potrivit căreia părtăşia cu un schism atic ar fi d em n ă de excom unicare. N u încape deci nicio 278 Ib ide m , p. 110 (lat.), 234 (trad. rom.). 279 Ibidem , p. 104 (lat.), 228 (trad.rom.). A se vedea T. Sălăgean, Transilvania în a do ua ju m ă ta te a secolului al X lII-le a. A firm a rea regim ului congregational, Cluj Napoca, 2003, p. 297-329, şi mai ales 323-325. 180 îndoială că, în 1329-1330, eventuala „cochetare” a lui loan Ba­ sarab cu catolicism ul, necesară p e n tru a-i p erm ite alianţa din 1324 cu U ngaria şi căsătoria cu d o am n a M argareta, luase sfâr­ şit. lo an Basarab nu va fi fost astfel în co m u n iu n e cu Biserica R om ană decât cel m u lt cinci ani. R eîntors astfel, odată cu zdrobitoarea sa victorie, în co r­ setul conceptului de „schism atic”, d o m n u l Ţării R om âneşti nu avea să îl părăsească nici până la sfârşitul vieţii. R em iniscenţele dezastrului de la Posada n u m ai aveau, de altfel, să îl părăseas­ că pe regele C arol R obert m ultă vrem e. în 26 noiem brie 1332, bunăoară, el rem em ora în felul u rm ă to r evenim entele petrecu ­ te cu exact doi ani în urm ă: „...p o rn in d oastea no astră strânsă p rin p o ru n că regească, am ajuns în nişte ţin u tu ri de m argine ale regatului n o stru , ce erau ţinute pe n ed rep t în Ţara T ransalpină de către Basarab, sc h is m a tic u l, fiul lui T hocom erius, spre m area noastră neso­ cotire şi a sfintei coroane, acest Basarab, necredinciosul n o stru rom ân, m ân at de u n gând rău, fără să se team ă şi fără a ţine seam a că acei ce încearcă a se îm potrivi stăpânului lor firesc se vădesc a se îm potrivi făţiş rânduielilor dum nezeieşti, nu s-a înfricoşat să ducă la în deplinire nelegiuirile urzite în taina c u ­ getului său şi s-a îm po triv it m aiestăţii noastre ca un răzvrătit şi trădător, cu o cutezătoare îndrăzneală, în tr-o luptă în care ca­ petele a nu pu ţin i din tre nobilii ţării noastre, ce străluceau prin focul unei credinţe curate, au în tâm p in at prim ejdia m orţii; în care nespusa vărsare a sângelui lor a dat pe faţă credinţa m u lto r supuşi (şi) din care s-au tras n u p u ţin e robiri, cazne, pieiri şi prim ejdii p e n tru naţiu n ea ungară. (A tunci) acel m agistru Laurenţiu, g răm ăd in d vitejie peste vitejie, s-a luptat bărbăteşte, ca 181 un b ărb at viteaz şi cavaler neînfricat, iar dovada acestei vitejii a facut-o roşul sângelui său vărsat din belşug, căci sub ochii n o ş­ tri şi ai b aro n ilo r regatului n o stru a fost răn it la m ân a stângă, fără n ădejde d e tăm ăduire. Ce să m ai adăugăm ?”280 Vom spune odată cu regele însuşi, d u p ă lectura atentă a acestui ex trao rd in ar d ocum ent: Q u id p lu r a l El ne furnizează trei inform aţii absolut capitale, prezentate în tr-o legătură o r­ ganică în tre ele: 1. Tatăl lui Basarab se num ea, în tran scriere latină, T h o c o m e riu s. 2. Basarab era orto d o x ( s c is m a tic u s ). 3. Basarab era ro m ân ( in fid e lis O la c u s n oste r). Să rem arcăm că, d in aceste in form aţii stru ctu ral legate u n a de alta în text, N eagu D juvara a selecţionat u n a singură num ele lui T hocom erius - , făcând din ea „punctul arh im ed ic”, sprijinit pe care şi-a propus să răsto arn e universul istoriografi­ ei rom âne. Să ream in tim că acest d o c u m e n t este singurul care 280 D RH , D, nr. 25, p. 49-52, traducere uşor modificată pentru o mai bună adecvare la originalul latin: „ef specialiter, c um exercitum no strum , regio edicto convoca tum , m ovissem us, e t quedam confinia regni noştri, q ue in terra Transalpina, per B azarab, filiu m Thocom erii, scism a ticum , in n o strum et sacre corone non m od i c um derogam en detinebantur, adissem us, idem Bazarab, infidelis O lacus noster, m aligno in d uc tus consilio, non verens, nec attendens, u t q ui natu rali dom ino resistere m oliuntur, divinis dispositionibus m anifeste v id e n tu r obviare, sua m u leficia, in m e ntis secreto concepta, in opus perducere non expavit, e t se nostre m a iestati sediciose e tprodicionaliter opposuit, a usu tem erario, preliando, ubi non p a u c o ru m regni n oştri nobilium , m ere fide lita tis fe rvo re prefulgencium , capita necis p e ric ulu m subierunt, ubi m u lto ru m regnicolarum fide litate s indicibilis san g uinis e orum effusio patefecit, ubi non m odice captivationes, torm entationes, ex cidia e t rerum p ericu la H ungarice nacionis extiterunt; idem m agister Laurencins, v irtu te m v ir tu ti accum ulans, u t v ir strenuus et m iles intrepidus, viriliter dim ica vit; cuius m ilicie a rg u m e n tu m rubrica proprii sanguinis e t cruoris nim ia effusio dem o nstra vit, n a m nobis e t regni noştri baronibus cernentibus, in m â n u sinistra incurabiliter e x titit vulneratus. Q u id plura?" 182 ne inform ează cum se n u m ea părintele lui Basarab, şi aceasta în tr-o tran scriere latină care este departe de a n u p u n e p roble­ m e de interpretare. D oar de la acest unic detaliu, înregistrăm în istoriografie fie o interp retare pe filieră slavonă (T ihom ir), fie u n a pe filieră turcică (Toqtam ir, cu lectu ra rom ânizantă fantezistă T h o c to m ie r u , p ropusă de D juvara, d a r neatestată de nicio sursă)281. Să relevăm însă incoerenţa fu ndam entală a întregului d e­ m ers. C âtă vrem e fărâm a unică de inform aţie p riv in d num ele lui T hoco m eriu s este tran sfo rm ată în tr-o revelaţie absolută şi extrapolată la p ro p o rţii halucinante, p rin care se pretinde a răstu rn a to t ceea ce istoriografia ro m ân ă a crezut a şti până în prezent despre începuturile ţărilo r rom âne celelalte două elem ente su n t declarate, p u r şi sim plu, ca fiind com plet irelevante. Tocm ai în răspărul lor, N eagu D juvara afirm ă pe tonul cel m ai p erem p to riu că Basarab nu ar fi fost nici orto d o x (sc ism a tic u s ), nici ro m ân (O la c u s), ci tocm ai u n catolic cum an. în prim u l caz am avea de a face cu u n gest de denigrare săvârşit de regele U ngariei pe lângă Sfântul Scaun p e n tru a discredita u n p rin cip e altfel cât se poate de catolic, în scopuri politice, în al doilea ar fi vorba de o sim plă sinecdocă politică, Basarab fiind socotit „valah” p e n tru sim plul m otiv că se afla în fru n tea Ţării R om âneşti. în istoriografia recentă nu am m ai în tâln it u n asem enea subiectivism , u n asem enea m o d arb itrar de interpretare a u n o r surse istorice decât în o pera u n u i istoric ieşean, Ştefan G orovei, invocat, de altfel, ca u n m odel282. A m disecat în repetate 281 N. Djuvara, op. cit., p. 113. 282 N. Djuvara, op. cit., p. 208. 183 rân d u ri m eto d a „dem onstraţiilor” acestui autor, pe cât de p ro ­ lific, pe-atât de prolix, şi o vom face şi în tr-u n u l din capitolele urm ăto are ale cărţii283. Gorovei, autorul, p rin tre m ulte altele, al teoriei fanteziste a „autocefaliei Bisericii M oldovei în sec. XVX V II”, nu a p rocedat diferit la enu n ţarea tezei sale şi la m im a ­ rea dem onstraţiei ei. D in sursele de p rim ă m ân ă de care d is­ p u n em , el a selecţionat cu grijă d o ar ceea ce convenea propriei sale teorii, lăsând la o p arte to t ceea ce contravenea ei în m od flagrant (beraturile patriarh ale de la 1483 şi 1525, m anualul d i­ plom atic al P atriarhiei ecum enice din p erioada postbizantină etc.). De pildă, din Isto ria p a tr ia r h a lă a lui M anuel M alaxos a extrapolat exclusiv alungarea p atriarh u lu i Ioachim I din M ol­ dova în 1505, trecân d însă sub tăcere inform aţia despre vizita pe care p atriarh u l Pahom ie I a facut-o în M oldova, conform aceleiaşi surse, în 1513284. Cu o asem enea m eto d ă se poate cu u şu rin ţă susţine şi argu m en ta aproape orice. Şi, p recum ve­ dem , nici N eagu D juvara n u s-a privat de asem enea libertăţi. Avem de a face cu o şcoală de gândire ce încalcă program atic p r in c ip iu l u n ifo r m ită ţii h e r m e n e u tic e , p o triv it căruia o sursă trebuie considerată sintetic în contextul şi în ansam blul său, iar analitic trebuie să com p o rte o grilă u n ic ă de in terp retare a tu tu ro r inform aţiilo r pe care le conţine. 283 A se vedea mai cu seamă studiul nostru „Patriarhia de Constantinopol şi Ştefan cel Mare. Drumul sinuos de la surse la interpretare”, în volumul In m em oriam A le x a n d ru Elian, ed. V. Muntean, Timişoara, 2008, p. 87-179. 284 D. I. Mureşan, „La visite canonique du patriarche Pacome Ier dans Ies Prind pautes roumaines (1513) et le modele davidique du sacre”, în: S fâ n tu l voievod Neagoe Basarab - ctitor de biserici şi c ultură rom ânească, lucrare publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2012, p. 25-62. 184 Avertizaţi în prezent asupra acestei m etode subiective de lucru, să observăm m ai întâi de toate că docum entul din 1332 prezintă toate cele trei elem ente constitutive în tr-o frază unică, am spune chiar gândite într-o singură respiraţie şi scrise dintro singură trăsătură de condei: „Basarab, sc hism a tic u l, fiul lui T h o c o m e riu s, spre m area noastră nesocotire şi a sfintei coroane, acest Basarab, necredinciosul nostru r o m â n ”. Este absolut ilegi­ tim să se preia cu penseta din acest strâns context enunţiativ ex­ clusiv num ele tatălui lui Basarab, p en tru a expedia a u x o u b lie t­ tes 285, cum s-ar spune în lim ba franceză, celelalte două inform a­ ţii esenţiale ce privesc confesiunea şi originea sa. Un asem enea procedeu arbitrar ţine de o definiţie cât se poate de personală a criticii istorice şi, m ai cu seam ă, a onestităţii intelectuale. O asem enea triad ă inform aţională nu poate fi d estructurată d upă b u n u l plac al întâm p lăto rilo r exegeţi, câtă vrem e ea nu provine n um ai din forul interior al regelui C arol R obert, ci a şi fost, ca orice d o cu m en t de cancelarie, autentificată de m agistrul T hatam er, autorul actului şi vicecancelarul regal, şi, îm p reu n ă cu el, de toate som ităţile regatului: arhiepiscopii de Strigoniu şi de C alocea, episcopii de C enad, de Gyor, de Pecs, de Veszprem , de Transilvania, de N itra, de O radea, de A gria şi de Vac, p recu m şi de toţi d em n itarii cu rţii regale. în fruntea acestora d in urm ă, să n o tăm prezenţa lui lo an D rugeth, p alati­ nul curţii şi jude al cum anilor, asupra sem nificaţiei căreia vom reveni în încheierea capitolului. Luarea în considerare a ap artenenţei lui Basarab la o rto ­ doxie şi a originii sale rom âneşti este u n act cu atât m ai nece­ 285 O ubliettes (fr.) - puşcării subterane în care erau închişi pentru totdeauna condamnaţii la închisoare pe viaţă. 185 sar, cu cât, dacă num ele lui T h o c o m e r iu s este o inform aţie u n i­ că, aşadar, discutabilă, celelalte două aspecte sunt însă atestate şi în alte surse. Astfel, doar doi ani m ai târziu, în actul său din 19 m ai 1335, C arol R obert îi întărea unele d rep tu ri m agistrului Tom a, răsplătindu-1 p e n tru credinţa dovedită, în tre altele, în vrem ea expediţiei din Ţara R om ânească, când îşi pusese viaţa în prim ejdie p e n tru a-1 salva de la m o arte pe regele însuşi: spre cinstea slujbei deosebite şi vrednice de o veşnică am intire a n u m itu lu i m agistru Tom a, pe care ne-a făcut-o în Ţara R om ânească, u n d e atacul d uşm ănos p o rn it cu cruzim e, în nişte lo cu ri strâm te şi păduroase, îm prejm uite de în tăritu ri puternice, o dată şi a d oua oară (îm potriva) no astră şi a p u ­ ternicei n o astre oştiri, pe care o aveam acolo cu noi, de către Basarab ro m ân u l şi fiii lui (p e r B a z a r a b O la c u m e tf il i o s e iu s), care ţin eau cu n ecredinţă n u m ita no astră Ţară Transalpină, în d au n a sfintei coroane regeşti şi a n oastră”286Aflăm, aşadar, că Basarab avea, în afară de viitorul său succe­ sor Nicolae Alexandru, şi alţi fii, atunci în vârstă m atură (per B a z a ­ rab O lac um etfilio s eius), care stătuseră alături de tatăl lor în timpul luptelor din 1330. D ar mai cu seamă, aflăm, o dată în plus, că, pen­ tru regele Ungariei, dom nul Ţării Româneşti era un român. Să luăm însă în considerare părerea p o triv it căreia O lac u s ar fi un sim plu atribut politic, fără nicio relevanţă etnică 286 D R H , D, nr. 29, p. 57-58; Fejer, C odex , IX/2; 307-310; Hurmuzaki, 1/2, 34-36: consideratione specialis e t p erpe tue m em orie com m endabilis serviţii dicti m agistri Thom e, q u o d nobis in terra Transalpina, ubi p e r B azarab O lacum et filio s eius, d ic tam terram nostram Transalpinam in p reiu diciu m sacri diad em a tis regii e t noştri infideliter detinentes, nobis et nobile g e nţi nostre, ibidem nobiscum habite, hostilis insultus sem el et secundo in q u ibu sda m locis d is tr ic ts e t silvosis, indaginibusque fir m is e t stipatis sevissim e o b v ia v it”. 186 în ce priveşte caracterul dinastiei fondate de Basarab. Potrivit raţio n am en tu lu i curios al lui N eagu D juvara, ,,[f] aptul că îl num eşte valah pe voivodul ţării valahilor ( V la ş k o e Z e m lia ) e u n lu cru firesc (sic!), care n u im plică n eapărat că d o m n u l e de origine curat valahă”2872 . Acest arg u m en t specios, care am estecă 8 fără nicio no im ă sursele slavone şi latine, n u ţin e deloc seam a de condiţiile d iplom atice ale em iterii actului în discuţie şi este, p rin urm are, perfect fals. D acă citim originalul latin, obser­ văm că ţara lui Basarab n u era p e n tru rege o ţară ro m ân eas­ că ( V laşcoe z e m lia ), ci, în m o d politic n eu tru , o sim plă „terra T ra n s a lp in a ”. C aracterul etnic al ţării îi era, aşadar, perfect in ­ diferent lui C arol R obert şi de aceea nu putea d eterm in a cu nim ic consideraţiile regelui asupra etniei lui lo an Basarab. Din perspectiva cancelariei regale, singura care contează în acest context, faptul că Basarab era un „ o la c u s ” n u avea nicio legătu­ ră conceptuală cu ţara lui „transalpină”. P rin urm are, atributul „ olacus” nu poate exprim a altceva decât ap arten en ţa etnică a inam icului regelui. Că aşa stau lucrurile şi nu altfel, ne arată u n d o cu m en t pontifical d in 1345, em is de C lem ent VI, care aduce în discuţie 287 N. Djuvara, op. cit., p. 161. 288 D R H , D, nr. 32, p. 60-61: „ D udum prelato letis in d om in o relatibus a d noştri apostolatus a u d itu m , q u o d O lachi R o m a n i com m orantes in p a rtib u s Ungarie Transsilvanis , U ltralpinis e t Sirm iis iile, qui o m n e m h o m in e m in h un e m u n d u m ven ie ntem illum inat, sic m en tes eorum sue infusione gratie illustravit, quod ipsoru m a liqui iam v ia m veritatis agnoverunt, p e r susceptionem fid e i catholice, p e r q u a m ian ua regni celestis credentibus aperitur, fe r m e n to scism atis et aliis erroribus, q uibu s h u m a n e salutis em ulus obsessa corda ipsorum tenuerat, excusso a se p e n itu s et abiccto, e t n o nn ulli alii superne claritatis irradiati fulgore, se disponeb an t a d idem , nos, q u i illius vices, q u am v is m eritis insufficientibus, gerim u s in terris, q ui o m nes qu erit salvos fie r i et n e m in e m v u it perire, de salute O lachorum ipsorum e t d ilatation e fid e i o rtho doxe solliciti et iocundi, diversas opportunas litteras nostras pa ten tes e t clausas tam tib i,filii carissime, ac carissim e in C hristo 187 noi elem ente cât se poate de h o tărâto are288. „Cum de o bucată de vrem e a ajuns la auzul n o stru (de p ăsto r al scaunului) apostolic, d in dări de seam ă îm b u cu răto a­ re în tru D om nul, (vestea) că Acela care lu m inează (cu lum ina sa) pe tot om ul ce vine în această lum e a lu m in at p rin revărsa­ rea h aru lu i său in tr-atâta m in tea valahilor ro m ân i ( O la c h i R o ­ m a n i) ce locuiesc în p ărţile Transilvaniei, ale Ţării R om âneşti şi în cele ale Sirm iului din U ngaria, încât unii d in tre ei au şi ajuns să cunoască d ru m u l adevărului, p rin îm brăţişarea cre­ dinţei catolice — p rin care se deschide celor credincioşi p oarta îm părăţiei cereşti — sc u tu rân d şi lep ăd ân d de la ei cu totul să­ m ân ţa schism ei şi celelalte rătăciri cu care duşm anul m ântuirii om eneşti ţinuse îm presurate inim ile lor, iar alţii d in tre dânşii, p ătru n şi de strălucirea lum inii de sus, se pregăteau (să facă) acelaşi lucru; noi, care — deşi cu vrednicie neîndestulătoare — ţin em pe p ăm ân t locul Aceluia care caută ca toţi să se m ântuie şi care vrea ca nim en i să n u piară, îngrijin d u -n e de m â n ­ tuirea ro m ân ilo r (d e s a lu te O la c h o r u m ip so r u m ) şi b ucuroşi de lăţirea credinţei catolice, am luat m ăsu ri să se în d rep te felurite scrisori de ale n oastre potrivite (acestui scop), fie deschise, fie închise, atât către tine, fiule prea iubit, cât şi către preascum pa noastră fiică în tru H ristos, Elisabeta, regina Ungariei, ilustra ta m am ă, p recu m şi v rednicului de cinstire frate al n o stru , D u ­ m itru, episcopul de O radea, p recu m şi către nobilii bărbaţi, filie nostre Elisabeth, regine Ungarie, illustri genitrici tue, q u a m venerabili fr a tr i nostro... episcopo W aradiensi, necnon nobilibus viris, A lex an dro B assarati e t aliis, tam nobilibus qu a m p opularib us O lachis R om anis, N icolao principi de Rem echa, Ladislao, voyuade de Bivinis, Stanislao de Sypprach, Aprozye, v oy ua de de Zopus, et Nicolao, v oy uo de de A uginas, necnon fr a trib u s ordinis m in o ru m in partibus illis com m oran tibus dirigendas p ro v id im u s”. 188 A lexandru al lui Basarab şi alţi valahi rom âni, atât nobili, cât şi oam eni de rân d ( ta m n o b ilib u s q u a m p o p u la r ib u s O la c his R o ­ m a n is ), (şi anum e) către Nicolae, m ai-m arele de Rem etea, că­ tre Ladislau, voievodul de Bivinis, către Stanislau de Sypprach, către Aprozye, voievodul de Zopus, şi Nicolae, voievodul de Auginas, p recum şi către fraţii d in o rdinul m in o riţilo r aşezaţi pe acele m eleaguri...” D iscutând acest do cu m en t, N eagu D juvara se crede în m ă ­ sură să em ită urm ăto area încheiere: „Carevasăzică, în 1345, cin ­ cisprezece ani du p ă gravul conflict d in 1330, fiul lui Basarab — probabil de pe atunci asociat la do m n ie — e în continuare cre­ dincios C oroanei ungare şi propagator al credinţei catolice! îm i pare lim pede că B asarab şi fiul său sunt catolici de la botez, din familie, T hoctom er, de asem enea, foarte probabil, şi e o n ouă dovadă că erau de obârşie cum ană; n um ai aceştia, în Ţara R om ânească, fuseseră creştinaţi în rit occidental, în cerem onia din 1228 „la M ilcov”289. Interpretare pripită, eronată şi prinsă inextricabil în tr-u n raţio n am en t circular: Basarab era cum an p e n tru că era catolic, şi era catolic anum e p e n tru că singurii catolici din regiune erau cum anii! în să această concluzie nu străluceşte d o ar p rin logica ei p articulară, ci şi p rin faptul că vine în contrazicere flagrantă cu co n ţin u tu l actului însuşi. Tocm ai p e n tru a ilustra m aniera dezinvoltă în care acest autor înţelege să interpreteze sursele istorice, am extras în prealabil din d o cu m en tu l pontifical întreaga sa s u b s ta n tifiq u e m oelle, cum ar fi spus F ran ţo is Rabelais. Ce aflăm , m ai întâi de toate, d in această sursă sub aspect confesional? Papa notifică 289 N. Djuvara, op. cit., p. 163. 189 regelui Ludovic I luarea la cu n o ştin ţă a convertirii „de o b u ­ cată de vrem e” a u n o ra d in tre ro m ân ii d in sfera de dom inaţie a regatului U ngariei la credinţa catolică, şi an u m e „scuturînd şi lepădînd de la ei cu totul s ă m â n ţa sc h ism e i (fe r m e n to scism a tis)". D in această precizare capitală, om isă atât de D aniel Barbu, cât şi de N eagu D juvara - deşi p rovenind d in tr-o sursă pontificală, n u ung ară - aflăm că este vo rb a nu despre catolici „din botez”, ci despre o convertire de dată recentă a unei elite relativ restrânse („unii d in tre ei”, cu n um ai şase nu m e evoca­ te) şi a u n o ra din apropiaţii lor, ca urm are, desigur, a politicii de convertire prom ovate de la urcarea sa pe tro n de tânărul Ludovic şi de pioasa-i m am ă, Elisabeta. Pom enirea lui A lexan­ d ru , fiul lui Basarab, p rin tre aceşti convertiţi de dată recentă este tocm ai opusul ideii u n u i voievod catolic „de la botez, din fam ilie”! Singurul lucru pe care îl pu tem constata obiectiv la 1345 este că, provizoriu, în num ele u nei R e a lp o litik ale cărei raţiuni u rm ează să le explorăm , fiul lui Basarab s-a reîntors, sub o form ă sau alta, în sânul Bisericii Rom ane, ren u n ţâ n d la schism a în care se afla precedent. C eea ce este însă izbitor în acest do cu m en t, lu cru care a scăpat atenţiei lui D aniel B arbu şi a lui N eagu D juvara, este tocm ai absenţa din această înşiru ire de rom âni catolici a lui Basarab însuşi! D at fiind că în 1345 părintele lui N icolae A le­ x a n d ru m ai d o m n ea încă (el nu va dispărea decât în 1352), este cât se poate de in trig an t faptul că tocm ai el lipseşte din tr-o în şiru ire în care, dacă ar m ai fi fost catolic, cel m ai puternic d o m n al ro m ân ilo r ar fi trebuit să apară m en ţio n at cel d in tă i\ D im potrivă, tocm ai absenţa lui d in tr-o enum erare care se vrea exhaustivă p ân ă la a m en ţio n a n u m e altfel perfect obscure co n firm ă faptul că lo an Basarab răm ânea, de fapt, la 1345, ceea 190 ce era deja de cincisprezece ani, anum e to t u n „schism atic”. Cel care cocheta cu catolicism ul era în prezent fiul său, şi num ai el. Acest lucru nu poate să nu fie legat de ceea ce se petrecuse în urm ă doar cu u n an sau doi. în 1343 sau 1344, asociat la tro n lui loan Basarab, fiul său Alexandru, „voievodul transalpin”, fă­ cuse personal act de supunere în faţa lui Ludovic I, „ su u m d o m i­ n iu m su b sacra c orona recognoscendo”290. A antrenat acest gest şi o convertire religioasă? D acă lucrul acesta a fost făcut, el trebuie să fi avut nu doar considerente m atrim oniale, ci şi politice. întradevăr, revenirea H oardei de A ur la gurile D unării între 1339 şi 1341 explică urgenţa cooperării între foştii adversari. D acă d o cu m en tu l lasă să se înţeleagă, în realitate, că b o ­ tezul lui A lexandru era de sorginte „schism atică”, aflăm cu d e ­ săvârşită m irare că D juvara poate vedea cu atâta claritate în actul pontifical d in 1345 „o n o u ă dovadă că [Basarabii] erau de obârşie cum ană”. A ceastă concluzie este cu atât m ai lipsită de fun d am en t, cu cât anum e diplom a lui C lem ent VI afirm ă o se­ rie de lu cru ri esenţiale nu despre nişte cum ani im aginari, nici m ăcar pom en iţi aluziv în acest act, ci despre n aţiu n ea rom ână m edievală291. Faptul că ele sunt eludate ă la h u ss a rd e în tr-o lu290 loan de Kukiilo, Vita Ludovici, în Scriptores rerum hu ng arica rum veteres ac g enuini, voi. I, ed. J. G. Schwandtner, Viena, 1746, p. 174; asupra acestui episod dezbătut, a se vedea S. Iosipescu, „Despre unele controverse ale istoriei medi­ evale româneşti (sec. XIV)”, Revista de istorie 32 (1979), p. 1967-1974. 251 Ioan-Aurel Pop, N a ţiu n ea rom ână m edievală. Solidarităţi etnice rom âneşti în sec. X III - X V I, Bucureşti, 1998, şi Idem, G eneza m edievală a na ţiu nilor m oder­ ne (secolele X III -X V I), Bucureşti, 1998. Despre afirmarea unei conştiinţe na­ ţionale medievale chiar şi în cadrul universalist al marilor imperii între care se situau românii în perioada luată în considerare, a se vedea mai recent G. Page, Being B yzantine: Greek Ide ntity Before the O ttom ans, 1200-1420, Cambridge, 2008, şi L. Scales, The Shaping o f G erm an Iden tity: A u th o rity a n d Crisis, 12451414, Cambridge, 2012. 191 crare ce îşi p ro p u n e tocm ai rediscutarea realităţilor etnice de la D unărea de Jos în sec. XIV face necesar să ne o p rim m ai în detaliu asupra lor. 1. A ctul revelează, n u o dată, ci de d ouă ori, utilizarea, încă d in sec. XIV, a dublei term inologii naţionale a rom ânilor: atât cea exogenă (v a la h i), cât şi cea endogenă (r o m â n i), rezu ­ m ate sintetic de C lem ent V I sub form a O la ch i R o m a n i. Din p ricina folosirii lim bii slavone, dualitatea term inologică, altfel atât de firească în tot m ediul euro p ean (germ an - D eutsch; u n g u r - M agyar; polonez - leah; finlandez - suom i etc.), nu este sesizabilă decât cu dificultate în sursele de dinain tea sec. XVI. Totuşi, m unca răbdătoare a istoricilor rom âni a scos la iveală m ai m ulte atestări ale acestui fenom en identitar, p rin tre care însă, fără nicio îndoială, d o cu m en tu l papei C lem ent VI stă la cel m ai înalt nivel292. Este evident, sub p an a secretariatu­ lui Bisericii R om ane, chiar aflate în „exilul” de la Avignon, că term en u l dublu O la c hi R o m a n i conţine şi o evocare im plicită a rom anităţii rom ânilor, chiar dacă pontiful nu găseşte necesar să gloseze pe m arginea ei. 2. Acelaşi act confirm ă existenţa unei com unităţi n aţio ­ nale de tip m edieval stru ctu rate geografic in tr-u n m o d care depăşea frontierele Ţării R om âneşti propriu-zise, p e n tru a îm ­ 2,2 Ş. Papacostea, „Les Roumains et la conscience de leur românite au Moyen-Âge", R R H , 4 (1965), p. 15-24; S. Iosipescu, „«La colonia delii Romani Negri che di cono Valacchi». La românite des Roumains dans la conscience europeenne du XlVe siecle”, R RH , 18 (1979), p. 673-685; Andrei Pippidi, „De 1’ utopie â la geographie: une 'Roumanie' au XIVe siecle”, R RH , 25 (1986), p. 69-79; S. Bre zeanu, R o m a n itate a orientală în E vu l M ed iu, de la cetăţenii ro m a ni la naţiunea m edievală, Bucureşti, 1999; Ş. Turcuş, „Prima mărturie străină despre etno nimul român (1314)”, Cele Trei Crişuri, ser. III, 1 (2000), nr. 7-9, p. 1-14. 192 brăţişa şi Transilvania, şi zona Sirm ium ului, zonă de veche lo­ cuire rom ânească, ce avea să devină d o ar ulterior, în p erioada otom ană, de p red o m in an ţă sârbească293. 3. în fine, scrisoarea pontificală ne p rezintă şi s tru c tu ra ­ rea socială a acestei n aţiu n i a „valahilor ro m ân i”, care, departe de a se lim ita la nivelul elitar, cu p rin d ea atât p ătu ra nobiliară, cât şi cea inferioară, literal vorbind, populară, a societăţii: „ tam n o b ilib u s q u a m p o p u la r ib u s O la ch is R o m a n is ”. Tocmai în această largă definiţie, nu doar geografică, ci şi socială, a naţiunii rom âne m edievale papa C lem ent VI conside­ ră firesc să-l integreze şi pe A lexandru al lui Basarab ca pe un m em bru deplin. Şi, câtă vrem e Basarab I m ai era, până în 1352, încă în viaţă, este evident că şi el era subînţeles în aceeaşi cate­ gorie naţională, chiar dacă, răm ânând schism atic, nu mai putea face obiectul efuziunii paternităţii spirituale a pontifului rom an. (Să n otăm , aşadar, că în secolul XIV term en u l „rom ân”, care este aplicat de către p o n tif n u d o ar p o p u la rib u s , ci şi cla­ sei nobiliare şi fam iliei dom nitoare, încă nu căpătase conotaţia peiorativă a condiţiei servile, aşa cum este atestat în cepând din sec. XVI şi p ân ă la em ancipările lui C o n stan tin M avrocordat ale ţăran ilo r dep en d en ţi d in Ţara R om ânească (1746) şi M ol­ dova (1749). N u este locul să insistăm aici, dar este doar unul din indiciile clare ale erorii grave a lui P. P. Panaitescu de a extrapola aceasta tristă con ju n ctu ră de n atu ră m o d ern ă tim ­ purie, ce a d u rat abia ceva m ai m u lt de do u ă secole, asupra 293 M. Pillon, ,,L’ exode des "Sermesiens" et les grandes migrations des Romains de Pannonie dans les Balkans durant le Haut Moyen Âge” E tudes balkaniques, 38 (2003), p. 103-141; V. Achim, Politica sud-estică a regatului ungar sub u ltim ii A rpadieni, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2008. 193 întregului Ev M ediu tim p u riu , în cep ân d d in sec. V I-X .294) O are cu ce ochelari h erm en eu tici se poate citi u n d o c u ­ m en t care vorbeşte în două rân d u ri despre ap arten en ţa lui A lexandru şi a părin telu i său Basarab la n aţiu n ea m edievală a O la c hi R o m a n i- lor... p e n tru a vedea şi aici nici m ai m ult nici m ai p u ţin decât „o n o u ă dovadă că erau de obârşie cum ană”? Poate u n d o cu m en t de cea m ai m are im p o rtan ţă p e n tru în ­ ţelegerea sec. al XIV-lea rom ânesc să su p o rte o m ai radicală m istificare a sensului său? Sesizăm astfel pe viu cât de profund po ate d eform a o teorie funciarm en te eronată chiar şi d o c u ­ m en tu l pontifical cel m ai clar p riv in d originea rom ânească a Basarabilor. în ce m ăsu ră a receptat regele U ngariei în d em n u rile lui C lem ent VI de a favoriza, p rin tr-o politică m ai m aleabilă, ad e­ ziunea ro m ân ilo r la catolicism ? în 1354 se intră, cu m vom arăta in tr-u n alt capitol, într-o n o u ă etapă, m arcată de declanşarea u n ei vaste cruciade antim ongole în 1352. în noul context, m ulţi nobili care urm au să ia p arte la cam paniile m ilitare îşi reco n firm ă în prealabil proprietăţile în cadrul u n u i proces stim ulat de m arele privile giu regal din 1351. C u această ocazie, pe 21 octom brie 1354, 2,4 Cf. , de pildă, afirmaţia lui P. P. Panaitescu, Interpretări rom âneşti. Studii de istorie econom ică şi socială, ed. 2, Bucureşti, 1994, p. 21: „Clasa cuceritoare a boierilor era, desigur, în veacul al X-lea, slavonă şi ea redusese în ascultare pe rumâni, al căror nume devenise sinonim cu şerbi”. Documentul lui Clem ent VI demonstrează cu claritate că această sinonimie nu exista în sec. XIV: şi nobilii erau consideraţi în egală măsură drept O lachi R om ani. Actul confirmă strălucitor deconstrucţia temeinică a tezei lui Panaitescu, operată de S. Brezeanu, „La originile unei instituţii sociale medievale: rumân - rumânie. Normalitate sau marginalitate?”, în: Idem, R om anitatea orientală în E vul M ediu, p. 229-246. Prin urmare, consideraţiile „demografice” asupra elitei politice ale lui N. Djuvara, op cit., p. 68, uimitoare prin „precizia” lor, nu au de fapt nicio valoare. 194 Ludovic, regele U ngariei, reîntăreşte privilegiul acordat în 1335 m agistrului Tom a de către părintele său C arol R obert, re­ co n firm ân d astfel m eritele acestuia din tim pul cam paniei din 1330 contra lui Basarab rom ânul şi a fiilor săi ( q u o d n ob is in terra T ra n s a lp in a u b i p e r B a z a r a b O la c u m e t filio s e iu s d ic ta m te rr a m n o str a m T r a n s a lp in a m in p r e iu d ic iu m sac ri d ia d e m a tis regis e t n o ş tri in fid e lite r d e tin e n te s )295. Deşi este vorba sub ra ­ p o rtu l conţin u tu lu i de u n act deja discutat, în tărirea acestuia de către Ludovic I n u este lipsită de im p o rtan ţă, câtă vrem e în Evul M ediu orice privilegiu trebuia autentificat sub o nouă dom nie. P ro ced ân d astfel, Ludovic I n u d o ar că a asigurat p er­ petu area docum en tu lu i, d ar a şi preluat afirm aţiile părintelui său. C o n statăm cu această ocazie că, supusă u nei noi verificări a cancelariei regale, aserţiunea rom ânităţii lui Basarab şi a fii­ lor săi a răm as nem odificată. S-ar putea însă obiecta că avem de a face cu o preluare m ecanică de către cancelarie a vechiului do cu m en t. în 18 ia­ nuarie 1357, regele Ludovic I acorda însă u n m are privilegiu fam iliei Ossl, d escendenţii lui Laurenţiu, fiul lui Em eric, la cererea copiilor acestuia, episcopul Ştefan de Zagreb şi fraţii săi, m agiştrii lo an şi Benedict. C a şi p recedentul act, şi acesta reîn n o ia u n privilegiu din 1337. M otivul cererii era c o m p o rta­ m en tu l eroic al lui Laurenţiu, care m urise bărbăteşte în tim pul bătăliei de la Posada din 1330: „noi, luând seam ă la slujbele m ulţu m ito are, ascultarea şi faptele de credinţă, cu care m ai întâi zisul m ag istru L auren­ ţiu, fiul lui E m eric, tatăl lor, în vrem ea sus-pom enitului n o stru 295 D R H , C. Transilvania, voi. 10. 1351-1355, nr. 275, p. 285-286; Fejer, C odex , IX/2, p. 306-311; Hurmuzaki-Densuşianu, D ocum ente, 1/2, p. 34-36. 195 tată, regele Carol, a strălucit de m ulte ori înaintea privirilor m aiestăţii sale, şi care în acele slujbe, lu p tîn d cu b ărbăţie în Ţara R om ânească p e n tru coroana regească, îm potriva lui Basarab, voievodul R om ânilor {in terra T ra n salp in a , c o n tra B o zo ra d , w a iv o d a m O la c o r u m ), a fost ucis p rin vărsarea sângelui său, p recum ştim d in arătările şi spusele neîndoielnice îm p ăr­ tăşite n o u ă de credincioşii noştri b aro n i”296. D in păcate, textul preluat în D o c u m e n ta R o m a n ia e H isto rica d upă C o d e x u l d ip lo m a tic al lui Fejer nu este nici com plet şi nici corect. Spre verificare, iată aici, d upă ediţia princeps, textul latinesc integral al fragm entului citat m ai sus: „N os s iq u id e m c o n sid e ra n te s g r a ta se ru itia , o b se qu ia , ac fid e lita te s , q u ib u s p r im u m d ic tu s M a g is te r L a u r e n tiu s , f iliu s E m e ric i, P a te r e o ru m , te m p o r e p ra e d ic ti P a tris n oştri, D o m in i regis C aroli, c o ra m oc ulis su a e M a ie s ta tis m u ltip lic ite r effu lsit, q u i e tia m in e is d e m se ru itiis in terra T ra n salp in a , c o n tra B o zo ra d W a jw o d a m O la c h u m , v ir ilite r d im ic a n d o , p r o regia c orona p r o p r ii sa n g u in is su i e ffu s io n e m a d id a tu s e x titit in te r e m p tu s, v t c e rtis in d ic iis e t re la tib u s fid e li u m B a r o n u m n o s tr o r u m n ob is r e fe r e n tiu m s c im u s ”297. N u este vorba, aşadar, de Bozorad, w a iv o d a m O la c o r u m (Basarab, voievodul rom ânilor), ci de B o z o ra d , W a jv o d a m O la c h u m (Basarab, voievodul rom ân). în plus faţă de d o c u ­ m en tu l din 1354, regele nu d o ar că repro d u ce actul din 1337, ci şi glosează pe m arginea acestuia. A flăm , aşadar, că Ludovic I, nefîind el însuşi la Posada în 1330, a pro ced at la verificarea afirm aţiilor fiilor lui L aurenţiu d in n eam ul Ossl (chiar dacă 296 D R H , C. Transilvania, voi. 11.1356-1360, nr. 79, p. 79. 297 Fejer, C odex, IX/2, p. 586-589, aici p. 587; textul este reprodus integral şi corect în Hurmuzaki-Densuşianu, 1/2, p. 49-50. 196 unul din tre ei era un episcop), şi ele au fost din n o u confirm ate de m ai-m arii regatului: „precum ştim din arătările şi spusele neîndoielnice îm p ărtăşite no u ă de credincioşii noştri b aro n i” ( v tc e r tis in d ic iis e t r e la tib u s fid e liu m B a r o n u m n o s tr o r u m n o b is r e fe r e n d u m s c im u s ). O bservăm , aşadar, că rom ânitatea lui Ba­ sarab, la cinci ani de la m o artea lui, n u era p u r şi sim plu ( r e c u ­ n oscută de elita ecleziastică şi laică a regatului Sf. Ştefan, ci era considerată în plus ca u n dat neîndoielnic ( c e rtis in d ic iis )29S. M ai răm âne să luăm în considerare u n u ltim act al regelui Ludovic I, d in 19 aprilie 1378. Acesta conţine în tran su m p t un act din 10 august 1347, co n firm ân d o danie către Ştefan, fiul lui M oogh de C hepel. A ctul pom eneşte despre participarea acestuia la cam pania din Ţara R om ânească, u n d e fiul său loan, zis O tel, şi-a p ierdut viaţa în slujba regelui. „ L o d o u ic u s d e i g r a c ia R e x H u n g a r ie fid e lib u s su is C a p itu lo ecclesie B u d e n s is S a lu te m e t g r a c ia m N o u e r it v estra fid e lita s q u o d S te p h a n u s fil iu s M o o g h hospes n o s te r d e C he p el u id elic e t 2 8 9 298 Iată lista de martori care întăresc prin prezenţa lor afirmaţiile documentului: „ D atum p e r m a n u s venerabilis în C hristo Patris, D o m in i N icolai Archiepiscopi Colocen., aulae nostrae Cancellarii, dilecti et fid elis noştri. A n n o D om ini M C C C L V II. Q uind ecim o kalen. M ensis Februarii, regni a u te m noştri ann o sedecim o. Venerabilibus in C hristo Patribus, D o m in o N icolao Strigonien. locique eiusdem C om ite p erpetuo, Uglino Spalaten. Archiepiscopis; N icolao A griensi, D em etrio Varadiens. N icolao Q u in qu e Ecclesien. Io an n e Vesprimien. eodem Stephano Electo, con firm a to Zagrabien. C olom ano laurien. Thom a C hanadiens. M ichaele Vacien. Petro B oznen. Transiluana sede vacante, F ratribus Thom a S yrm ien. S tephano N ittriens. e t Blasio T inninien. E cclesiarum Episcopis. Ecclesias D ei fe lic ite r gubern antibu s. M agnificis viris N icolao K o nth Palatino e t ludice C u m a n o r u m ; C h ik ow M agistro T hauarnicorum nostro rum , A n drea W ajuoda Transyluano, C om ite de Z o n u k , C om ite N icolao lud ice Curiae, nostrae Nicolao B an o de M achow , Leustachio B a n a tu m totius Sclauoniae tenente, C om ite Sim igien. A lben si e t Tolnen. L eu ku s D apiferorum , e t Pincern arum , D ionysio A gazon u m , Thom a lan ito ru m no stroru m M agistris e t S im on e C om ite Posonien. aliisq ue qu am p luribu s regni noştri C om itatus tenen tibus e t honores”. 197 de m a g na Insula fid e lis noster; a d celsitudinis nostre a ccedem presenciam d e c la ra tissuisfid e lita tib usspe cia lite rau tem m orte Johannis dicti O tel filii sui q ui interra Transalpina in expedicione d o m in i Karoli olim incliti Regis H ungarie genitoris noştri carissim i contra Boza ra d O lacum , tune regni et sacre Corone infidelem habita p e r h o m i­ nes e iusdem B o za rad in seruiciis eiusdem d o m in i Karoli olim incliti Regis H ungarie p a tris noştri interem ptus extitisae p e rh ib e tur”199. Dacă repunem acest docum ent în contextul său diplomatic, luând în considerare controlarea conţinutului său şi reîntărirea din 1378, ajungem la o concluzie cât se poate de fermă. Chiar şi aproa­ pe de sfârşitul dom niei lui Ludovic I, nu doar regele, în num ele său propriu, ci şi întregul consiliu regal din acel m om ent29300 confirmau, o dată în plus, originea românească a lui Basarab. Punem mai jos num ele tuturor m artorilor care întăresc acest lucru. 299 Imre Nagy et al., C odex d ip lo m a tic s p a triu s [H azai o km ăn ytăr], voi. 11, Gyor, 1865, nr. 91, p. 180-184. Actul este evocat de Maria Holban, 1967, p. 23, şi 1985, A IIA I, p. 691). 300 Iată componenţa acestui consiliu la 1378: „ D atum p e r m a nu s venerabilis in C hris­ to p a tris et d o m in i d om in i D em e trii Episcopi Zagrabiensis aule nostre Cancellarii dilecti nobis et fidelis, A n n o d o m ini M illesim o Trecentesim o Septuagesim o O ctauo Tredecimo kalendas May, regni au te m noştri Tricesimo septim o, Venerabilibus in Christo pa trib us et dom inis Johanne Strigoniensi locique eiusdem C om ite perpe tuo ,fra tre Stephano Colocensi sacre pag ine magistro, Petro Jadrensi Vgulino Spalatensi et Vgone R agusyensi Archiepiscopis. Em erico Agriensis, eodem D em etrio Zagrabyensis, Goblino Transiluano, Valentino Q uinqueecclesiensis decretorum doctore, Ladizlao W aradyensis G yllerm o Jauriensis, Petro W esprimiensis, Paulo C hanadyensis, fra tre D om inico B oznensis, Petro vachyensis, Johanne Sirim iensis, fra tre D om inico Nitriensis, Paulo Tininyensis, D em etrio N onensis G risogono Traguryensis, M a th eo Cybinicensis, Stephano Pharensis, Jacobo M acariensis, Thom a C orbauiensis M ichaele Scardonensis et Porciua Senyensia ecclesiarum Episcopis, ecclesias D ei feliciter gubernantibus, M agnificis viris Nicolao de Gara Palatino regni noştri et Judice C om ano rum , Ladizlao W oyuoda, C om ite Jacobo de Scepus Judice C urie et v niuersarum C iuitatu m nostrarum , Nicolao de Zeech Croacie, Petro Z u d a r tocius Sclauonie et Johanne de M acho Banis, Georgio Z u d a r pin cernarum , Stephano sim iliter Z u d a r Janitorum , P aulo de L izkow dapiferorum et Stephano A ga zo n u m nostrorum m agistris H onore C om itatus Posoniensis vacante, aliisque qu a m p lu rib u s Regni noştri C om itatus tenentibus et honores”. 198 Vom co n trap u n e astfel p ărerilor h a za rd a te , em ise cu titlu personal, ale lui N eagu D juvara priv in d originea cu m an ă a lui Basarab - bazate pe speculaţii filologice discutabile, izvodite la m ai m ult de 680 de ani de la bătălia de la Posada - m ărturiile n e în d o ie ln ic e cu caracter oficial, nu d o a r ale regelui Ungariei, ci şi ale întregii elite ecleziastice şi politice a regatului Sfân­ tului Ştefan d in epocă. Toţi confirm ă, la câteva decenii după dezastruoasa cam panie, la care m ulţi d in tre ei luaseră parte personal, faptul că voievodul Basarab era rom ân. Un a d v o c a tu s d ia b o li ar putea ridica însă u rm ăto area în ­ tâm pinare: chiar se poate crede că aceşti în alţi d em n itari m a ­ ghiari şi, de altfel, chiar regele Ludovic I m ai ştiau să facă d i­ ferenţa, în a do u a ju m ătate a sec. XIV, între u n ro m ân şi un cum an? Probabil că afirm aţia lor că Basarab ar fi u n voievod r o m â n nu ar avea, la u rm a urm ei, o relevanţă prea m are în acest context. Să observăm însă că p rin tre cei care confirm ă d o cu m en tu l în 1357 şi în 1378 se aflau şi cei m ai înalţi d e m n i­ tari laici ai regatului, u n fel de m ajordom i ai U ngariei, p alati­ nul N icolae K onth, în prim u l caz, N icolae de G ara, în al doilea. C um se poate constata din listele de m arto ri reproduse în note, aceştia deţineau din oficiu şi fu n cţia de j u d e x C u m a n o r u m (jude al cum anilor). C h iar şi actul d in 1332, din care aflăm nu d o ar num ele lui T hocom erius, tatăl lui Basarab, d ar şi faptul că acesta era atât o rto d o x (s c is m a tic u s ), cât şi ro m ân ( O la c u s ), fu­ sese autentificat, p rin tre alţii, de către lo an D rugeth, palatinul de atunci al cu rţii şi ju d e al cum anilor. F uncţia d e j u d e x C u m a n o r u m îşi are originile în epoca lui Ştefan V, când regele i-a luat sub protecţia sa personală pe c u ­ m anii din U ngaria. C o n fo rm u n o r cercetări m ai recente, soţia 199 sa, Elisabeta, era fiica lui Zeyhan, atestat în 1255 cu titlul de d u x C u m a n o r u m . D u p ă urcarea sa pe tro n , Stefan V a dispus, d u p ă 1270, ca a do u a perso an ă a regatului, palatinul ( c om e s p a la tin u s ), să îndeplinească autom at şi funcţia d e j u d e x C u m a ­ n o r u m . în aceasta calitate, palatinul treb u ia să m ijlocească în favoarea lor pe lângă rege. P alatinul - ju d e al cu m an ilo r - era astfel garantul autonom iei lor juridice în cadrul regatului, ap ă­ răto ru l d rep tu rilo r lor şi conducăto ru l în lu p tă al corpului de arm ată cu m an care îl însoţea pe rege în expediţiile sale. Acest privilegiu a d u rat chiar şi după dispariţia lim bii cum ane, pe la m ijlocul sec. XVII, şi anum e până în sec. XVIII, când palatinul a zădărnicit tentativele auto rităţilo r im periale de a desfiinţa au to n o m ia regiunii alano-cum ane (Jaszsâg - K unsâg)301. D acă cineva p u tea să aibă o n o ţiu n e exactă despre cum ani în sec. al XIV-lea, acesta era aşadar tocm ai palatinul U ngariei, judele cum anilor. P rin urm are, atunci când în repetate rân d u ri, din 1332 p ân ă în 1378, înşişi juzii cu m an ilo r confirm au faptul că Basarab era rom ân, ei certificau în cu n o ştin ţă de cauză că aces­ ta n u avea cum să fie cum an. D ar se poate m erge şi m ai d eparte în aprecierea g reu tă­ ţii d o cu m en telo r discutate în legătură cu pretin sa origine cum an ă a lui Basarab. Toate aceste d ocum ente, em ise în num ele regilor U ngariei, încep în m o d logic p rin invocarea titulaturii lor com plete. De pildă, titlul lui Ludovic I era: „ N o s L u d o u ic u s, D e i g r a tia H u n g a ria e , D a lm a tia e , C ro atia e, R a m a e , S eruiae , G alliciae, L o d o m e r ia e , C u m a n ia e , B u lg a r ia e q u e R e x , P rin ce ps 301 N. Berend, A t the G ate o f C hristendom : Jews, M u slim s a n d Pagans' in M edieval H ungary, c.1000 - c.1300, Cambridge University Press, 2001, p. 88 sq. 200 S a le rn ita n u s , e t h o n o r is ac m o n tis S. A n g e li D o m in u s ”. C um se poate observa, am bii regi angevini ai U ngariei erau co n co m i­ ten t şi regi ai C um aniei. Pe baza acestui titlu, regii U ngariei au exercitat o autoritate indiscutabilă asupra cu m an ilo r stabiliţi în regat du p ă 1241, cu care dinastia angevină a încheiat alianţe m atrim oniale, din care a rezultat, de altfel, regele Ladislau IV C um anul. Tot în calitate de regi ai C um aniei, ei au exercitat în sec. XIII şi XIV o an u m ită suprem aţie asupra spaţiului extracarpatic. Dar, aşa cum au relevat cercetările recente, acest titlu conţinea pretenţii asupra întregii C um anii propriu-zise, care au p u tu t conduce arm ata regală ung ară p ân ă în nordul M ării N egre înaintea invaziei m ongole. în lu m in a acestor p re­ tenţii, expediţiile regale înspre U ngaria M are, p e n tru regăsirea şi converirea m aghiarilor păgâni din zona de astăzi a Başkiriei, capătă o m are am ploare geopolitică. P rin această convertire se u rm ărea p rin d erea în cleşte şi cucerirea întregii C um anii din stepa n o rd -p o n tică, p rin elim inarea la rigoare a elem entului d o m in an t m ongol şi înlocuirea lui cu dom in aţia m aghiară302. în acest context, apariţia Ţării R om âneşti tocm ai în p u n c ­ tul de p o rn ire al acestei expansiuni posibile a contrib u it en o rm la zădărnicirea m arilo r proiecte im periale „scitice”, care dau o lu m in ă n o u ă m itologiei hunice ce anim ă cu ltu ra ungară m e ­ dievală şi renascentistă pân ă în epoca lui M atthias C orvinus. La capătul acestei analize, se poate aprecia că N eagu D juvara, considerându-1 în m o d arb itrar tocm ai pe lo an Basarab d rep t u n cu m an , în pofida m ărtu riei u n an im e a surselor epocii 302 Aspect esenţial stabilit de Ş. Papacostea, „Ungaria şi Marea Neagră în secolul al XIII-lea”, în Idem, S tud ii de istorie rom ânească. E conom ie şi societate (secolele X III-X V III), Brăila, 2009, p. 11-19. 201 care îl arată ca rom ân, s-a înşelat în m o d u l cel m ai radical p o si­ bil asupra sem nificaţiei istorice a bătăliei de la Posada. C um anii se aflau, de fapt, de p artea cealaltă a „baricadei”. N u pe culm ile crestelor, alături de rom âni, prăvălind bolovani şi trăgând cu arcul asupra arm atei regale, ci prinşi în capcană jos, în valea în ­ torto ch eată din d ru m u l înapoi spre Transilvania. Erau tocm ai în prim ele rân d u ri ale arm atei regale, su p o rtân d d in plin şocul atacurilor repetate ale rom ânilor. La Posada, corpul m ilitar c u ­ m an, condus de palatinul U ngariei, a suferit, conform surselor, cele m ai grele pierderi um ane. C ronicarul notează că „a căzut, în sfârşit, şi o m ulţim e n en u m ărată de cu m an i” ( C u m a n o r u m d e n iq u e c o r r u it in e s tim a b ilis e t p lu r im a m u ltitu d o )303. A rm ata era însă condusă personal chiar de regele C um aniei, nim en i altul decât C arol R obert de A njou, venit el însuşi p e n tru a zădărnici efortul lui Basarab ro m ân u l de a în c o rp o ­ ra C um ania N eagră la Ţara Rom ânească. Eşecul u stu răto r al regelui angevin al C um aniei în această expediţie m archează, de fapt, falim entul ultim ei tentative a cu m an ilo r (reali, nu a celor im aginaţi de N. D juvara) de a recu p era ce se m ai putea din C um ania N eagră în avantajul C oroanei Sf. Ştefan. V ictoria de la Posada m archează, în acelaşi tim p, anexarea definitivă a acesteia în cu p rin su l Ţării Rom âneşti. A bandonarea istoriei im aginate şi întoarcerea necesară la surse ne îngăduie să identificăm anul 1330 ca fiind m om entul în care C um ania N eagră d in zona stepei d u n ăren e a fost cucerită, 303 Cronica p ic tată de la Viena, ed. G. Popa-Lisseanu (Izvoarele istoriei rom ânilor , XI), p. 111 (lat.), 235 (trad.rom), informaţie confirmată şi de Cronica lui Hein­ rich von Miigeln, pusă mai recent în valoare de A. Pippidi, „La originile Ţării Româneşti”, R I, 19 (2008), p. 5-20, aici p. 16-18, cu textul în anexă, p. 19: „Auch w a rt d e r C ho m a n ne n u n d der H eyden a n cza l die m it d em k u n ig do w aren”. 202 anexată şi integrată definitiv în Ţara R om ânească din zona subm o n tan ă a Argeşului. A nexarea s-a p etrecu t în tr-u n m o d atât de deplin, încât, spre deosebire de O ltenia, fosta C um anie nu a m ai p ăstrat nici m ăcar o u m b ră a trecutei sale id entităţi p o liti­ ce distincte. La Posada, dirijată cu o m ân ă de fier, călită în lu p ­ tă, de către ro m ân u l lo an Basarab, arm ata „valahilor rom âni” ( O la h i R o m a n i) a zdrobit definitiv cea din u rm ă tentativă dis­ p erată a cum anilor, conduşi de regele legitim al C um aniei, C a­ rol R obert de A njou, de a recupera terenul pierdut. C ed ân d în faţa un ei veritabile obsesii cum ane, toate iz­ voarele relevante de care dispunem , p ro v en in d din cancelariile pontificală şi regală m aghiară, au fost fie co n tu rn ate, fie disto r­ sionate în tr-o cam panie de m istificare de o violenţă polem ică fără precedent, de care n u au fost scutiţi nici răposaţii fără p u ­ tin ţă să se m ai apere. A supra istoriografiei „oficiale”, cu to t ce a avut m ai însem nat, de la N icolae Iorga la N icolae Stoicescu, au fost p ro n u n ţate co n d am n ări definitive, sub acuzaţia unei veritabile conspiraţii a tăcerii, care ar com plota u n a n im să as­ cu n d ă rolul m ig ratorilor în istoria rom ânească304. 304 Neagu Djuvara preferă să facă economie în excursurile sale generale de toate cercetările speciale consacrate de mai multe decenii de V. Spinei colaborării româno-turanice, de la monografia sa asupra întemeierii Moldovei (apărută în 1982) la lucrarea capitală Realităţi etnice şi politice în M oldova M eridională in secolele X -X Ill. R o m â n i şi turanici, Iaşi, 1985. Putem paria că, dacă le-ar fi consultat, judecăţile sale fără drept de apel asupra atitudinii istoriografiei române faţă de componenta turanică a istoriei noastre ar fi fost mult mai in­ dulgente. Cu atât mai mult cu cât aceasta l-ar fi scutit de mai multe confuzii supărătoare cum ar fi, de pildă, cea de a confunda (cf. p. 121) y a rly k - ul, care este o diplomă acordată de hanul mongol funcţionarilor săi, prinţilor creştini supuşi sau mitropoliţilor, cu un... tribut plătit de supuşi, care se numeşte, de fapt, sau tam ga, după numele sigiliilor hanilor, sau vyhod. (cf. M. Roublev, „Le tribut aux Mongols d’ apres Ies testaments et accords des princes russes”, C ahiers du M o n d e russe et sovietiqu e 7 (1966), p. 487-530). Nu mai îmbogăţim o listă care nu ar fi decât în paguba preopinentului nostru. 203 U n ton de o asem enea v ehem enţă am inteşte o altă serie de excom unicări lansate aceleiaşi istoriografii de curentul tra ­ com an. Se poate afirm a că m ilitantism ul „tracom an” ilustrat de u n N apoleon Săvescu şi „cum anom ania” reprezentată de u n N eagu D juvara, respectiv „autoh to n ism u l” radical şi „alogenism ul” radical, su n t cele d ouă extrem e paraştiinţifice între care istoriografia ro m ân ă propriu-zisă trebuie să navigheze as­ tăzi cu to ată vigilenţa. N u vom m ai form ula întrebări asupra statutului de istoric am ator revendicat de N eagu D juvara cu un nedisim ulat orgoliu305. Statutul de istoric n u este dat atât de p o ­ sesia unei diplom e, cât de d ep rin d erea cu o m eto d ă de lu cru cu sursele trecutului în egală m ăsură istorică, riguroasă şi critică, în ce m ăsu ră autorul luat în discuţie posedă asem enea califica­ re - m o d u l în care a tratat corpusul d o cu m en tar d iscutat până în prezent ne scuteşte de alte com entarii. C o n s id e ra ţii fin a le a su p ra c o n fe s iu n ii p r im ilo r B a sa ra bi D iscutarea întregului corpus d o c u m e n tar referitor la d u ­ bla problem ă a confesiunii şi etniei p rim ilo r Basarabi ne îngă­ duie în prezent să avem o im agine de ansam blu solidă asupra bazei m ateriale a problem aticii. Aceasta n e p erm ite să revenim asupra ei de Ia u n nivel m ai înalt decât s-a făcut p ân ă acum . D u p ă cum s-a p u tu t observa, discutarea tezei confesiunii ca­ tolice a p rim ilo r Basarabi nu este o în trep rin d ere uşoară. A i­ do m a celei a lui N eagu D juvara, nici aceasta n u este m ai puţin sofisticată. Ea se învârte, în esenţă, în ju ru l ipotezei greu de verificat (d ar n u im posibil) a dublului n u m e al lui N icolae Ale­ 305 N. Djuvara, R ăspuns criticilor m ei, p. 21-23. 204 x an d ru ca m arcă a u n u i botez orto d o x succesiv aplicat unui catolic din naştere306. A lexandru ar fi fost, în această o rdine de idei, num ele iniţial de botez al fiului de d o m n catolic. Abia d upă întem eierea m itropoliei, şi anum e pe la 1360, A lexandru s-ar fi convertit la ortodoxie, luându-şi, în fine, num ele de Nicolae, d upă sfântul p atro n al bisericii dom n eşti de la C urtea de Argeş. P rin această com plicată teorie, D aniel Barbu u rm ărea iniţial, p u r şi sim plu, să identifice personajul reprezentat la in ­ trarea bisericii respective şi care ar fi fost N icolae A lexandru, prim u l său ctitor. Rezultatul la care a p ă ru t să ajungă a avut însă u n im pact m ult m ai general, care l-a atras u lterio r pe a u ­ to r spre investigarea m u lt m ai adâncită a rap o rtu rilo r d intre religie şi putere pe p arcursul întregului Ev M ediu rom ânesc. S-a pretins recent despre această teză că ar face obiectul unei veritabile conspiraţii a tăcerii d in p artea istoriografiei „oficiale”307. P en tru a nu fi b ănuiţi de „viclenie”, este m o m e n ­ tul, aşadar, să spargem acest ap arent conform ism şi să o dis­ cutăm în m o d detaliat. în cele ce urm ează, vom descom pune în p ărţile sale co m ponente acest raţionam ent, an u m e p e n tru a observa dacă tran ziţia de la u n a la alta este chiar atât de evi­ d en tă şi de legitim ă cu m a p ă ru t o d in io ară autorului său. C âtă realitate se ascunde, înainte de toate, în spatele afir­ m aţiei că A le x a n d r u ar reprezenta num ele catolic al fiului lui 3“ D. Barbu, „Sur le double nom du prince de Valachie Nicolas-Alexandre”, în Idem, Byzance, R om e et Ies R oum ains. Essais sur la p rod uction politique de la fo i au M o yen Âge, Bucureşti, 1998, p. 103-122. 307 N. Djuvara, T ho com erius - N egru-V odă, p. 207-208: „S-a făcut însă recurs, îm ­ potriva tezei lui Barbu, „deranjantă" pentru istoriografia oficială, la o ultimă armă, cea mai eficace şi mai vicleană: tăcerea. De mai bine de douăzeci de ani, nici un tratat, nici un manual de istorie românească n-o ia în considerare”. 205 lo an Basarab? C ercetând listele com plete ale suveranilor u n o r m o n arh ii catolice ca Sfântul Im periu, F ranţa, Spania, Polonia sau U ngaria, n u am găsit niciun suveran care să p o arte num ele de A lexandru. Există, desigur, papi p u rtâ n d acest num e, cum ar fi m arele A lexandru IV (1254-1261), cretanul A lexandru V (1409-1410) sau problem aticul A lexandru VI Borgia (14921503), d a r n iciunul trăito r în vrem ea lui N icolae A lexandru p e n tru a putea p resupune că ar fi p u tu t juca rolul unui m odel spiritual. în spaţiul orto d o x însă, dincolo de m odelul p eren al lui A lexandru cel M are sau al îm păratului bizantin A lexandru, exista în im ediata apropiere ţarul bulgar lo an A lexandru, gi­ nerele lui lo an Basarab. D ate fiind legăturile extrem de strânse d in tre lo an Basarab şi lo an A lexandru la începuturile cariere­ lor lor politice, este cât se poate de plauzibil că fiul dom nului ro m ân va fi fost botezat du p ă acesta, u n u l d intre cei m ai m ari p atro n i ai cu lturii o rtodoxe în Bulgaria m edievală. C hiar şi la nivel de principiu, ideea num elui A le x a n d r u ca m arcă a unui botez catolic este d in capul locului cât se poate de îndoielnică. în să p roblem a tehnică cea m ai serioasă pe care o co m ­ p o rtă această teorie nu este atât num ele în sine, cât faptul că, du p ă presupusul „botez o rto d o x ” al lui A lexandru sub noul său nu m e de Nicolae, „vechiul” n u m e „catolic” răm âne neşters şi con tin u ă să fie folosit. Astfel că paralelism ul cu regele polon Vladislav Iagello, care ar fi fost iniţial botezat o rto d o x Iacob, nu funcţionează defel, deoarece, d upă botezul catolic, vechiul său nu m e o rto d o x n u a m ai fost utilizat vreodată. Or, num ele „catolic” de A lexandru este, dim potrivă, folosit m ereu în cele m ai oficiale contexte ortodoxe, care n u p a r să m anifeste nici cea m ai m ică aversiune în acest sens: de către Patriarhia e cu ­ 206 m enică în actele de înălţare în rang m itro p o litan a episcopiei de la C u rtea de Argeş (1359), în hagiografia de ten d in ţă isihastă a lui Teofan de P eritheorion, în testam entele lui C hariton de C utlum uş, în fine, pe p iatra de m o rm ân t de la C âm pulung, u nde N icolae A lexandru a fost în m o rm â n tat d u p ă ritul o rto ­ dox. D acă ar fi existat o corelaţie în tre n u m e şi confesiune, ne-am aştepta ca scrierile p rovenind din m edii ortodoxe să utilizeze sistem atic num ele „ortodox” de Nicolae, ceea ce, p re­ cu m se vede, n u este deloc cazul. Trebuie să contin u ăm prezenta cercetare cu discutarea a două do cu m en te care aruncă lu m in ă asupra confesiunii p ri­ m ilor Basarabi. în critica făcută tezei lui D aniel Barbu, Pavel C hihaia a adus în discuţie tocm ai actele de ridicare la rang m i­ tro p o litan a Bisericii U ngrovlahiei d in 1359308. P atriarhul Calist I îl încuraja pe A lexandru să iubească „fără nicio schim bare dogm ele sănătoase ale m ărtu risirilo r de cred in ţă m oştenite de la p ărin ţi” (dpexctGmoc; xa cbpoXoYrţpEva xai naxpoT tapddota K a i u y ti] SoYpaxa). P en tru C hihaia, aceasta era o p robă c o n ­ cludentă că părintele lui N icolae A lexandru, lo an Basarab, era u n creştin o rto d o x în m ăsu ră a servi, din p u n ctu l de vedere al p atriarhului, ca u n m odel de statornicie în credinţă. Cuvântul Ttaxponapddoxoc; are, intr-adevăr, sensul de „ancestral, m o şte­ nit din p ărin ţi”. în să în literatura o rtodoxă acest term en clasic a căpătat şi accepţia de „m oştenit de la Sfinţii Părinţi” ai Bise­ ricii, de „patristic”, altfel spus309. De altfel, tocm ai aşa l-a înţeles J08 P. Chihaia, „Despre biserica domnească din Curtea de Argeş şi confesiunea primilor voievozi ai Ţării Româneşti”, în Idem, A r tă m edievală. M o n u m e n te din cetăţile de scaun ale Ţării R om âneşti, Bucureşti, 1998, p. 33-55. 309 G. W. H. Lampe, A P atristic Greek Lexicon, Oxford, 1961, p. 1053. 207 părintele Jean D arrouzes, care a trad u s pasajul făcând referire la „Ies dogm es sains des professions de foi d a n s la tra d itio n p a tristiq u e ". în contextul gram atei patriarhale, sub p an a unui teolog palam it p recum C alist I, este m u lt m ai probabil să ve­ dem sursa dogm elor ortodoxiei la Sfinţii Părinţi decât la... loan Basarab. (M erită să rem arcăm , în contradistincţie cu acest ferm ataşam ent al p atriarh u lu i la trad iţia patristică, faptul că papa lo an XXII, cel care se adresase an terio r lui lo an Basarab, se plângea că teologii latini d in vrem ea sa n u m ai frecventau trad iţia p atristică şi că n u îi m ai interesau P ărinţii Bisericii310, încă u n sem n al în d ep ărtării d in tre cele d ouă tradiţii, odată cu dezvoltarea în direcţii opuse a scolasticii şi a palam ism ului.) în concluzie, trebuie recunoscut că pasajul în cauză este cel puţin am biguu şi că n u poate să sp u n ă nim ic cert despre confesiunea lui lo an Basarab. O altă slăbiciune a criticii lui Pavel C hihaia este faptul de a fi m inim alizat im p o rtan ţa actelor pontificale d in 1327 şi 1345, care indică, fără nicio îndoială, existenţa u n o r contacte ale p ri­ m ilor Basarabi cu Biserica Rom ană, aflată în perio ad a franceză a „exilului” său de au r de la Avignon. Este însă p u ţin probabil ca papii avignonezi, m ari canonişti, să fi p u tu t co n fu n d a actele de vasalitate faţă de regele U ngariei cu acte de profesiune de credinţă catolică. Problem a prin cip ală este însă, d in punctul de vedere al m etodei istorice, că aceste do cu m en te nu su n t sin gurele care ne inform ează asupra confesiunii p rim ilo r Basara 310 Gy. Gereby, „Hidden Themes in Fourteenth-Century Byzantine and Latin Theological Debates: Monarchianism and Crypto-Dyophysitism”, în M. Hin terberger şi Ch. Schabel (ed.), Greeks, Latins, a n d Intellectual History, 1204 1500, Leuven-Paris-Walpole, MA: Peeters, 2011 (= Recherches de Theologie et Philosophic medievales - Bibliotheca 11), 183-211, aid p. 209 şi n. 58. 208 bi. A le absolutiza şi a face din ele, şi do ar din ele, baza analizei, cu ignorarea celorlalte docu m en te care vin să nuanţeze tabloul şi să precizeze cronologia evoluţiilor confesionale, n u este însă o b u n ă m eto d ă de a proced a ştiinţific. în plus, am relevat a n ­ terio r erorile de lectură m ajore la care p artizan ii catolicism u­ lui Basarabilor au recurs chiar şi în analiza acestor do u ă acte pontificale şi care exclud p rin însuşi co n ţin u tu l lor ideea u n u i catolicism „din botez” al p rim ilo r do m n i rom âni. în să tocm ai actele patriarhale din 1359 sunt cât se poate de clare asupra confesiunii lui Nicolae A lexandru însuşi. Este straniu că s-a pu tu t conchide din lecturarea lor că: „A lexandru nu se grăbeşte să ia o decizie în ceea ce priveşte p ropria sa co n ­ fesiune, deoarece actele bizantine din m ai şi actul regal din au ­ gust 1359 ar fi înregistrat u n asem enea evenim ent. Rezultă că voievodul ar fi am ânat botezul său fie prin obiecţie de conştiin ­ ţă (o b je c tion d e co nscien ce ), fie, şi m ai verosim il, p e n tru a-şi p ă­ stra o anum ită libertate de acţiune faţă de C onstantinopol”311. Astfel că deja celebra „convertire la ortodoxie” nu ar fi survenit decât odată cu preluarea num elui de „Nicolae”. Acest presupus al doilea botez, m o m en t de tu rn u ră care a făcut să curgă m ultă cerneală - dar care, se cuvine ream intit, n u este a te s ta t d e nicio su rsă - , ar fi avut loc ipotetic d u p ă 1360, când ar fi fost întem e­ iată biserica Sfântul Nicolae D om nesc, p u rtâ n d num ele noului său patron, dar în a in te de 1362, când dublul num e este atestat în unul d in testam entele lui C hariton de C utlum uş312. 311 Ibidem , p. 120. 312 P. Lemerle, A ctes de K u tlu m us, Paris, 1988 ()ed.a2-a (Archives de l’Athos, II2), n° 29, p. 110-116, aici p. 113: «au9evTr|<; Tije; aurfjc OOyYpopXaxiac; Kiip N ik o Xcioc; AXeţavSpoi;». 209 D incolo de aplicarea n o ţiu n ii anacronice, specifice m o ­ dernităţii, a „obiecţiei de conştiinţă”, absolut irelevantă în acest context, co ntradicţiile u n u i asem enea p u n c t de vedere sunt surprin zăto are p e n tru u n au to r care dovedeşte în general o în ­ ţelegere fină a fenom enului religios. în 1359, A lexandru, cu sau fără num ele de Nicolae, era evident ortodox: „ în tru Sfân­ tul D u h fiu preaiubit/ fiu prealegitim şi p reaiubit în tru Sfântul D uh” al p atriarh u lu i, el ceruse să fie „el şi întreaga lui stăp â­ nire” sub jurisd icţie patriarhală, solicitând de la m itropolitul trim is „binecuvântare şi în d rep tare duhovnicească a lu i şi a c o piilo r lu i ” (dar n u p e n tru soţia sa, despre care ştim că era într-ad ev ăr catolică) şi arătân d faţă de acesta „cuvenita su p u ­ nere şi evlavie”. M ai m ult, d o m n u l făcuse ju răm in te solem ne de fidelitate etern ă către P atriarhia ecum enică, pecetluite de teribile am en in ţări, în cazul ru p erii lor, de excom unicare p a tri­ arhală. O logică de fier presu p u n e că o excom unicare ( r u p tu r ă de com uniune) n u poate fi eficientă decât în cazul p re e x is te n ţe i u nei astfel de com uniuni! D acă (N icolae) A lexandru încă ar fi fost catolic (ro m an ), toate am enin ţările u n u i înalt ierarh o rto ­ dox i-ar fi fost indiferente şi ar fi fost absolut fără sens, dacă nu ridicole. în să m ai cu seam ă u n p atriarh o rto d o x nu pu tea să am en in ţe u n m o n arh catolic cu ru p tu ra un ei co m u n iu n i care nu exista, ba încă şi m ai m ult, să creadă că p rin tr-u n astfel de gest radical ar fi p u tu t să îl atragă pe acesta înspre ortodoxie, în loc să îl dezguste definitiv de ea. De fapt, lectura atentă şi fără prejudecăţi a d ocum entelor de la 1359 atestă faptul că d o m n u l Ţ ării R om âneşti recunoştea în cei m ai putern ici term en i cu p u tin ţă c a to lic ita te a deplină a Bisericii ortodoxe, p rin capul acesteia, p atriarh u l ecum enic 210 d in C onstantinopol. Acesta a p u tu t aprecia, în u rm a studierii atente a scrisorilor trim ise (din păcate, pierdute) de N icolae A lexandru „ascultarea, supunerea, aplecarea şi dragostea pe care le nu treşti faţă de sfânta Biserică a lui H ristos, catolică şi apostolică, care este izvorul şi rădăcin a credinţei celei adevăra­ te şi reazem ul şi tem elia C reştinătăţii”313. A parten en ţa d o m n u ­ lui ro m ân la o rtodoxia catolică a Bisericii R ăsăritene n u doar la 1359, dar de-a lungul întregii co respondenţe care a precedat acest act politico-ecleziastic decisiv, n u putea fi subliniată m ai clar şi m ai elocvent în sursele analizate. Că p e baza acelora­ şi acte s-a p u tu t em ite părerea contrarie, iată ce este oarecum uim itor. D incolo de considerente de lectură corectă a surselor şi de logică istorică, tot atât de problem atice su n t erorile factuale. Este sigur că biserica Sfântul N icolae D om nesc n u a fost fo n ­ d ată în 1360, ci era deja term in ată cu u n deceniu înainte, în 1351-1352, când se inscripţiona pe zidurile ei ştirea m o rţii lui lo an Basarab. Aşadar, nu există nicio legătură între înălţarea bisericii şi a d optarea un u i nou n u m e „ortodox” de către „cato­ licul” A lexandru. P rin urm are, deşi era cu siguranţă orto d o x în 1359, el nu apare m en ţio n at în actele patriarh ale cu num ele său dublu, ceea ce arată în chip definitiv că între num ele A lexan­ d ru şi confesiunea catolică nu există absolut nicio legătură. C o n ţin u tu l actului de la 1359 corespunde în realitate unei alte situaţii, cea a u n u i suveran o rto d o x care s-a clătinat vre­ m elnic în trecu t în credinţa sa şi care acum , revenit la izvoa­ rele ortodoxiei, era în tărit în aceasta atât p rin concesii politice 513 FH D R , IV, 196-197, 200-201. 211 (recunoaşterea oficială a titlului de d o m n absolut, a u th e n te s ), p rin încurajări, cât şi p rin teribile am en in ţări spirituale. Nici actele patriarhale, nici actul regal din 1359 nu m enţionează o convertire la ortodoxie, cum bine observă D aniel Barbu, p e n ­ tru sim plul fapt că aceasta fie n u a avut loc niciodată, fie se întâm plase anterior. C um spuneam , nu d o ar că (N icolae) A lexandru era o rto ­ dox încă din 1359, dar era deja şi cu câţiva ani anterior, dat fiind că îl chem ase pe m itropolitul Iachint de V icina pe lângă el „cu ceva vrem e înainte”. Aşa cum am d em o n strat pe baza u n u i text bizantin, venirea lui Iachint la C urtea de Argeş d atea­ ză, de fapt, d in vrem ea prim u lu i p a triarh a t al lui Filotei Kokkinos (1353-1354), căruia respectivul text, de n atu ră juridică, îi atribuie în cu n o ştin ţă de cauză responsabilitatea întem eierii am belor m itropolii ale U ngrovlahiei, şi nu doar a celei de a doua, întem eiată în 1370, cum se ştia p ân ă în prezent. C o b o rân d şi m ai m ult în tim p, se poate afirm a cu cer­ titu d in e că ap arten en ţa lui (Nicolae) A lexandru la Biserica R ăsăriteană este chiar şi m ai veche. în V ia ţa S fâ n tu lu i M a x im K a v s o k a liv itu l scrisă de m itropolitul Teofan de Peritheorion d o m n u l-îm p ărat al Ţ ării R om âneşti apare în şirul suveranilor o rtodocşi ai epocii aflaţi în legături epistolare cu sfântul Grigore Sinaitul. Acesta din u rm ă d ecedând nu în 1348, cu m credea D aniel B arbu, ci în 1346, rezultă în m o d definitiv că, începând cel p u ţin din acest an, (Nicolae) A lexandru era u n suveran o r­ todox, n u m ărat între „îm păraţii p ăm ân tu lu i”, şi discipol al lui G rigore Sinaitul. Or, câtă vrem e singura dovadă a catolicism u­ lui lui (N icolae) A lexandru este scrisoarea papei C lem ent VI din 1345, p utem observa că „flirtul” d o m n u lu i valah cu Bise­ 212 rica R om ană, în cep u t od ată cu căsătoria lui cu d o am n a Clara şi actul de vasalitate de la 1343-1344, nu a d u ra t m ai m ult de doi-trei ani. în orice caz, era o „afacere” term in ată la 1346. Aşadar, nicio concluzie cu titlu confesional n u se poate trage de pe u rm a presupusei schim bări de n u m e - care nici m ăcar n u este o schim bare, ci o dedublare, p e n tru că am bele nu m e apar gravate pe piatra de m o rm â n t a lui N icolae A lexan­ dru. F enom enul dublului n u m e este bine cu n o scu t la d o m n i­ torii ro m ân i şi acesta nu are niciodată nici cea m ai m ică rele­ vanţă confesională, ci pare a fi efectul unei influenţe culturale sud-slave314. De altfel, to ată problem atica „dublului num e” ca m arcă a schim bărilor confesionale, falsă în consecinţele ei, are toate şansele să fie la fel şi în prem isele sale. Este, de fapt, foarte p o ­ sibil ca N icolae A lexandru să fi p u rta t m ereu cele două num e, deşi în utilizarea oficială a prevalat, din m otive de concizie, cel de A lexandru. într-adevăr, se poate observa că în lista de nobili rom âni a papei C lem ent VI apare u n stran iu „Nicolao, v o y u o d e de A u g in a s ”. A u g in a s nu este, aproape sigur, nim ic alt­ ceva decât C u rtea de Argeş, singura localitate cu această răd ă ­ cină despre care ştim că adăpostea atunci u n voievodat. A r fi inim aginabil ca la 1345 să se găsească la Argeş un alt voievod cu num ele de Nicolae, necunoscut, d escendent din Basarab. 314 N. Iorga, Istoria rom ânilor, p. 174, decela aici o influenţă sud-slavă: „Dar elemente, menite a se confunda într-o nouă sinteză, de o influenţă din Sud se observă, nu numai în nume ca Radu (din Radomir), Vlaicu, Dan, Mircea, dar şi în numele domneşti duble, ca Băsărabă Ivanco (sau Iancu), Nicolae (sau Nicoară) Alexan­ dru. Aşa se numesc şi stăpânitorii slavi de pe ţărmul Adriaticei în veacul al XI-lea. Şi preoţii chiar au nume duble la sârbi: „Vasile zis Dragoe, Gheorghe zis Radoslav”. Altundeva (p. 190), vorbeşte despre „obiceiul sârbesc al numelui dublu”. 213 D evine verosim il că, rătăcit de inform aţiile com plicate des­ pre u n ţin u t în d ep ărtat şi p u ţin cu noscut, ce dădeau seam a de asocierea la tro n a fiului lui lo an Basarab, p u rtâ n d u n num e dublu, red acto ru l scrisorii pontificale, fâstâcindu-se, a făcut d in N icolae A lexandru, rezident la Argeş (A u g in a s ),... două p ersoane distincte! S-ar putea însă obiecta că d ăm o prea m are im p o rtan ţă d o cu m en telo r patriarhale, privilegiind astfel sursele ortodoxe asupra celor catolice, ceea ce n e-ar face să cădem în capcana inversă a preo p in en ţilo r noştri: reconstru irea unei istorii su ­ biective p rin absolutizarea u n u i singur tip de izvoare. Este de aceea m o m en tu l să ajungem la do u ă d o cu m en te pontificale d in 1370 ale lui U rban V (1362-1370), care po t servi foarte bine p e n tru tran şarea definitivă a prezentei dezbateri. D in p ri­ m ul315 aflăm că cele d ouă fiice avute de d o am n a C lara cu ră ­ posatul N icolae A lexandru deveniseră în tre tim p îm părătese: 315 Theiner, V M H H , II, nr. CLXXXIV, p. 95: „Urbanus episcopus etc. D ilecte in C hristo filie nobili m u lieri Clare, relicte q u o n d a m A le x a n d ri W ayvode in W la chia vidue, salu te m etc. L e ta m u r in dom ino, D ilecta filia , sibique gratias agim us ex intim is noştri cordis, q u o d sicut fid e d ig n a relatione didicim us, tu Spiritus S a n d i lu m in e illustrata, e t p e r e xim ie devotionis opera e t m ultiplicium v irtu tu m exercitium iugiter altissim o fa m u la ris, e t inter alia C arrissim am in C hristo filia m nostram ... Im p eratricem B ulgarie lllustrem , n atam tuam , a scism ate ac errori bus hereticalibus, in quibus d iutiu s fu e r a t, retraxisti: ve ru m quia habere diceris alteram n atam , videlicet A n c h a m reginam Servie lllu strem , adh u c in sim ilibus scism ate ac erroribus p e rm an en tem , caritatem tu a m e xcitam us ac h o rta m u r at te ntius et rogam us, q ua te nus u t m ultos lucri fa cia s dom in o Iesu Christo, dictam Reginam , aliasque u triusqu e sexus personas, scism ate ac heresibus m aculatas, ad prefate fid e i, extra qu a m non est salus, coneris convertere p u rita te m . C eterum d ev otion em tu a m e x eo, q u od beatos apostolos P etru m et P au lu m eoru m q ue ba silicas et nos etiam de calicibus aureis e t p a ra m e ntis pretiosis pro divinis obsequiis honorasti, digne c om m e nd ationis attollentes preconio, liberalitati tue p ro in d t gratiarum referim us actiones. D a tu m R o m e a p u d sa nc tum P etrum xiv. Kal. Feb ruarii. A n n o Octavo". V. şi Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, 1/2, p. 158. 214 A na - a ţaratu lu i de la V idin, A nca - a im periului sârb316. Dar, deşi d o am n a C lara era catolică, fiicele ei fuseseră botezate o r­ todoxe. M am a abia putuse să o întoarcă de la „schism ă” pe A na („... Im p e r a tr ic e m B u lg a rie lllu s tr e m , n a ta m tu a m , a sc ism a te ac e r ro rib u s h e re tica lib u s, in q u ib u s d iu tiu s fu e r a t, r e tr a x is ti”), în vrem e ce A nca se m ai în căpăţâna să răm ân ă „schism atică” („ videlicet A n c h a m re g in a m S e r v ie lllu s tr e m , a d h u c in sim ilib u s sc is m a te a c e rro rib u s p e r m a n e n te m ”). M am a lor fiind catoli­ că, este evident că cele do u ă fete ale cuplului dom nesc al Ţării R om âneşti n u p u tu seră fi botezate în ritul o rto d o x decât atâta vrem e cât părintele lor va fi fost ortodox. „C onvertirea la o r­ todoxie” a lui N icolae A lexandru, cândva între 1360 şi 1362, este, aşadar, o im posibilitate tehnică, deoarece tocm ai în 1360 fiica lui în d ărătn ică în „schism ă” se căsătorea cu ţaru l o rto ­ dox Ştefan Uroş, fiul lui Ştefan D u şan 317. C h iar p resu p u n ân d că această căsătorie s-a făcut la lim ita vârstei nubile (14 ani), se poate conchide că A nca s-a n ăscut şi a fost botezată orto d o x de părintele ei cel m ai devrem e în 1346. Dacă, într-adevăr, căsăto­ ria cu d o am n a C lara va fi avut loc în ju ru l lui 1344, cu ocazia ju răm ân tu lu i de vasalitate al lui (N icolae) A lexandru, se poate observa că botezul o rto d o x al A ncăi se situează în ju ru l d a ­ tei m o rţii lui G rigore Sinaitul, sfântul isihast care a reuşit să-l 316 N. Iorga, „I. Domniţa Anca şi patronajul ei literar. II. O prigonire politică sub fanarioţi”. A A R M S I, 4 , 1924-1925, p. 374-380. Cum arată notiţa din sbornicul de la Vidin din 1360, împărăteasa Bulgariei se numea, de fapt, Ana (K. Petkov, The Voices o f M ed ieva l Bulgaria, Seventh-F ifteenth C entury: The Records o f a Bygone C ulture, Leyden-Boston, 2008, p. 514), câtă vreme cea a Serbiei, cum spune documentul discutat aici, era Anca. Iorga s-a înşelat în presupunerea că cele două fiice nu ar proveni din aceeaşi căsătorie a Clarei. Conform documen­ tului, dacă papa se referea la Ana ca la „natam tu a m ”. Anca a Serbiei apare ca „alteram n a ta m ” (a doua sa fiică). 317 K. Jirecek, G eschichte der Serben, voi. 1, Gotha, 1911, p. 414. 215 îndepărteze pe fiul lui loan Basarab de la ideea unei convertiri durabile la catolicism . C ronologia propusă de noi este astfel ve­ rificată in d ep en d en t prin m om entul naşterii fiicelor lui Nicolae A lexandru şi ale doam nei Clara, botezate am bele în ritul o rto ­ dox, evident, după confesiunea tatălui, iar nu a m am ei lor. A doua scrisoare a lui U rban V este adresată lui VlaicuVladislav însuşi, cu scopul să îl convingă să ren u n ţe la schism ă şi să vină (iar n u să re v in ă !) la sânul Bisericii R om ane318. P entru a găsi călăuzire pe acest d ru m , el era sfătuit să caute o m ă rtu ri­ sire veritabilă de credinţă catolică în exem plul viu al doam nei Clara, m am a sa vitregă ( n o v e rc a )319. Vladislav era, astfel, mai în 318 Theiner, V M H H , II, nr. CXCI, p. 97-98: „Urbanus episcopus etc. N obili viro Latizlao W ayvode Vlachie, gratiam in presenti, p e r quam obtineatgloriam in fu tu ru m . Superni pastoris, qui sue im m ense caritatis beneficio, u t om nes oves salvas faceret, u num qu e esset ovile et unus pastor, de celis descendit in m u n du m , se im m olans pro eisdem, vices licet im m eriti gerentes in terris, oves errabundas et devias, illas presertim , quas sive in rectam viam sive in deviam sequu ntur alie, p ro ut possibilitas nobis ex alto conceditur, a d ipsum ovile reducere procuram us. Sane fid e dignorum relatione percepim us, quod licet eiusdem pastoris, videlicet d om in i noştri Iesu Christi, fid e m profitearis, tam en extra ovile prefatum , scilicet grem ium et obedien tiam sacrosancte R o m a ne ac catholice et apostolice ecclesie, m atris et magistre cunctorum fid elium , extra qu a m non est salus, e x antiquo scism ate in te a tuis antiquis predecessoribus derivato, m oraris et m ultiplicibus erroribus involutus existis, nichilom inusque credens fo r te te in statu salutis existere, im pios Turchos catholice fid e i hostes pro dei et prefate sedis reverentia persequeris et tuos reputas inimicos. Sed dolem us ab intim is, si non certas legitime, cu m non nisi certam en exercenti legitim um corona eterni p rem ii secundum doctorem g e ntium tribuatur, tantoque ferv e n tiu s tu am salutem gliscimus, quanto, si in toto corde tuo convertaris a d dom inu m , fu tu r u s victoriosior Christi pu g il verisim iliter extim a ris”. 319 Ibidem: „Quare m agn ificen tiam tu a m h o rta m u r in d o m in o e t obsecram us per viscera m isericordie D ei noştri, q ua te nus relictis scism ate e t erroribus universis, p e r instruction em catholicorum e t religiosorum virorum , q uo ru m m u lti in tuo dom inio, presertim e x operatione dilecte in C hristo filie nobilis m ulieris Clare, noverce tue, non solum catholice, sed Claris diete fi d e i e t v ir tu tu m m e n tis insignite m o ra m trahere asseruntur, a d ovile p re fa tu m securus advenias, in eo cum aliis C hristi fid e lib u s p erpe tuo p e rm a n su ru s e t salutis eterne p re m ia recepturus. Nos enim , si hoc fid e lite r et sincere effeceris, te u t filiu m dilectissim um habere p roponim us, ac tibi in tuis e t terre tue negotiis apostolice sedis fa v o r ib u s assistere gratiose. D a tu m R o m e a p ud sa nc tum P etru m vi. Idus Aprilis. A n n o O ctavo”. 216 vârstă decât cele două surori ale sale, împărătesele Bulgariei vidinene şi Serbiei, provenind, de bună seamă, dintr-o căsătorie sau o relaţie anterioară a lui Nicolae Alexandru. Botezul său ortodox era astfel chiar şi mai vechi, datând dinainte de posibila converti­ re a tatălui său în scopul obţinerii m âinii catolicei doam ne Clara. Studierea atentă a datelor botezului ortodox al celor trei copii cu­ noscuţi ai lui Nicolae Alexandru demonstrează, aşadar, că acesta fusese ortodox şi înainte de interludiul 1344-1346, şi după. Această deducţie genealogică este însă confim ată cu tărie chiar de papa Urban V, care îl încurajează pe Vladislav să caute salvare la sânul Bisericii Romane, în afară căreia nu există m ân­ tuire, şi să abjure în acest scop schisma pe care o moştenise din vechime de la strămoşii predecesori ai săi, „ex a n tiq u o scism ate in te a tuis a ntiq uis predecessoribus d e riva to”. Această schismă nu p u ­ tea data, aşadar, doar din vrem ea tatălui său, Nicolae Alexandru, pentru că atunci nu ar m ai fi fost o schismă e x a n tiq u o , ci doar una de dată foarte recentă. Precizarea apăsată „a tuis a n tiq u is predeces­ soribus” (la plural) arată că trebuie să fi fost vorba nu doar de b u ­ nicul lui Vladislav (loan Basarab), ci, fără doar şi poate, chiar şi de străbunicul său, enigmaticul T h oc om e rius , dacă nu şi de înaintaşi dintr-o perioadă şi m ai veche. Spre deosebire de papii anteriori, care nu aveau despre Basarabi decât observaţii vagi, din auzite sau din surse angevine, Urban V se întem eia în consideraţiile sale pe o informaţie de prim ă mână: scrisorile doam nei Clara înseşi. P rin u rm are, chiar dacă este îndoielnic faptul că „p ărinţii” evocaţi de p atriarh u l Calist I ar face referire la părin ţii lui N i­ colae A lexandru, p utem afirm a, ca să spunem aşa, e x c a th ed ra şi în m o d infailibil, că term en u l „p red ec esso re s” evocat de papa U rban V lăm ureşte definitiv p roblem a confesiunii lui Nicolae A lexandru, a lui lo an Basarab şi a lui T h o c o m e riu s. Se confir­ 217 m ă astfel deplin toate sursele pe care le-am pus în discuţie de-a lungul prezentei cercetări, atât pontificale, cât şi patriarhale. în concluzie, supusă unei analize strânse, teoria dublului n u m e ca m arcă a u n o r evoluţii confesionale ale celui de-al d o i­ lea d o m n al Ţării R om âneşti n u are, de fapt, nicio relevanţă şi trebuie ab an d o n ată definitiv. A naliza echilibrată a tu tu r o r su r­ selor pe care le avem la dispoziţie, şi nu d o ar a celor provenind din cancelaria pontificală, este în m ăsu ră să m odifice radical ipoteza u n u i catolicism din m o m en tu l botezului al p rim ilo r Basarabi. Im aginea n o u ă pe care o conferă întregul corpus disponibil vorbeşte m ai degrabă de suverani ortodocşi, care au cochetat trecăto r cu catolicism ul din m otive de R e a lp o litik , conjugate cu considerente de politică m atrim onială. Nici nu m ai m erită să dezvoltăm ideea că, pe o bază confe­ sională atât de fragilă, nicio speculaţie în num ele falsei axiom e „catolic ergo cum an” nu m ai este posibilă. întregul capitol VII al cărţii lui N eagu Djuvara, intitulat baroc „ M o m e n tu l 1359. A le ­ x a n d r u vo d ă îl c h e a m ă p e m itro p o litu l de la V icina la A rgeş, a b ju ­ ră c a to lic ism ul şi d e v in e N ic olae A le x a n d r u ” (p. 194-208), este o repetare necritică, destul de pitorească, a u n o r propoziţii a căror validitate tocm ai am verificat-o. C riticând teoria catolicism ului prim ilor Basarabi, Pavel C hihaia a fost poate cam aspru320. Ju­ decata lui s-a dovedit însă prem onitorie: această teorie, eronată prin absolutism ul cu care unele elem ente reale au fost extrapo­ 320 P. Chihaia, op. cit., p. 52: „Confundând planul relaţiilor cavalereşti, care impli­ cau folosirea unor formule de protocol prestabilite catolice, cu cel al confesiunii propriu-zise, invocând în sprijinul acestei confuzii o serie de date inexacte pre­ luate din raportul de săpături al lui N. Constantinescu sau inventând pe aria propriei sale fantezii situaţii şi împrejurări inexistente, Daniel Barbu nu a făcut, cu tot bagajul său de cunoştinţe, un serviciu real ştiinţei româneşti, favorizând confuzii şi interpretări greşite, care a r p u te a genera, la rându l lor, alte e ro ri\ 218 late în d etrim en tal altora, tot atât de reale, a generat, fără voia autorului său, eroarea absolută a „cum anităţii” Basarabilor. C ru c ia d a a n tim o n g o lă d in 1 3 5 2 -1 3 5 4 şi im p lic a ţiile sale c o n fe sio n a le A parentele oscilaţii confesionale ale p rim ilo r Basarabi trebuie astfel explicate nu p rin invocarea stereotipă a u n o r p o ­ ziţii esenţialiste confesionale, ci p rin conjugarea politicii lor m atrim oniale cu politica lor externă. C o n fru n tarea cron o lo ­ giei sugerează că alianţele m atrim oniale cu lum ea catolică p rin căsătoria d o m n ilo r valahi cu m lădiţe ale aristocraţiei ungare catolice au coincis cu necesitatea stabilirii u n ei alianţe p e n tru contrabalansarea presiunii m ongole. Rămâne să reconstituim aici în detaliu contextul politic şi semnificaţia refugierii mitropolitului Iachint al Vicinei, între 1353 şi 1354, la Curtea de Argeş. Acest eveniment a avut loc cu ocazia cruciadei pe care regele Ludovic de Anjou a purtat-o, cu asentim en­ tul papei Clement VI, împotriva mongolilor între 1352 şi 1354321. P entru a-1 detu rn a pe Ludovic d in am estecul său continuu în afacerile regatului Neapolelui, papa i-a acordat în Răsărit un spaţiu vast de acţiune în care tân ăru l rege pu tea să îşi desfăşoa­ re am biţiile m ilitare şi politice p e n tru crearea u n u i vast im p e­ riu oriental servind intereselor m ai generale ale C reştinătăţii latine. M om entul era crucial. A nexarea H aliciului şi V ladim irului de către regele C azim ir al Poloniei, cu m n atu l regelui un- 321 Recent, asupra acestora a insistat I. Vâsâry, „Tamapcxue noxodu eemepcKoeo Kopoim flauouta BenuKoeo”, 3onomoopduHCKan u,ueunu3anun, 3 (2010), p. 23-29. încercarea de clarificare a cronologiei campaniilor antimongole ale lui Ludovic de Anjou aduce rezultate mulţumitoare pentru campaniile din anii 1340, însă neconcludente pentru 1352-1354, unde se ridică semne de întrebare chiar şi asupra derulării lor reale. 219 gar, în 1341-1349, declanşase în 1350 riposta d ură a litu an ien i­ lor aliaţi cu m ongolii, care loviră îm p reu n ă regiunea Liovului şi a Belzului322. în faţa puternicei agresiuni, regele polonez solicită ajutorul Papalităţii şi al lui Ludovic. Pontiful nu şi-a econom i­ sit forţele, deschizând în 1351 un larg front de război îm potriva schism aticilor ruteni, a lituanienilor şi a mongolilor, care se întin­ dea pe m ii de kilom etri între Baltica şi Marea Neagră. Clem ent VI este, în istoria cruciadelor târzii, suveranul pontif care a asigurat tranziţia între simplele proiecte teoretice şi acţiunea decisivă pe teren, acolo u nde R espublica christian a o cerea. Astfel, în aceeaşi zi de 15 m artie 1351, C lem ent VI em itea trei acte de o im portanţă extraordinară. El dădea m ai întâi rege­ lui Suediei ordinul de a lupta îm potriva karelilor, ingrienilor şi rutenilor (ruşi), socotiţi toţi in im ic i cruciş323. El cerea O rdinului Teutonic să îl ajute pe regele Suediei în această întreprindere324, în aceeaşi zi, papa făcea o largă concesiune către regele Cazim ir III p en tru a-i converti pe ruteni la credinţa catolică, având ca obiectiv crearea în teritoriul lor a unei m itropolii latine cu şapte episcopii. în acest scop, cum Polonia suferea p e r p o te n tia m et ins u ltu m T a rta ro rum e t L itw a n o ru m , papa dorea să o ajute prin concederea dijm ei bisericeşti vrem e de patru ani325. în tr-o m an ieră progresivă, odată cu dezangajarea lui L u­ dovic din Italia, C lem ent VI îi conferea şi lui aceleaşi p re ro ­ gative p e n tru cruciadă acordate an terio r regelui Poloniei. în 1351 îi concesiona m ai întâi - la cererea expresă a regelui, 322 P. W. Knoll, The R ise o f the Polish M onarchy: P iast P oland in E ast C entral E u ­ rope, 1320-1370, Chicago and London, 1972, p. 121-142, 143-148. 323 Theiner, V M P L , I, p. 530-531, nr. 700. 324 Theiner, V M P L, I, p. 531, nr. 701. 325 Theiner, V M PL, I , p. 531-534, nr. 702 et 703. 220 în tr-o p e titio specială - dreptul de a fonda şi de a dota ( fo n ­ d are ac su ffic ie n te r d o ta re p r o p o n u it) în regatul său m ai m ulte biserici în scopul de a-i converti la catolicism pe schism aticii, alanii, cum anii şi tătarii care locuiau în regat sau în vecinătatea acestuia: „ Q u o d ta m in c ertis p a r tib u s regni su i U ngariae, q u a m p ro p e ip su m re g n u m m u lti sc h ism a tic i, p h iliste i, C u m a n i, Tar­ tari, p a g a n i e t a lii infideles", în vederea botezării acestora şi a aducerii lor la credinţa catolică ( q u os ipse a d s a c ru m b a p tism a e t f i d e m c a th o lic a m su s c ip ie n d a m p r o p o sse c o n a tu r ind u ce re ). Era vorba de o prerogativă regală de a crea episcopii m isionare, dar dreptul de a ord o n a n oua ierarhie în teritoriu nu m ai era al regelui, el revenind „ A rc hiep isc o po ru m e t E p isc o p o ru m de regno p r e d ic to ”326, care astfel erau asociaţi la întrep rin d erea regală. Tocm ai p e n tru a atrage şi a m otiva n o bilim ea ungară la cruciada care se pregătea, regele îi confirm a în 1351 privilegii­ le recunoscute în 1225 p rin bula de au r a regelui A ndrei II327. în iunie-iulie 1351, Ludovic părăsi B uda în direcţia Cracoviei, u n d e făcu jo n cţiu n ea cu arm ata lui C azim ir328. Redutabila for­ ţă reu n ită reuşi să recupereze Haliciul, V ladim irul (Lodom eria), ajungând p ân ă la Lublin. D evenit co m an d an t en c h e f al arm atelor reu n ite d in cauza îm bolnăvirii lui Cazim ir, Ludovic reuşi să îl captureze la V ladim ir pe ducele lituanian Kiejstut. Acesta reuşi însă să scape, ceea ce an u n ţa necesitatea de a relua cam pania în anul urm ător. în prim ăvara lui 1352, arm ata lui C azim ir III şi cea a lui 326 Theiner, V M H H , 1, 797; Hurmuzaki, D ocum ente, 1/2, p. 16, nr. XIII. 327 Hurmuzaki, D o cu m en te, 1-2, p. 17-21, nr. XIV. 328 Pentru campania din 1351-1352, a se vedea P. W. Knoll, op. cit., p. 149-157. Pentru campaniile din 1352 şi 1354, v. B. Homan, Gli A n gioin i di N apoli in Ungheria, 1290-1403, Roma, 1938, p. 364-365. 221 Ludovic făcură jo n cţiu n ea sub zidurile cetăţii Belz, in c o nfin ib u s ta rta r o r u m . D u p ă u n asediu prelungit în m artie-aprilie, castelanul s-a pred at pe baza u n u i arm istiţiu care lăsa H aliciul Poloniei, Lituania p ăstrân d V ladim irul. în acordul ulterior d in tre cei doi regi cruciaţi, C azim ir prim ea cele d ouă provincii în posesiune p ân ă la m o artea sa, d ar recunoştea dom in aţia lui Ludovic I asupra lor du p ă aceea. Pe 6 aprilie 1352, regele ungar revenise deja la M unkâcs. Totuşi, abia ajuns, un alt pericol se profila la orizont. C ontele de Szolnok, Nicolas de Syrma, in ­ form a chiar de Paşti că R e x e t d o m in u s n o s te r m a n d a t g e n te s leu a re c o n tra C a n e s T a rtaros p e n e s D o m in u m W a y u o d a m . El cerea castelanului P etru de Szâszvâr să fie pregătit în 15 zile p e n tru a pleca din no u în cam panie32930. în spatele lituanienilor apărea de acum pericolul ripostei m ongole. Pentru a-1 m otiva o dată în plus pe rege într-o luptă care se anunţa îndelungată, C lem ent VI îl elogia în 15 iulie 1352, încurajându-1: „ u t d iu in a e p o te n tia e fr e tu s auxilio, a d p r o p e lle n d u m Schism aticos e t infideles alios, regno tu o fin itim o s , e x q u o r u m p ra e so m p tu o sa n e q uitia fr e q u e n te r re gn u m ip su m e t habitatores e iu s p a s s i s u n t d e tr im e n ta ”. în acest scop îi oferea în stăpânire de­ plină toate cuceririle făcute în detrim entul schism aticilor ruteni şi al celorlalţi necredincioşi (lituanieni păgâni şi m ongoli m usul­ m ani), anum e: „ om n ia e t singula, p rou in c ia s, ciuitates, castra, v il­ las, fo rta litia e t q u ae lib et alia loca, q u a e p ra e sta n te D e o d e m a n ibus S c h ism a tic o ru m et in fid e liu m e o ru n d e m p o te n tia et m a n ib u s eripere, e tp o te s ta ti tu a e subiicere, fa u e n te tibi de x te ra D o m in i, te continget, d u m m o d o e x largitione A po sto lica vel alias in eis n o n sit a licui ius specialiter q u a rsitu m , tibi ac ha ered ib u s e t successoribus Hurmuzaki, 1-2, p. 22, nr. XVI. 330 Hurmuzaki, 1-2, p. 24, nr. XVIII. 329 222 tuis a u c to rita te A po stolica c on c ed im u s e t d o n a m u s 330>>. în aceeaşi zi, papa conceda regelui p entru patru ani - cu acordul v enerabilibus fr a tr ib u s nostris s a n d e R o m a n e ecclesie c ardinalibus - a zecea parte din toate veniturile ecleziastice ale Ungariei, cu scopul de a-i alunga de la frontierele regatului pe m ongoli şi pe ceilalţi inam ici care atacau neîntrerupt Ungaria331. Clem ent VI com unica această decizie înalţilor ierarhi ai Ungariei (arhiepiscopi şi episcopi), cerându-le să strângă dijm a cu toate cenzurile ecleziastice de rigoare, dijm ă concesionată regelui Lu­ dovic p entru apărarea regatului îm potriva necredincioşilor332. D ar în cam pania din 1352, regele s-a în d rep tat personal către Belz. Ceea ce ne înd eam n ă să ne p u n em întrebări asu­ pra circum scrierii crono-spaţiale a evenim entelor prezentate în C ronica lui M atteo Villani, istoricul contem poran cel m ai bine inform at asupra acestora. [1352] „CAP. LXXII. C um u n m are rege al tătarilo r veni asupra regelui Prosclaviei333. Se întâm plă că, în acest an, un 331 Hurmuzaki, 1-2, p. 25-26, nr. XIX; Theiner, V M H H , 1, p. 815. 332 Hurmuzaki, 1-2, p. 27-28, nr. XX; Theiner, V M H H , I, p. 816. 333 Matteo Villani, Istorie, în R e rum italicarum scriptores, X IV , ed. L. A. Muratorius, Mediolani, 1729, col. 155; „Cap. L X X II. C om e uno gra nd e R e de’ Tartari v enn e sopra il Re di Prosclavia. A vv en n e in questo a n no che u no Re del lignaggio d e’ Tartari ha ven do h av uto la sua gente briga col Re di Prosclavia infedele, avvegna che sudd ito a ’ Re de Ungheria, e fa tto da nn o lu n a gente a l’a ltra , il detto Re d e’ Tartari sentendosi di g ra nd e po ten zia, p e r p re sunzione della sua grandezza, overo p e r trarre la gente del suo paese (che havieno a quel tem p o gran dissim a fa m e ) usci del suo R ea m e con infinita num ero di gente a p ie & a cavallo, e d entro nel Regno de' Prosclavi. II Re d e’ Prosclavi con la sua g en te sife c e incontro a quella m o ltitu d in e p e r ritenerla a certe frontiere, tanto che havesse il soccorso del R e d ’Ungheria, il quale di presente vi m a n do X L. m ila a rd e ri a cavallo, e aggiuntisi colla gente del Re d e’ Prosclavi, di presente c om m isono la battaglia, con Tarteri, de quali tan ti n’uccisono, che la lena m anco a gli hu om ini, e lo taglio alle spade, e le saette a gli archi. M a p e r la soprabbondante m oltitu d in e d e' Tartari non potendogli gli V ngheri e i Prosclavi p iu tagliare, convenne che abbandonassono il cam po, non sa nza gra nd e d an n o della loro gente. I Tartari v in ti rim ason o vincitori. M a p er disagio di vivande, e p e r la co rruzzion e dellaria, costretti p rim a a m anicare de’ 223 rege d in dinastia tătarilor, având n eam ul său ceartă cu regele Prosclaviei, necredincios, deşi supus al regelui U ngariei, îşi fă­ cu ră m are stricăciune u n neam îm potriva celuilalt; zisul rege al tătarilor, sim ţindu-se în m are putere, sau din trufie p e n tru m ă ­ rim ea sa, sau m ai degrabă p e n tru a-şi ostoi oam enii din ţara sa (căci dăduse în vrem ea aceea o m are foam ete), ieşi d in regatul său cu u n n u m ăr nesfârşit de oam eni, p ed eştri şi călare, şi in ­ tră în regatul „prosclavilor”. Regele „prosclavilor” îm p reu n ă cu oam enii săi ieşi în întâm p in area acelei m ulţim i p e n tru a o opri la frontieră, d at fiind că avea ajutor d in p artea regelui Ungariei, care îi trim ise im ediat 40 de m ii de arcaşi călare, şi, reu n iţi cu oam enii regelui „prosclavilor”, d ăd u ră de în d ată bătălia cu tă ­ tarii, din care uciseră atâţia, încât oam enii se sleiră de vigoare, tăişul spadelor se toci şi nu m ai aveau săgeţi în arcuri. Dar, din p ricina m u lţim ii supraab u n d en te de tătari, n ep u tân d u ngurii şi „prosclavii” să-i m ai taie, căzură de acord să se retragă de pe câm pul de bătaie, nu fără m ari pierderi p rin tre oam enii lor. Tătarii învinşi răm aseră (astfel) învingători. Dar, din lipsă de h ran ă şi din stricarea aerului, constrânşi să m ănânce tru p u ri m o arte şi auzind că cei doi regi [al Prosclaviei şi al U ngariei n.n.] făceau pregătire să se întoarcă la luptă cu o arm ată încă şi m ai p uternică, şi de frică şi d in m area lipsă de provizii pe care o aveau tătarii, se întoarseră din n o u în ţara lor. Această veste ne sosi de p u ţin ă vrem e şi d in m ai m ulte p ărţi în Florenţa în lu n a aprilie a anului 1352.” corpi m orţi, sen tend o che p e r li d ue Re sifa c e v a apparecchiam ento d i ritornare in cam po con m aggiore p iu p o te nte esercito, p e r p aura e p e r lo gran disetto, che i Tartari haveano di vettuaglia, si tornarono a dietro in loro paese. Q uesta novella h a v e m m o da p iu e diverse p a rti in F irenze del m ese d ’A prile M C C C L II”. 224 Să rem arcăm m ai întâi că această cam panie încheiată în a­ inte de aprilie, cân d veştile despre ea ajungeau la Florenţa, a avut loc concom itent cu cam pania de la Belz (februarie-m artie 1352). Să adăugăm însă im ediat că expediţia descrisă de Villani este u n a în care regele U ngariei nu era prezent personal. Tot ce face este să trim ită la u n m o m en t dat întăriri. în acelaşi tim p, în faţa arm atei descrise aici n u su n t lituanienii, ca la Belz, ci m ongolii. Această aparentă nepotrivire l-a d econcertat re­ cent pe Istvân Vâsâry, care a conchis pe baza acestor c o n tra ­ dicţii aparente că n araţiu n ea ar avea u n caracter nesigur, fiind poate chiar com plet fantezistă. în realitate, este uşor de rem ar­ cat că cele do u ă relatări dau seam a de do u ă fro n tu ri diferite ale aceleiaşi cam panii. Această contraofensivă m ongolă pe frontul de sud pare să fi fost destinată tocm ai degajării presiunii asu­ pra Lituaniei, ceea ce s-a şi produs, deoarece regele s-a văzut nevoit să trim ită în tăriri m isteriosului rege al Prosclaviei, divizându-şi astfel forţele şi obligându-1 să revină în Ungaria. Situaţia indecisă pe frontul m eridional în vrem ea campaniei din 1352 lăsa să se prevadă o altă confruntare, decisivă, în vederea căreiase pregăteau ambele părţi. în 1353, Ludovic confirm a liber­ tăţile cetăţeneşti oraşului Braşov, cu condiţia ca locuitorii acestuia să îi vină în ajutor atunci când regele urm a să apară personal în părţile orientale ale regatului. U rm ătoarea campanie nu mai urm a să se deruleze în direcţia Carpaţilor septentrionali, ci către Carpaţii orientali, unde se pregătea direcţia de înaintare a forţelor regale. [1354] „CAP. V. C um regele U ngariei p o rn i cu m are ar­ m ată asupra regelui tătarilo r334. în acest an şi în chiar această 334 Matteo Villani, Istorie, în R e ru m italicarum scriptores, XIV, ed. L. A. Muratorius, Mediolani, 1729, col. 237: „Cap. V. C om e it Re d ’U ngheria passo con grande 225 vrem e, Ludovic, regele U ngariei, îşi strânse forţele sale şi pe oam enii regelui Poloniei, şi pe ai celui al Prosclaviei; şi, p re ­ gătind m ulte căruţe cu provizii, şi cu 200 de m ii de călăreţi trecu ră vrem e de 15 zile p rin locuri pustii, şi cu m ari eforturi in trară în regatul un u i m are rege din neam ul tătarilor. Şi ajunşi în regatul aceluia, în cepând să facă stricăciune în ţară, regele acelei ţări, care era foarte tânăr, trim ise să îl roage pe (regele) U ngariei să îi îngăduie să poată veni la el în siguranţă cu puţină suită; căpătată învoirea, veni la el cu o sută de b aroni foarte arătoşi şi bogat îm p o d o b iţi şi, arătân d u -i reverenţă, îl întrebă pe regele U ngariei de ce venise cu putere arm ată în regatul său şi ce voia de la el. Regele îi răspunse că venise asupra lui d eo a­ essercito contro il Re d e Tarteri. In questo anno, e in questo m edesim o tem po Lodovico Re d V n g h e ria accolse suo sforzo, e del Re d ’A ppollonia e di quello di Prosclavia suo i hu om ini: e apparecchiato grande carreggio di vittuaglia, e con dugento m igliaja d i cavalieri an d an do XV. di p e r luoghi diserti, e con grande travaglio passo nel R eam e d u n o gran Re della genta de Tarteri. E g iu n to nel R ea m e d i colui, essendo p e r com inciare a fa r e da n no nel paese, il Re di quello paese, che era assai giovane, m a n do pregando quello d V n g h e ria che li desse licenzia che con po ca com pagnia potesse venire a lui sicuram ente, e im petrata la licenzia venne a lu i con cento Baroni m olto adorni, e riccam ente apparecchiati, e fa tta la riverenzia, d o m a n d o il Re d V n g h e ria , perche egli era venuto con sorza d a rm e nel suo Ream e, e quello ch ’ egli volea da lui. II Re gli disse cK era ven uto sopra lui, perche egli n on era C hristiano ; e che voleva tre cose: la p rim a , ch*egli divenisse C hristiano con la sua gente; la seconda, ch’ egli lo riconoscesse p e r suo maggiore; la terza, che in segno dbm aggio gli desse ogn an no certo tributo; ed egli sarebbe suo protettore. II giovane Re disse: uVedi Re d V ng h e ria ; la m ia fo r za e troppo m aggiore che la tua, solo del m io R eam e san za la sorza [lege fo rz a ] d e * m iei m aggiori; e fa c c io ti certo, che condotto se ’ in parte, che s’io volessi gran vittoria p otrei havere di te, e della tua gente: m a pero cW io ho a n im o di divenire Christiano, accetto di volere fa re le tue dom ande, e inte nd o di fa r le a tem po col tu o ajuto, e del Papa”. E rim aşi in concordia, fe c e grande honore al Re d V n g h e ria , e accom pagnollo infino a confini del suo R eam e. M a in quello venire p e r alcuna in vidia i g ran di B aroni d V n g h e ria non gli fe cio no honore, p e r im pedire che il loro Re p e r lo acquisto di costui non divenisse g ra nde di soperchio. E fu m ateria di g rande isconcio del bu ono volere, che haveva il R e de Tarteri, e della intenzion e del Re d V n g h e ria ”. 226 rece acesta nu era creştin şi că voia trei lucruri: întâi, ca acela să devină creştin, îm p reu n ă cu oam enii lui, pe urm ă, ca el să îl recunoască d rep t m ai-m are al său, în fine ca, în sem n de o m a ­ giu, să îi dea un an u m it trib u t în fiecare an; şi el ar fi (în acest caz) protectorul său. Tânărul rege (tătar - n. n.) zise: „Vezi tu, rege al U ngariei, că puterea m ea este m ult m ai m are decât a ta, fie chiar şi n um ai regatul m eu, fără forţa celor m ai-m ari mie. Şi îţi spun cu certitu d in e că, dacă aş vrea, aş putea dobân d i o m are victorie asupra ta şi a oam enilor tăi. D ar p e n tru că eu m ă gândesc să devin creştin, accept să vreau să îndeplinesc cereri­ le tale şi in tenţionez să o fac în tim p, cu ajutorul tău şi al papei”. Şi, răm aşi în b u n ă înţelegere, făcu m are cinste regelui Ungariei şi îl însoţi până la frontierele regatului său. D ar de aici se stârni invidia u nora, m arii b aro n i ai U ngariei nu -i m ai făcură cinste, p e n tru a-1 îm piedica pe rege ca, p rin dobân d irea acestuia, să devină excesiv de m ăreţ. Şi atât bunăvoinţa regelui tătarilor, cât şi in tenţia (adevărată a - n. n.) regelui U ngariei fu ră m ateria un ei m ari neînţelegeri”. C u textele în faţă răm âne să d eterm in ăm un d e au avut loc confru n tările aici evocate. C ronica anon im u lu i m in o rit ne dă două indicii geografice: a d f l u u i u m E thel, circa c u iu s rip a m o lim A tila n a tu s fu is s e p e rh ib e n tu r, c u m c e tu s h u n g a r o r u m d e S c itia in P a n n o n ia m tr a n s m ig r a u it ; de asem enea, faptul că, la întoarcere, arm ata regelui a traversat râul Şiret [ flu u iu m Z e r e th ) din M oldova335. P entru Gh. B rătianu, co n fru n tarea evita­ 335 Anonymi Dubnicensis, Liber de rebus gestis L udovici R. Hung. 1345-1355, în: A nalecta m o n u m e n to ru m H ungariae historicorum literariorum m a x im u m ine­ dita, ed. Fr. Toldy, voi. I, Pesth, 1862 [reimprimat Budapesta, 1986), p. 110111 . 227 tă ar fi avut loc lângă Sarai de pe Volga, fluviu n u m it turceşte Ethil. P en tru H asdeu ar fi fost vorba de Bug. în fine, p e n tru Balint H om an, întregul evenim ent ar trebui situat în preajm a N istru lu i336. O bserv ân d că arm ata coalizată a în ain tat n um ai vrem e de 15 zile în teritoriul m ongol, Al. G onţa a conchis însă că un efectiv atât de însem nat (dincolo de exagerările evidente) nu putea depăşi în două săptăm âni fluviul N istru, apropiinduse astfel de identificarea propusă de H om an. G onţa sem nala de altfel că N istrul are, într-adevăr, un afluent pe p artea dreaptă, în tre B otna şi Răut, care se m ai num eşte încă Itil sau Itchil337. D acă este de n econceput ca arm ata cruciată să fi ajuns până la Volga (ceea ce ar fi depăşit recordul de înaintare al arm ate­ lor germ an ă şi ro m ân ă în al D oilea Război M ondial), trebuie să conchidem d â n d d reptate poziţiei exprim ate convergent de H om an şi de G onţa. D ar cine să fi fost acest m isterios re d i P rosclav ia din C ro ­ nica lui Villani? C ea m ai recentă abordare a acestui text în isto ­ riografia ro m ân ă îi ap arţin e lui Ştefan G orovei338. Potrivit aces­ tuia, „regele Prosclaviei” ar fi fost nici m ai m ult, nici m ai puţin decât D ragoş însuşi, în tem eietorul M oldovei. D ragoş era în ­ tr-adevăr u n schism atic (in fid e le ), supus însă regelui Ungariei. Potrivit propriei cronologii avansate de acest autor, D ragoş ar fi d o m n it între 1347 şi 1354, u rm a t fiind de fiul său Sas în 13541363 şi de în tem eietorul noii dinastii B ogdan I (1363-1367). în fine, M oldova se afla în apropierea g raniţelor m aghiare şi 336 G. Brătianu, „Les rois de Hongrie et Ies Principautes roumaines au XlVe siecle”, B SH A R , 27 (1947), p. 67-105, aici p. 78; B. Homan, Gli A ng ioini d i N apoli in Ungheria, p. 365. 337 Al. Gonţa, R o m â n ii şi H oarda de A ur, 1241-1502, Miinchen, 1983, p. 145-146. 338 Şt. S. Gorovei, întem eierea M oldovei. Problem e controversate, Iaşi, 1997, p. 93-97. 228 polone şi străbaterea ei p e n tru a ajunge în ţin u tu rile tătăreşti trecea p rin „locuri pu stii”. în această lectură, P rosc la v ia nu ar fi decât o deform are a p rim u lu i n u m e al ţării, R o s o v la h ia (for­ m ele de tranziţie p rin care autorul îşi închipuie trecerea de la u n a la alta fiind deosebit de stranii). D incolo de aceste speculaţii lingvistice fără n iciun fu n ­ dam ent, este stran iu că o asem enea „identificare” n u i-a suge­ rat autorului ei, p rin s în m reaja propriei sale „descoperiri”, un d ram de precauţie. C um ar fi p u tu t u n sim plu „căpitan” din arm ata regelui U ngariei, cum era, de fapt, D ragoş339, să treacă în ochii u n u i cron icar bine in fo rm at ca M atteo Villani drept un „rege” situat la u n nivel de cvasiegalitate cu regele U ngariei şi regele Poloniei? M oldova nu se afla „în apropierea graniţelor m aghiare”, ci in tra tocm ai în acea vrem e în in terio ru l acestora, m otiv p e n tru care n iciun istoric m edieval n u putea să-i acorde lui D ragoş m ăcar u m b ra de suveranitate im plicată de titlul de rege. O asem enea identificare ar presu p u n e lipsa o ricărui sim ţ al p ro p o rţiilo r din partea u n u i cronicar m edieval, şi o atestă cu certitu d in e în cazul istoricului care a com is-o. în al doilea rând, cronologia evocată se bazează pe un dem ers extrem de personal al autorului, care s-a autorizat să corecteze „paleografie” toate datele d o m n iilo r m oldoveneşti din secolul al XIV-lea p e n tru a le „ajusta” teoriei sale potrivit căreia M oldova ar fi fost întem eiată nu la 1359, cu m glăsuiesc u n an im sursele cele m ai vechi şi cu autoritate, ci în 1347, an 339 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării M oldovei, ed. P. P. Panaitescu [Bucureşti, 1955], p. 65-66: „Dinceputul domniilor vă leatul 6867 (1359). într-acei păstori ce au nemeritu locul acesta, fost-au şi Dragoş, carile au venitu de la Maramoroş (...) Şi daca au domnitu doi ani, au muritu. Şi-ntr-acea începătură a fost domniia ca o căpitănie” (Misail Călugărul). 229 neatestat de nicio sursă dem nă de crezare340. O rice specialist ştie însă că o corectură paleografică nu se operează în vid, ci num ai pe baza unui m anuscris considerat superior şi care prezintă în m o d real form e dem onstrabil m ai corecte. Ştim însă în prezent, după cercetările lui Leon Şimanschi, că listele cronologice ale dom nilor Moldovei se bazează pe iniţiativa colectării datelor dis­ ponibile de către m itropolitul Teoctist I, pe la m ijlocul sec. XV. Toate aceste liste dau 1359 ca dată de început al Ţării Moldovei: acestea sunt inform aţionale pe care le avem, cu ele trebuie lucrat şi în cadrul lor trebuie rezolvate aparentele contradicţii care ne tulbură341. C orectarea arbitrară a izvoarelor p en tru a le face co n ­ sonante cu varii păreri preconcepute este o „m etodă” care evo­ că m aniera în care B. P. H asdeu a corectat Z a k o n ik u l lui Duşan, unde, intrigat de prezenţa aparent inexplicabilului gosp o d stv o iaşko, Ta m ăsluit „paleografie” p en tru a face din el „m ai logi­ cul” g osp od stv o saşko şi a consolida astfel m itul sem isecularului „A lexandru Basarab”. Cei doisprezece ani suplim entari introduşi prin acest subterfugiu de Gorovei, in tr-u n m o d identic, în istoria Ţării Moldovei, p en tru a alim enta m itul „regelui Dragoş”, nu au o m ai m are relevanţă epistem ologică342. 340 Şt. S. Gorovei, întem eierea M oldovei, p. 89 92. 341 L. Şimanschi, „Istoriografia româno-slavă din Moldova. I. Lista domniilor din a doua jumătate a secolului XIV”, A IIA I, 21 (1984), p. 119-135. Confirmând aceste cercetări, am arătat că ele au fost organizate intr-un izvod cronicăresc al mitropoliei, prototipul care stă atât la baza Letopiseţului domnesc, cât şi a letopiseţelor Putna I şi II (D. I. Mureşan, „Teoctist I şi ungerea domnească a lui Ştefan cel Mare”, în volumul R o m â n ii în E uropa m edievală (între O rientul b izantin şi O ccidentul latin). S tudii in onoarea P rofesorului Victor Spinei, ed. D. Ţeicu, I. Cândea, Brăila, 2008, p. 303-416, aici 303-332. 342 Pentru a crea acest mit la care lucrează tenace încă din 1973, autorul său a tre­ cut cu nonşalanţa obişnuită peste faptul arhicunoscut că nu odată cu Dragoş, ci abia de la Bogdan încolo, Moldova poate fi considerată un reg nu m : „H uius etiam tem pore, Bogdan, W ayuoda O lachorum de M aram orosio, coadunatis sibi 230 Acest dem ers era cu atât m ai nejustificat, cu cât exista deja cercetarea serioasă în trep rin să de V ictor Spinei, bazată pe to ­ talitatea m aterialului istoric şi arheologic disponibil, bine în ­ cadrat în contextul politic al desprinderii de H oarda de Aur, care făcuse suficientă lu m in ă în problem atica încep u tu rilo r M oldovei343. Speculaţiile gratuite adăugate u lterio r au bruiat u n peisaj care începea să se clarifice, grevând vrem e de decenii cercetarea cu u n discurs paralel care a generat controverse in ­ utile, cu singurul scop de a exista şi a spune ceva nou, chiar cu (dis)preţul adevărului. Perseverarea în eroare ca m ijloc de afirm are a p ropulsat o n o u ă m eto d ă de lucru, care a p u tu t le­ gitim a em ergenţa unei „şcoli” a celor m ai tem erare speculaţii, care a p e rtu rb at p rin reverberaţiile sale n u m eroase dom enii de cercetare. U ltim ul ei avatar, teoria „cum anităţii” lui Basarab, s-a inspirat, p recu m m ărturiseşte însuşi au to ru l ei, tocm ai din acest „m odel” epistem ologic de o îndoielnică valoare. O lachis eiusdem districtus, in terrain M oldauie, coronae regni H ungariae subiectam , sed a m ulto tem pore, p ro pte r vicinitatem T artarorum , ha bitatoribus destitutam , clandestine recessit: et q u am u is p e r exercitum ipsius regis, saepius im pugnatus extitisset; tam en, crescente m ag na num erositate O lachorum , in ha bitan tiu m illam terram , in regnum est dilatata ” (Johann Georg Schwandner, Scriptores R e ru m H un ga rica ru m veteres ac genuini, Viena, 1766, voi. I, p. 245). Ideea unui Dragoş „rege al Prosclaviei” este, aşadar, o deplină absurditate, în flagrant dezacord cronologic şi structural cu realităţile Moldovei medievale. Absolut desprinse de orice contact cu baza sigură a izvoarelor istorice autentice, tuturor acestor divagaţii care au rătăcit medievistica românească în ultimele decenii li se aplică elegantul verdict al aceluiaşi Ştefan Gorovei, plătitor de poliţe postume preopinenţilor săi în vindicativul său „Veacul XIV. Din nou şi mereu...”, din volumul Vocaţia Istoriei. Prinos Profesorului Şerban Papacostea, ed. O. Cristea, Gh. Lazăr, Brăila, 2008, p. 271-296, aici p. 287: „Unele ca acestea trebuie lăsate la „lada de gunoi” a istoriografiei noastre” (sic !). 343 V. Spinei, M oldova in secolele X I-X IV , Bucureşti, 1982, Chişinău, 1994 (ed.a 2a), p. 307-395. 231 Im aginativul B. P. H asdeu avusese cel puţin m eritul de a fi adus întâiul în discuţie în istoriografia rom ână textul lui M atteo Villani344. P osedând o excelentă cunoaştere geografi­ că a regiunilor im plicate, el l-a identificat pe re d i P rosclavia cu „A lexandru Basarab”. Prosclavia nu ar fi fost, potrivit lui, decât o deform are a term enului de B a sa ra b ia , num ele oficial al ţării. Să observăm că descoperirea inscripţiei funerare care atestă m o artea lui lo an Basarab în 1351-1352 nu înlătu ră d e ­ loc identificarea lui H asdeu, cum s-a precipitat să pledeze p ro d o m o Ştefan G orovei3453 46.P u r şi sim plu, ea îl identifică m ai precis pe „regele Prosclaviei” cu Nicolae A lexandru, iar n u cu p ă rin ­ tele său. N um ai această identificare dă seam a, în fine, de titlul de rege pe care îl p o artă personajul din C ron ica lui Villani şi care în niciu n caz n u putea să se refere la u n sim plu căpitan din arm ata regală angevină. P entru faptul că surse ortodoxe de im perială autoritate puteau să-l asim ileze pe lo an Basarab cu u n „ţar” şi pe N icolae A lexandru cu u n „bazileu”, surse c o n ­ tem p o ran e latine puteau, de asem enea, să considere Ţara R o­ m ânească un „regat” condus de u n „rege”. Se ştie că, p e n tru utilizatorii lim bii latine, echivalentul term en u lu i de „ţar” era în m o d strict nu im p e ra to r, ci r e x ’46. Astfel, în cronica Prusiei a lui P etru de D uisburg, expediţia regelui C arol R obert de A n344 B. P. Hasdeu, N egru Vodă, p. cvcvii-cxcix. 345 Şt. Gorovei, op. cit., p. 95. 346 Acest lucru reiese clar din comentariul pe care îl face Sigismund von Herberstein, ambasadorul împăratului Maximilian I în Rusia, asupra titlului de ţar, utilizat în mod oficios la curtea lui Vasile III: „Porro c um om nes h un e lm peratorem nu ne appellent, v id e tu r necesarium , u t et titu lu m e t causam h uius erroris exp on am . C za r R hutenica lingua regem significat, cu m a u te m c o m m u n i Slavonica lingua, a p u d Polonos, Bohem os, et alios om nes su m p ta q ua da m consonantia, 232 jo u îm p o triv a lui lo an B asarab în 1330 este p rezentată ca fiind p u rtată „îm potriva un u i rege oarecare supus al său” (re x U ng a­ rie c u m m a x im o e x e r c itu p roc essit c o ntra regem q u e n d a m su b d itu m s u u m ) , ţara acestuia fiind considerată, la rân d u l ei, drept „regnum illius”347. Să observăm că aceşti term en i corespund perfect cu cei utilizaţi în italiană de Villani: „Re d i P rosclavia infedele, a v v e g n a che s u d d ito a ’ R e d e U n gh e ria ”. Identificarea corectă a „regelui Prosclaviei” cu N icolae ab u ltim a, e t ea gra vi q uidem syllaba Czar, Im perator seu C aesar intelligatur: u nd e om nes q u i R h uten i c um idio m a seu literas non callent, item B ohem i, Po­ loni, atqu e etiam S lavi regno H ungarico subditi, alio n o m in e regem appellant, n em pe Krai, alii Kyrall, q u id am Koroll: C zar a u te m solum Caesarem , seu Im peratorem dici existim a nt: un de fa c tu m , u t R h u te n i interpretes audientes P rincipem su u m ab externis na tion ib us sic appellari, coep erun t e t ipsi deinceps Im peratorem nom inare, n om en que C za r dignius esse q u a m Regis (licet idem significent) ex ­ istim ant. C aeterum si evolvas om nes eorum historias, atqu e sacram scripturam , ubiqu e Regis n o m ine Czar, Im peratoris vero Kessar reperies. E odem errore Im ­ pera to r Thurcarum C zar appellatur, q ui ta m e n no n alio em inentiore q ua m Regis, hoc est, C za r titulo ab a ntiqu o est usus. H inc C onstantinop olim C zarigrad, quasi dicas R egiam urbem , Turcae Europaei, q u i lingua Slavonica utuntur, appellant. S u n t q u i p rincipem M oscovuiae A lb u m Regem n un cupa nt. Ego q uid em causam diligenter quaerebam , cu r Regis A lbi n om in e appellaretur, cu m ne m o p rincipum M oscoviae eo titulo an tea esset usus: im o consiliariis ipsis saepe data occasione, et aperte dixi, nos no n Regem , sed M a gn u m ducem agnoscere. P lerique ta m e n hanc Regii n om inis rationem esse p u ta ba nt, q u od sub im perio suo reges haberet: A lbi vero ra tion em n ullam h ab eb ant” (Sigism und von H erberstein, R e ru m M oscoviticarum com m entarii, în H istoriae ruthenicae scriptores e xteri saeculi X V I, ed. Adalbert de Starczewski, voi. I, Berlin-Skt. Petersburg, 1842, p. 12-13). 347 Petrus de Dusburg, Cronica terre P ru ssie , în: Th. Hirsch, M. Toppen, E. Strehlke (ed.), Scriptores rerum prussicarum . cit., p. 218-219: „De vindicta D om ini. M edio tem pore, q uo Ungari terram C olm ensem destruerent, rex Ungarie cum m a x im o exercitu processit contra regem q ue n d a m su b d itu m su um . D u m regnum illius invaderet, rustici illius regionis arbores sylve, p e r q u a m op ortebat Ungaros redeundo transire, serris p reciderun t p e r m e dium , u t d u m u n a caderet, tangendo aliam deprim eret, e t sic deinceps. Unde fa c tu m est, u t d u m in reditu intrassent U ngari dictam sylvam , e t rustici predicti m o ve re nt arbores, cecidit u na super ali­ am , e t sic cadentes om nes e x utraqu e p arte oppresserunt m a g na m m ultitu d in e m Ungar or u m \ 233 A lexandru ne conduce firesc şi la descoperirea persoanei „re­ gelui tătarilo r” de care vorbeşte C ron ica lui Villani. Potrivit lui Balint H om an şi lui Gh. B rătianu, ar fi fost vorba de hanul D janibek însuşi348. A ceastă identificare ar da însă naraţiu n ii u n caracter legendar: cine ar putea crede într-ad ev ăr că h an u l m u ­ sulm an al H oardei de A ur ar fi p u tu t năzui să se convertească la creştinism sub în d ru m area regelui U ngariei şi a papei? La fel p e n tru G orovei, care pare să cunoască textul d o ar la m ân a a doua şi p e n tru care ar fi vorba aici tot de u n „han”. Or, o sim plă lectură atentă a textului ar fi perm is să se observe de m ultă vre­ m e că acest „rege (re)” invocă puterea celor m ai m ari decât el însuşi {forza d e m ie i m a g g io ri ): el nu era, aşadar, u n han, adică u n suveran, ci doar guvernatorul u nei regiuni supuse acestuia (al său re a m e ). D acă aşezăm p e o h a rtă aceste p rim e identificări, p utem observa poziţionarea geografică a actorilor. Tocm ai în aceas­ tă regiune, p recum se ştie, scrisoarea regală din 1368 atestă prezenţa lui D e m e tr iu s p r in c e p s ta r ta r o r u m , al cărui terito riu făcea obiectul privilegiului com ercial acordat de Ludovic I o ra ­ şului Braşov. Acelaşi D em etrius se n u m ăra p rin tre cei trei g u ­ v ernatori locali m ongoli, învinşi de lituanienii păgâni la Sinie Vody (1363). în ciuda înfrângerii suferite, D em etrius a păstrat sub controlul său terito riu l situat - p o triv it istoricului p o lo ­ nez Stanislas Sarnicki - „dincolo de N istru şi p ân ă în câm pia dobrogeană”349. A rheologic, lim itele stăpânirii sale spre sud 349 B. Homan, Gli A ngioini di Napoli in Ungheria, p. 365; Gh. Brătianu, op. cit., p. 78. 349 Stanislaus Sarniski, A nnales, în: Ioannis Dlugossi seu Longini, H istoriae Polonicae libri X I I I et u ltim us, Leipzig, 1712, col. 1134 (sub a n u l eronat 1333): „Progressus 234 au fost identificate la cetatea Enisalei350. Săpături arheologice, în trep rin se în ruinele oraşului m ongol de la O rheiul Vechi în 1993-1994, au pus în evidenţă o biserică de piatră datân d din a do u a ju m ătate a secolului XIV, co n ţin ân d u n m o rm â n t p rin c i­ ar, cu resturi de îm brăcăm inte ale unui b ărb at şi ale unei femei. Acest com plex a fost identificat ca a p arţin ân d p rin ţu lu i D im itrie şi soţiei sale351. Se poate, aşadar, com pleta cu no i elem ente schiţa biografică alcătuită p e n tru p rim a oară de G heorghe Bră­ tian u 352. C eea ce în registrează M atteo Villani nu este o legendă cavalerească, ci tocm ai m om entul convertirii p rin ţu lu i tătar la creştinism 353. Or, elem entul-surpriză p e care relectura atentă a izvorului ni-1 furnizează este că această convertire, realizată în faţa regelui U ngariei, a fost în favoarea confesiunii rom ane, în ciuda num elui oriental ( D e m e tr iu s ) p rim it de neofit. Consecinţele istorice ale acestei identificări sunt importante. M ai întâi p e n tru regele angevin. Legătura personală care s-a enim cum suis copiis usque a d B oristhenem et ostia eius, to tu m robur Tartarorum , e t tres duces eo ru m K adlubachum , D e m e triu m e t K aczibeium , a quo p o rtu s iile K aczibeius vocatus est, arm is suis attriuit, proflig au it et disiecit, ita u t alii e orum ultra Tanaim flu v iu m , alii ultra Tyram , a d D obrucenses usque campos, a q u ib us O rda D ob ru ciorum vocata est, fu g a dilaberentur". 350 Istoria m ilitară a p o po ru lu i rom ân, voi. II, Bucureşti, 1986, p. 125, n. 40. 351 T. P. Nesterova, „The Golden Horde burial from the stone church of Orheiul Vechi”, 3 o jiom oo pd uH C K a x u,ueunu3au,ux, 2 (2009), p. 191-197. 352 Gh. I. Brătianu, „Demetrius princeps Tartarorum”, RER, 9-10 (1965), p. 39-46. 353 B. P. Hasdeu, N egru Vodă, p. cxcix, omite, in mod curios, a doua parte a rela­ tării lui Villani privitoare la campania din 1354, punând sub semnul întrebării prezenţa „bătrânului” domn Alexandru Basarab pe câmpul de luptă, unde ar fi fost înlocuit de „fiul” său... Nicolae. în realitate, Nicolae Alexandru abia urma­ se tatălui său pe tron. Această confuzie l-a împiedicat, foarte probabil, pe Has­ deu să-l identifice pe prinţul mongol în chestiune, afirmând, în N egru Vodă, p. ccxxiv, că: „Princeps T artarorum nu era un principe creştin Demetrius, ci un han tătăresc Demir sau Temir”. Această aserţiune este greşită şi este, oarecum, de mirare că Hasdeu, lucrând cu ambele izvoare, nu a sesizat legătura evidentă dintre ele. 235 creat atunci între g u vernatorul m ongol convertit şi Ludovic I care, ca rege apostolic, va fi fost naşul de botez al no u lu i c o n ­ vertit - a lărgit considerabil puterea regală. A ceasta trezi gelo­ zia baro n ilo r săi, care se puteau tem e de răstu rn area ech ilib ru ­ lui de forţe garantat de Bula de A ur reîn n o ită la 1351. Foarte p robabil că, deşi D im itrie îşi păstra atârn area p ersonală de au toritatea m arelui han, el a co n tin u at să îşi dezvolte, p ro fi­ tâ n d de auto n o m ia sa, politica de b u n ă înţelegere cu Ludovic de A njou. A cum se p u n bazele colaborării econom ice şi p o li­ tice pe care o su rp rin d e în plină desfăşurare diplom a regală de la 1368. D estrăm area provizorie a au torităţii centrale m ongole d upă bătălia de la Sinie Vody a adâncit d ep en d en ţa p rin cip a­ tului lui D im itrie de Regatul Ungariei. P rin acest „vasal”, a u to ­ ritatea lui Ludovic atingea de acum litoralul M ării Negre. Se poate aprecia viziunea strategică a regelui, care a m en ţin u t un soi de stat-tam p o n tătăresc la gurile D u n ării - ce am inteşte de h anatul de Kasimov, întem eiat în acelaşi scop de m arele cneaz Ivan III al M oscovei - d estinat să protejeze regatul îm potriva invaziilor altor p o ten taţi m ongoli. D u p ă reuşita strategică a cruciadei d in 1354, atacurile m ongole, a căror am en in ţare te ­ roriza U ngaria după 1241, au fost în d ep ărtate în chip durabil. C onvertirea la catolicism a lui D e m e tr iu s p r in c e p s T artar o r u m i-a p erm is acestuia să găsească o protecţie în faţa altor cruciade, care l-ar fi luat altfel ca ţin tă în viitor. A ceastă m a n e ­ vră confesională a devenit şi m ai in teresantă d u p ă Sinie Vody (1363), du p ă care înaintarea intem pestivă a lituanienilor până la M area N eagră l-a izolat pe D im itrie de restul H oardei de Aur. A tunci protecţia regelui U ngariei a p u tu t să îi fie utilă, atât politic, cât şi econom ic. Tocm ai convertirea la catolicism a lui D im itrie a perm is enclavei m ongole de la g urile D un ării să 236 supravieţuiască p ân ă la sfârşitul sec. XIV, înainte de a fi inclu­ să în co m p o n en ţa M oldovei. De altfel, M iro n C ostin vorbeşte de existenţa, în sec. al XVII-lea, a u n o r trib u ri m ongole din Bugeac care îşi m ai p ăstrau încă religia catolică. Erau, fără în ­ doială, descendenţii tătarilo r catolici ai lui D im itrie354. C am pania din 1354 a reuşit, de asem enea, să îm pingă a u ­ toritatea Regatului U ngariei până la N istru, desăvârşind înglo­ barea M oldovei în sfera sa de acţiune. A ceastă extensie a dus, în prim u l rând, la includerea statului alan cu cen tru l la Iaşi (gosp o d s tv o Ia şk o ), atestat de Ştefan D uşan în Z a k o n ik u l său. Aşa cum am observat, bula pontificală din 1351 care stă la originea cruciadei antim ongole a lui Ludovic I îi prezintă p e n tru ultim a o ară pe aceşti alani (p h ilis te i ) din vecinătatea U ngariei ca pe o realitate am eninţătoare la frontieră. C ucerită p rin in stru m e n ­ tu l cruciadei, această ţa ră intra, p rin concesiune apostolică, în p roprietatea p ersonală a regelui, care obţinuse, p rin acelaşi d o ­ cum ent, concederea dreptului suveran asupra tu tu ro r cu ceriri­ lo r obţinute p rin sabie în u rm a cruciadei. înţelegem astfel m ai bine în ce sens vorbeşte regele Ludovic I, în 1365, despre terra n o stra M o ld u a n a , în actul în care îl răsplăteşte p e Bale, fiul lui Sas şi n ep o tu l lui D ragoş, alungat de B ogdan I, cu păm ân tu rile confiscate ale acestuia d in u rm ă în M aram ureş355. Această in ­ tervenţie în num ele regelui U ngariei a fost m ai târziu socotită m o m en tu l întem eierii noii form aţiu n i statale, care n u era însă decât o restaurare a autorităţii angevine. Sfârşitul cruciadei an354 M. Costin, Cronica Ţărilor M oldovei şi M u nte n ie i (C ronica polonă), în: Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 237: „Episcopul de Bacău, catolic, sub titlul: al bisericilor catolice din Ţara M oldovei. Are sate catolice şi în Bugeac, între tătari. Părinţii iezuiţi umblă acolo pentru liturghia catolicilor ce locuiesc în acele părţi”. 355 D RH , D, voi. I., 1222-1456, nr. 43, p. 80-83. 237 tim ongole a lui Ludovic I în 1354 şi înglobarea dom niei alane a Iaşilor sub au toritatea regelui angevin devin astfel îm preună u n te r m in u s p o s t q u e m , şi n u a n te q u e m , al apariţiei u n u i p rin ­ cipat m oldovenesc propriu-zis. Eşafodajul alam bicat al lui Şte­ fan Gorovei, lipsit m ai m u lt de realitate decât de o im aginaţie debord an tă, care a v ru t cu tot din ad in su l să urce începuturile M oldovei în anii 1340, trebuie de acum încolo conjugat isto­ riografie la tim p u l m ai-m ult-ca-perfect. Cele două cam panii din 1352 şi 1354 dau seam a pe urm ă de am ploarea eforturilor întreprinse de Nicolae A lexandru („re d i P rosclav ia”) în cadrul coaliţiei antim ongole, care l-a adus în alianţă cu suzeranul său tem porar şi cu regele Poloniei, contri­ b uind la concentrarea de forţe din ultim ul an, când o form idabi­ lă arm ată aliată ungaro-polono-rom ânească a fost reunită îm p o ­ triva m ongolilor de la gurile D unării. Cifra dată de surse este cu siguranţă exagerată, d ar ea dă cel puţin o idee asupra mobilizării generale a celor trei m onarhi aliaţi. Cu ajutorul trim is de regele Ungariei, Ţara Rom ânească a putut rezista la teribila încercare din 1352, găsind pe urm ă forţele necesare p en tru contraofensiva din 1354. V ictoria strategică obţinută prin convertirea lui Dim itrie îi va fi perm is lui Nicolae Alexandru, aidom a aliaţilor săi, să îşi extindă şi el teritoriul înspre gurile D unării, până în preajm a Vicinei, cum m ărturiseşte actul patriarhal din 1359. în să victoria aliată d in 1354 conţinea germ enii conflictu­ lui care u rm a să vină şi care trebuia să îi separe c u rân d pe foştii aliaţi. C onvertirea lui D im itrie la catolicism îl p u nea în difi­ cultate, în p rim u l rând, pe N icolae A lexandru, care se vedea astfel p rin s din do u ă p ărţi de p u teri catolice, câtă vrem e el era încă socotit u n infed ele, u n schism atic de către rege. în faţa in ­ jo n cţiu n ilo r pontificale conţinute în instrum entele cruciadei, 238 de convertire n u doar a necredincioşilor, ci şi a schism aticilor, N icolae A lexandru n u m ai avea de ales decât între trecerea la catolicism şi ru p tu ra deschisă cu suzeranul său. înţelegem astfel m ai bine contextul exact în care, între cele d ouă m ari cam panii din 1352 şi 1354, m itropolitul b izan ­ tin al Vicinei, Iachint, s-a refugiat la C urtea de Argeş în vrem ea prim u lu i p atriarh at al lui Filotei K okkinos (1353-1354). C ir­ cum stanţele dram atice ale ofensivei m ongole d in 1352 îm p o ­ triva „regelui Prosclaviei” n e înfăţişează m ai clar contextul în care M itropolia Vicinei va fi fost definitiv devastată, du cân d la alungarea prelatului bizantin şi la decăderea oraşului. Pe fondul noilor cond iţii de după 1354, prezenţa m itro p o ­ litului orto d o x la C u rtea de Argeş, pe u n scaun atunci vacant, n u pu tea să n u influenţeze decizia lui N icolae A lexandru. Pe m ăsu ră ce pericolul m ongol era în d ep ărtat sau îm blânzit, a d ­ m onestările pontificale n u îi m ai p u teau viza pe tătari, ci se în d rep tau în prim u l rân d îm potriva schism aticilor. D ezn o ­ d ăm ân t inevitabil, p ro d u s nu m ai târziu de 1356, când, p ro ­ fitând de m o artea recentă a lui Ştefan D uşan, papa Inocenţiu VI proclam a o n o u ă cruciadă. în vingător asupra lituanienilor şi a rutenilor, regele era de această d ată încurajat să se îndrepte îm potriva schism aticilor din Serbia ( P ro b a sti h o c c erte L itw a n os e t R u th e n o s in fid ele s fr e q u e n te r e x p u g n a n s, h o c R e g ni R assie sc ism a tic o s e t heretico s p e r se q u e n s d e m o n s tra s ti). C erân d u -i d in n o u lui Ludovic l , p u g i l C h risti, a th le ta D o m in i , m iles f i d e i c h ristia n e, să îşi încingă spada p e n tru o n ouă luptă, papa îl în ­ curaja n u d o ar să lupte îm potriva schism aticilor d in Serbia, dar şi să îi alunge sau să îi convertească pe schism aticii din p ro p riu l său regat356. P ână în 1355, rom ânii m ai făcuseră încă 356 Theiner, V M H H , voi. II, nr. XXXIX, p. 24-25: „Et q u a m q u a m teneam us indubie, 239 parte, alături de nobili, de saşi şi de secui, din stările Transil­ vaniei reunite în dietă357. D upă acest an se constată d isp ari­ ţia lor aproape bruscă din această stru ctu ră. în acest im bold pontifical al lui Inocenţiu VI de excludere a schism aticilor d in stru ctu rile regatului se găseşte, aşadar, p u n ctu l de p o rn ire al deciziilor luate de rege, ce vor culm ina zece ani m ai târziu, în 1366, îm potriva orto d o cşilo r din Regatul U ngariei358. în condiţiile radicalizării discursului pontifical, Nicolae A lexandru n u m ai avea de ales. A cordă m âna fiicei sale u rm a ­ şului lui Ştefan D uşan, ţarul Ştefan Uroş, în cadrul unei politici de alianţă între victim ele noii cruciade angevine. De asem enea, procedă, p rin recurgerea repetată la sprijinul P atriarhiei ecu ­ m enice, la desăvârşirea procedurii de ridicare a episcopiei de la C urtea de Argeş la rang m itropolitan. Prin aceste gesturi decisi­ ve, el m arca reîntoarcerea sa în rândurile fam iliei „îm păraţilor ortodocşi ai p ăm ân tu lu i”, cu toate consecinţele de rigoare. C o n c lu z ie A com para n u înseam nă, aşadar, a dem onstra: c o m p a ra iso n n e st p a s raison. Legităţile (ca să n u spu n em generalităţile) q uod tu, qui in rem otis infideles et scismaticos persecutus es hactenus, et proponis persequi, u t prefertur, eos in ipso Regni tui grem io p a ti non debeas, quoniam reprehensibile tibi esset susţinere in propriis partibus, quod in aliis execraris: u t tam en ferven s in ho cpropositum tu um nostris exhortationibus fo r tiu s accendam us, serenitatem tuam m onem us, requirimus, e t ho rtam ur in D omino, illam attente precantes, tibique tu i honoris e t salutis intuitu paternis et sanis consiliis suadentes, quatenus pru den ter attendens, qu od ignis, cuius longe positi facile vitatur incendium , periculosus in p roxim o est, et serpentis m orsus et venena propinqui tim enda su nt amplius, quam remoti: ante om nia pelle de Bosnensi et aliis dicti Regni tui partibus hereticam pravitatem ; m orbus enim infectionis est heresis, et velut serpens latenter inserpens, facile inficit simplices m axim e, nisi p ru d e n tu m studio et peritia confutetur”. 357 loan-Aurel Pop, D in m âinile valahilor schism atici. R o m â nii şi puterea în Regatul U ngariei m edievale (secolele X III -X IV ), Bucureşti, 2011, p. 321-329. 358 Ş. Papacostea, „întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei şi românii din Tran­ silvania: un nou izvor”, în Idem, G eneza sta tu lu i în E v ul M ed iu rom ânesc. S tudii critice, Bucureşti, 1999 (ed. a 2-a), p. 81-103; I.-A. Pop, D in m âinile valahilor schism atici, p. 297-313, 329-344. 240 invocate de N eagu D juvara în pream bulul istorico-filosofic ce serveşte cărţii sale drep t intrare în m aterie sunt departe de a-i sluji teza. C ercetarea a perm is să se p u n ă în evidenţă existenţa în sec. al XIV-lea a unei diviziuni de o rd in general a spaţiului d in tre C arpaţi şi D unăre, definite p rin repartizarea toponim iei de origine tu ran ică în peisajul m arcat de o to p o n im ie ro m â ­ nească359. A r fi existat astfel, grosso m o d o , o separaţie între, pe de o parte, C um ania, situată în zona de stepă din valea D unării, şi, pe de altă p arte, M untenia din zona carpatică şi sud-carpatică. C hestiunea nu este, aşadar, nici pe d eparte cea a prezenţei cu m an ilo r în acest spaţiu, realitate incontestabilă, care co n sti­ tuie obiectul interesului constant al istoriografiei rom âne încă de la B ogdan-Petriceicu H asdeu360. A devărata problem ă ce n e ­ cesită efortul de înţelegere al istoricului este cea a sensului în care unificarea celor d ouă s-a p ro d u s şi sem nificaţia acesteia. C onsecinţa unificării a fost înglobarea uneia din tre cele do u ă u n ităţi şi asim ilarea ei în cadrul jum ătăţii victorioase. D acă unificarea ar fi fost rezultatul acţiunii m in o rităţii d o m i­ nante cum ane, ea ar fi m arcat o victorie decisivă a stepei în faţa m untelui şi pădurii. în acest caz, fo rm aţiu n ea politică rezulta­ tă ar fi treb u it să p o arte num ele politic de „C um ania” sau de „Câm pina”, urm ând principiul fondării de state de către populaţii­ le migratoare venind dinspre stepă. Num ele de ţări în Evul Mediu erau, într-adevăr, în m are m ăsură, expresia politică a m inorităţii dom inante. Dacă, într-adevăr, ţara întem eiată de franci s-a num it 359 I. Donat, „The Romanians South of the Carpathians and the Migratory Peoples in the Tenth-Thirteenth Centuries”, în volumul Relations betw een the A u to ­ c hthonous Population a n d the M igratory P opulations on the Territory o f R o m a ­ nia, Bucureşti, 1975, p. 277. A se vedea şi clarificările geografice ale antropon­ imici şi toponimiei cumane operate în prezentul volum de Matei Cazacu. 360 B. P. Hasdeu, O riginile Craiovei (1230-1400), Bucureşti, 1878. 241 Francia, cea întem eiată de longobarzi - Lombardia, de vandali Andaluzia, de bulgari - Bulgaria, de unguri - Ungaria, şi de ruşi Rusia etc., o ţară întem eiată de cum ani ar fi trebuit să răm ână în istorie, potrivit com paraţiilor sugerate, cu num ele de Cum ania. M area enigm ă istorică ce trebuie înţeleasă nu este, aşadar, em ergenţa C um aniei, atestată în sec. al X lII-lea, ci, d im p o tri­ vă, tocm ai dispariţia ei în secolul u rm ă to r şi în locuirea cu o Ţară R om ânească. Suntem deci d eparte de a discuta u n triu m f al stepei, ci dim potrivă, cercetăm coborârea înspre D unăre a M unteniei şi extinderea dom inaţiei sale politice p ân ă la a co n ­ feri întregului spaţiu num ele său, în ciuda p red o m in an ţei geo­ grafice a câm piei. în fine, d eparte de a răm âne o „C um anie”, în spaţiul respectiv a triu m fat irevocabil o Valahie, o Ţară R o­ m ânească. Se poate astfel concluziona că dispariţia C um aniei a fost tocm ai rezultatul triu m fu lu i un ei elite victorioase, care a fost în m ăsu ră să schim be num ele politic al spaţiului în cauză d in C um ania în V alahia/ Ţară R om ânească. U n asem enea dez­ n o d ăm ân t istoric n u se putea dato ra decât unei elite politice şi m ilitare rom âneşti, care a în lătu rat-o cu forţa pe cea cum ană, integ rân d resturile acesteia care au acceptat noul regim politic, unificân d sub egida sa întregul spaţiu d in tre C arpaţii sudici şi D unăre şi d ân d u -i prop riu l său num e. C ercetarea prezentă a furnizat poate câteva elem ente supli­ m entare care perm it să înţelem m ai bine cum a fost structurată această elită „p e r B a za ra b O la c u m e tfilio s e iu s”, dinastie care a reuşit, potrivit m ărturiei regelui Carol Robert de Anjou însuşi, să reunească în ju ru l său puterea m ilitară şi societatea ro m â­ nească (aggregata sib i q u a d a m p o te n tia e t soc ie ta te O la k a li)361. 361 D R H , D, voi. I, nr. 26, p. 53 (ian. 1333). 242 MATEI C A Z A C U Da n I OAN MUR. EŞAN IOAN BASARAB.UN D O M N RO M ÂN LA Î N C E P U T U R I L E T Ă R I I R O M  N E Ş T I * > Medievistica românească se află în prezent sub un asalt paraştiinţific similar celui la care sunt supuse de câteva decenii studiile clasice din ţară din partea curentului tracoman. Ambele discipline sunt confruntate, din direcţii diametral opuse, cu acuzaţii violente şi fără nuanţe din partea unor curente mai mult sau mai puţin structurate, ai căror membri nu s-au încumetat să parcurgă drumul dificil al unei formaţii în domeniu. Ele sunt vizate în bloc, fiind acuzate de falsificarea conştientă a trecutului, fie prin denaturarea rolului „strămoşilor” poporului român (traco-dacii) într-un caz, fie prin minimizarea contribuţiei alogene (turcice, mai precis cumane) în celălalt. Pentru unii, ea nu ar fi suficient de „patriotică”, pentru ceilalţi ea este, de la începuturile sale, definitiv marcată de un „naţionalism obtuz”. în faţa acestor atacuri care subminează grav criteriile epistemologice recepte, ocupând ilegitim spaţiul de dialog între istorici şi publicul interesat de cunoaşterea trecutului, cei doi autori au decis să ia o poziţie tranşantă şi fără complezenţă. în paginile care urmează i se conferă criticii istorice dreptul deplin de cetate, cu scopul unic de a separa net între mistificare şi adevăr istoric. Cele două părţi ale lucrării îşi propun să conducă în mod convergent şi complementar un dublu demers de deconstrucţie şi reconstrucţie a dosarului factual şi interpretativ al complexei problematici a întemeierii Ţării Româneşti.” I SBN 9 7 8 - 9 9 7 5 - 7 9 - 8 0 7 - 5 7 8 9 9 7 5 7 9 8 0 7 5 > Int ră în cărţ i w w w .car t ier .md